Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Rafinament și delicatețe de Răzvan Voncu

Cu noua sa plachetă, Decameronice, Horia Bădescu nu se află la prima „evadare” din teritoriul poeticii echinoxiste, care l-a consacrat. Prin volume ca Anonimus (1977), Starea bizantină (1983) sau Ronsete (1995), poetul și-a construit, treptat, o a doua ipostază, paralelă cu cea a lirismului rece, de profundă fibră culturală, caracteristic primei etape a echinoxismului. Cântul goliardic, parodia și pastișa sau experimentul formalist au adăugat o nouă dimensiune, ludică în principal, poeziei sale, confirmând faptul că despărțirea programatică de poetica șaizecistă, din volumul de debut Marile Eleusii (1971), a fost un punct de plecare, nu unul terminus.
Decameronice-le sunt, într-un anume sens, o însumare a „ieșirilor” anterioare. Din cântecele goliardice – reunite în E toamnă nebun de frumoasă la Cluj (2011) –, de pildă, provine unda erotică. Numai că, acum, erotismul nu mai e difuz și implicit, ca o explozie firească a tinereții, ci explicit; în consecință, accentul cade asupra elementului feminin, invocat cu finețe și... devotament: „Fată cu gura pârguie/ și cu șoldurile șuie/ degetele să le suie,// fată cu coapse de vară,/ fată cu gura amară/ ca luceafărul de seară,// fată cu carne de rouă/ și pântec de lună nouă/ când se rupe noaptea-n două,// fată cu picioare lungi,/ ba ne chemi, ba ne alungi/ de rămânem orbi și ciungi,// fată de n-ai fost și-ai fost/ inimilor adăpost/ de duminică și post,// fată trup încondeiat/ de murit și de-nviat/ cui te-a plâns și cui te-a luat.”
Experimentul prozodic și stilistic, la rândul său, nu e fără legătură cu demersul din mai vechile Ronsete. Numai că, acum, poetul merge mai departe, în istoria poeziei, împrumutând postmodern când haina poeziei romantice, când pe cea a liricii populare: „Asculta-mi-ar Domnul ruga/ să pun mâna pe păstruga/ care trece morții strunga,// să mă-nchin la merele/ unde se coc relele/ de se crucesc ielele,// s-o-ntâlnesc pe la amurg/ când bat clopotele-n burg/ și pe străzi umbrele curg”.
În fine, dinspre Starea bizantină urcă, fără doar și poate, senzualitatea „mateină”, care, paradoxal, se împletește armonios cu o foarte transilvană ceremonie a ritualului erotic: „Domnișoară cu picioare sfioase,/ cu zorii-n țâțe și roua-n oase,/ domnișoară care treci strada/ de i se îndoaie inimii nada,/ de i se face sângelui sete/ și bolovanii stau să se-mbete!// Domnișoară care bați ulița/ de-mi sfâșii carnea cu sulița,/ domnișoară, ah, domnișoară/ răcoroasă ca ploaia de vară/ care arde și pârjolește/ de la creștet până la dește,/ de le face pielea broboane/ heruvilor care vin cu plocoane!”
Cei care vor căuta „corozive” vor fi, poate, dezamăgiți. Ca și în celelalte „evadări” din echinoxism, poetul rămâne concentrat asupra poeziei, nu a obiectului liric. Femeia nu e un pretext, dar nici o prezență în sine. Ea are corporalitate/ sexualitate numai în măsura în care se lasă cuprinsă în versuri meșteșugite, care trădează lectura – nu spuneau echinoxiștii că poezia se alimentează din cultura poeziei? – și îndelungul exercițiu: „Und’s-au ascuns fătucile/ cu țâțele ca nucile/ de ne-ncurcau răscrucile,// nesățioasele muieri/ care sminteau ziua de ieri/ a nărăviților becheri?// Unde-s sprințarele studinte/ de până și domnul părinte/ uita de toate cele sfinte,// mult prea frumoase filoloage/ punând pe suflete zăloage/ și inimile să se roage?” Se-nțelege de la sine că lui Horia Bădescu îi este străină vulgaritatea, iar vocabulele mai picante, rare, servesc numai de contrapunct stilistic. Altminteri, poetul merge pe aceeași veche tehnică a sugestiei și aluziei, fiind, din acest punct de vedere, la antipodul lui Emil Brumaru (motiv pentru care ilustrațiile remarcabile ale Marianei Bojan alcătuiesc un complement plastic potrivit).
Frumoase și gratuite, până la un punct, ca orice joc, Decameronice-le lui Horia Bădescu ascund, totuși, și infuzii de nostalgie, de fugit irreparabile tempus: „unde-au pierit și unde sânt/ îmbolnăviții de cuvânt,/ craii de umbră și de vânt?// Cine ar mai putea să știe/ cum jupuiam noaptea de vie/ când venea toamna să ne-mbie?”. Exacerbat, fie și pe cale livrescă, erotismul sugerează (și) contrariul său, iar ars amandi se preface, pe nesimțite, în ars moriendi.
Chiar dacă atinge virtuozități picante, Horia Bădescu este și în acest volum un poet cerebral, pentru care, dincolo de pretextele tematice, Poezia însăși e, cum spuneam, marea miză și ținta predilectă. Decameronice demonstrează că, deși spațiul versului scris cu meșteșug pare să se fi îngustat în lirica de azi, resursele sale sunt considerabile. În mâinile unui poet adevărat, ludicul și parodicul, stilul clasic și licențiozitatea subțire pot crea mici bijuterii.
Nu în ultimul rând, volumul poetului clujean ne reamintește cât de frumoasă este limba română și, prin comparație, cât de puțin și de primitiv este ea folosită în poezia mai nouă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara