Numărul curent: 36

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
RADU STANCA de Alex. Ştefănescu


Întoarcerea la epică şi retorică


Radu Stanca se numără printre scriitorii care ştiu ce vor de la literatură. El nu este un naiv, deşi simulează adeseori, cu o plăcere vicioasă, naivitatea.
Iubitor de teatru, Radu Stanca îşi propune să scrie o poezie care să poată fi recitată, ceea ce înseamnă o întoarcere la epică şi retorică. Un eseu al său - Resurecţia baladei - constituie documentul luării acestei decizii de a nu fi la modă. Un poet demodat pentru că aşa vrea el să fie şi nu pentru că n-ar înţelege spiritul vremii în care trăieşte devine însă automat un poet la modă.
Ca şi Ion Minulescu, Radu Stanca interpretează şi până la urmă şarjează condiţia de poet romantic. Ion Minulescu este însă un Mitică al poeziei, un poet de cafenea, princiar şi clovnesc în acelaşi timp. Radu Stanca, un tânăr studios, interlocutor al lui Lucian Blaga în probleme de filosofie a culturii, evocă ludic romantismul german, cu preferinţa lui pentru cavalerismul medieval şi stilul gotic. Sibiul, oraşul în care poetul şi-a trăit cu frenezie tinereţea, a fost un bun mediu de rezonanţă pentru acest tip de sensibilitate.
Chiar şi momentele de exuberanţă din poezia lui Radu Stanca sunt livreşti, rezultat al unui joc de-a poezia. Nu există portret mai excentric pe care să şi-l fi făcut vreodată un poet român decât cel compus de Radu Stanca (unui alter-ego liric al său), în celebrul poem Corydon. Dar şi această excentricitate este elaborată, cu artă şi umor:
"Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,/ pe străzile pline când ies n-am pereche/ Atât de graţios port inelu-n ureche/ şi-atât de-nflorite cravata şi vesta./ Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.// Născut din incestul luminii cu-amurgul/ privirile mele desmiardă genunea,/ de mine vorbeşte-n oraş toată lumea,/ De mine se teme în taină tot burgul./ Sunt Prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul..."
în ce măsură emoţionează un asemenea mod de a scrie? Rămâne el doar o demonstraţie de virtuozitate stilistică sau reuşeşte să transmită o stare de spirit? Cei mai atenţi cercetători ai operei lui Radu Stanca - Monica Lazar, Ioana Lipovanu, Ion Vartic - susţin, desigur, fiecare din punctul său de vedere, că tot acest joc cu măşti constituie până la urmă un mod complicat de a fi sincer şi că în rarele momente când chipul poetului rămâne descoperit el seamănă prin ceva cu măştile schimbate rapid, una după alta. O nouă lectură a versurilor confirmă această observaţie făcută cu decenii în urmă. Să ne întoarcem chiar la poemul Corydon şi să transcriem cele mai trăznite strofe:
"Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopăr,/ Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu,/ Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu/ şi-ntregul picior când păşesc îl descopăr,/ dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr...// Cellalt ochi (cel galben) îl las să s-amuze/ Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine./ Ha! Ha! Dac-aţi şti cât vă şade de bine/ Sărind, ţopăind după negrele-mi buze./ Cellalt ochi s-amuză şi-l lasă să s-amuze./.../ Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur,/ Mijlocul mi-e supt în corset sub cămaşe,/ Fumez numai pipe de opiu uriaşe,/ Pe braţul meu drept tatuat-am un taur/ şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur."
Este vorba de artificialitate, chiar de o paradă de artificialitate. Şi totuşi, poetul vorbeşte despre o vârsta a sa, despre beţia de tinereţe, despre senzaţia - irepetabilă - că existenţa este o continuă sărbătoare:
"Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase/ şi însăşi natura atotştiutoare,/ Ea însăşi nu ştie ce sunt. Om sau floare?/ Sau numai un turn rătăcit între case,/ Un turn de pe care cad pietre preţioase?"

Tristeţea profesionalizată
S-a mai observat că starea de spirit dominantă din poezia lui Radu Stanca este tristeţea. O tristeţe profesionalizată, am adăuga noi, cu maliţie, sau, în orice caz, o tristeţe pusă în scenă de un experimentat regizor al propriei lui gesticulaţii lirice.
Greaţa, confuzia, suferinţa viscerală, sentimentul absurdului, toate modurile de a fi trist ale omului din secolul douăzeci lipsesc din poezia lui Radu Stanca. Ele sunt prea brutale şi indecente, din perspectiva unui spirit trubaduresc. Poetul practică un ceremonial cavaleresc al tristeţii, plin de eleganţă şi farmec. Aproape că este o... plăcere să fii trist în maniera propusă de el.
Iată, de exemplu, la ce grad înalt de artistizare ajunge, în poemul Buffalo Bill, tristeţea provocată de gândul că timpul trece implacabil. Poetul îl aduce în prim-plan pe un pistolar din vestul sălbatic (ipostază americană a cavalerismului, cunoscută din romane şi filme), care le prezintă tovarăşilor săi planul unui atac asupra unui poştalion:
"Diseară poştalionul va trece prin strâmtoare/ Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut,/ întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare/ şi flinte ghintuite. întocmai ca-n trecut."
În continuare, pistolarul enumeră tot ceea ce nu intenţionează să obţină prin jaf, enumerare cu funcţie evocatoare a unui stil de viaţă, dar şi având rolul de a amâna surpriza din final:
"Azi însă nu de lada cu bani ne vom atinge,/ nu de mătăsuri fine, podoabe sau găteli,/ Nu vom umbla prin punga rotundă ca o minge/ şi nici prin buzunare cusute-n căptuşeli.// Azi nu ca să ne-nfigem în saci cu aur braţul/ Ne vom lupta cu ceata de călători calici/ şi nici ca să mai râdem puţin, zvârlind cu laţul,/ ne vom ascunde ochii sub măşti, iubiţi amici.// Nu ca să punem mâna pe călătoarea blondă/ ce tremură şi-şi vâră colierul între sâni,/ Nu ca să scoatem fetei inelul de logodnă/ Vom răsuci cu vervă pistoalele în mâini."
Discursul continuă astfel, până când suspense-ul devine greu de suportat şi abia atunci este dezvăluit mobilul jafului:
"Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă,/ Un călător de vază şi-un hoţoman de soi,/ Aduce timpul - domnul pe care nici o vamă/ Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi. /.../ N-are nimica straniu şi nici la chip nu-i groaznic,/ Atâta doar că n-are pereche de zgârcit,/ Nu e vegheat de nimeni, păzit de nici un paznic,/ Călătoreşte singur şi-i veşnic obosit.// Aşa că nu vă temeţi de el, va fi o luptă/ Din cele mai uşoare, iar de-l vom prinde-n laţ/ în pânza veşniciei de astă dată ruptă/ Noi, dintre toţi tâlharii, vom fi cei mai bogaţi."
Optimismul lui Buffalo Bill este naiv, astfel încât ne rămâne nouă, cititorilor, să înţelegem că timpul, de fapt, nu va fi capturat niciodată. Şi abia în această înţelegere irizează tristeţea, produs ultim al unui ritual poetic sofisticat.

Fără happy-end
Aproape nici una din baladele lui Radu Stanca nu se termină într-un mod fericit pentru personaje. Poetul a şi teoretizat necesitatea redescoperirii tragicului, care are o măreţie metafizică, şi l-a prezentat ca o posibilă replică la prozaismul dramei burgheze. Este vorba însă de un tragic estetizat, la fel de senin ca extazul. Pumnalele care se înfig în inimi, sângele care curge din răni, giulgiul care îi acoperă pe morţi, crucile care veghează mormintele - totul este un fel de realitate virtuală, inofensivă.
Radu Stanca reprezintă violenţa şi situaţiile macabre într-un regim de gratuitate care va fi descoperit de alţii mult mai târziu, sub influenţa filmelor de desene animate şi a celor cu o sută de împuşcături pe minut. Crima devine aproape graţioasă în viziunea sa, se transformă într-un act coregrafic. într-o miniatură lirică, Ascuţitorul de cuţite, accentul este pus pe jocul de idei: tocilarul ascute tocmai cuţitul cu care "domniţa" iubită de el în taină este omorâtă de prinţ. în plus, scena asasinării are graţie:
"în zori, în turn, Prinţul pătrunde/ şi sânul alb ca un cristal/ Prin vălurile ce fac unde/ îl înroşeşte sub pumnal..."
Iar disperarea ascuţitorului de cuţite, teatrală, se remarcă, la fel prin artificialitate:
"Ascuţitorul de cuţite/ Zace în prund şi plânge-n mâini,/ Căci geamurile zăbrelite/ Sunt goale-acum de săptămâni..."
Există totuşi poeme în care retorica suferinţei, după ce funcţionează un timp în gol, devine suferinţă. în Lamentaţia Ioanei d'Arc pe rug, de exemplu, monologul compus cu meticulozitate se transformă până la urmă într-o melodramă răvăşitoare care aduce lacrimi chiar şi în ochii celui mai ironic cititor:
"Îmi vor cuprinde flăcările-ntâi/ Picioarele rănite şi grumazul/ şi-apoi, flămânzii şerpi de la călcâi/ îmi vor zdrobi, cu sunet frânt, obrazul.// Eu voi rămâne însă şi pe rug/ Ca şi pe ziduri, dreaptă şi ne-nfrântă,/ Nu voi zvârli blestemul ca pe-un jug,/ Nici nu voi da iertare ca o sfântă,// Ci, fără lacrimi, ca un om de rând,/ Voi aştepta sub umedele tâmple/ Ceea ce-i vânt să se preschimbe-n vânt/ şi ceea ce mi-e scris să mi se-ntâmple.// Azi, pentru prima dată-n viaţa mea/ şi poate pentru cea din urmă dată/ Mă-mbrăţişează tainic cineva/ şi mă învaţă-n fine să fiu fată".
Prin histrionismul şi patetismul său tenebros, Radu Stanca seamănă cu Emil Botta. Radu Stanca are însă mai mult umor, ca şi o delicateţe aproape feminină. Poezia sa pare scrisă pe mătase.

(fragment)


Radu Stanca s-a născut la 5 martie 1920, în comuna Sebeş din judeţul Alba. Tatăl său, preotul ortodox Sebastian Stanca, avea şi un doctorat în filosofie şi era un autor prolific (de articole de ziar, monografii, piese de teatru şi librete de operă). Mama sa, Maria Stanca (născută Munteanu), absolventă a şcolii civile de fete a "Astrei", era rudă îndepărtată cu Titu Maiorescu. Dintre cei trei fraţi ai lui Radu Stanca (doi băieţi şi o fată), toţi mai mari decât el, Horia Stanca, al doilea născut, va fi şi el scriitor.
Întrucât familia sa se mută încă din 1922 la Cluj, Radu Stanca urmează şcoala primară şi liceul ("G. Bariţiu") în acest oraş. în 1935 îi apar primele versuri în revista şcolară Mâine. După ce îşi ia bacalaureatul, în 1938, se înscrie la Facultatea de litere şi filosofie din Cluj. în acelaşi an, devine unul dintre colaboratorii revistei recent înfiinţate Symposion.
În 1940, debutează ca... actor, jucând rolul lui Farfuridi din O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale (este vorba de un spectacol studenţesc, în regia lui Liviu Rusu). în acelaşi an, Facultatea de litere şi filosofie se refugiază la Sibiu (consecinţă a Diktatului de la Viena). Aici, Radu Stanca participă la editarea unor reviste (Curţile dorului, Vieaţa studenţească etc.) şi la înfiinţarea, sub îndrumarea profesorului său, marele poet Lucian Blaga, a Cercului literar studenţesc "Octavian Goga", din care va rezulta, prin decantare, faimoasa grupare Cercul Literar de la Sibiu.
După ce trece (în 1942) examenul de licenţă cu o lucrare despre Problema cititului, Radu Stanca devine asistent suplinitor la catedra de filosofie a culturii, aflată sub conducerea lui Lucian Blaga. în 1943, alături de alţi "cerchişti" (Victor Iancu, E. Todoran, Cornel Regman, I. Negoiţescu, Ovidiu Drimba, Ion Oana, Romeo Dăscălescu, Ştefan Aug. Doinaş), semnează O scrisoare către d. E. Lovinescu, care va rămâne în istoria literaturii române ca Manifestul Cercului Literar de la Sibiu.
"Întreaga noastră admiraţie - se arată în scrisoare - merge spre atmosfera ce aţi creat în cercul "Sburătorul", care pentru critica literară română are o importanţă egală "Junimii". [...]
Comparat cu alte grupuri literare şi artistice, intrate în istorie, precum acela al lui Mallarmé, la Paris, sau Stefan George (cu Gundolf), în Germania, "Sburătorul" e nu numai un cerc de rafinaţi ai gustului literar, ci mai ales un izvor pentru spiritul critic al unei întregi epoci. Caracterul "Sburătorului" a fost imprimat de personalitatea Domniei Voastre, criticul care a delimitat zone precise pentru istoria literară şi care în mediul contemporan, atât de bogat în aspecte şi creaţii cum pentru prima dată am avut la noi, a ştiut printr-o viziune clară, printr-o justă sesizare a nuanţelor celor mai variate, printr-o degustare generoasă şi un echilibru intelectual niciodată desminţit, să desfacă apele, să limpezească limitele încă obscure pentru public, şi cu o pasiune extraordinară să aprindă focurile tinere şi să le întreţină combustiunea. Operele scriitorilor sburătorişti au însemnat etape glorioase pentru arta românească: Concert din muzică de Bach, Joc secund etc.
Adeziunea cerchiştilor la direcţia promovată de criticul de la "Sburătorul" a avut ecou în epocă, reprezentând şi o gură de oxigen pentru E. Lovinescu, care, cu senina lui încredere în autonomia esteticului, devenise adversarul predilect al naţionalismului exclusivist şi agresiv.
în 1945, când facultatea se întoarce, cu profesori şi studenţi, la Cluj, Radu Stanca rămâne la Sibiu, oraş al cărui aspect de burg medieval va pătrunde - transfigurat şi stilizat - în poezia sa. Aici apare, în acelaşi an, Revista Cercului Literar, printre ai cărei colaboratori se numără - în afară de Radu Stanca - Lucian Blaga, I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Cornel Regman, Ioanichie Olteanu, Ion D. Sîrbu, O. Cotruş, Nicolae Balotă, Radu Enescu, Const. Tonegaru, Ioana Postelnicu, Wolf Aichelburg, Al.T. Ţion, Ovidiu Drimba ş.a.- o întreagă pleiadă de scriitori talentaţi şi cultivaţi. Vesel, fermecător, de o nobleţe neverosimilă, care îl face să semene cu personajele din propriile lui balade, Radu Stanca inventează în această perioadă - cum avea să-şi amintească după trecerea multor ani Ion D. Sîrbu - "o formulă de prietenie literară" greu de reeditat.
Tot mai atras de teatru ( obţine în 1947 Premiul "Sburătorul" pentru piesa de teatru în manuscris Dona Juana), Radu Stanca devine membrul unei echipe de teatru de amatori, iar din 1948 începe să lucreze ca regizor la Teatrul de Stat din Sibiu, nou înfiinţat. Timp de câţiva ani se lasă absorbit de punerea în scenă a unor piese ca Hagi Tudose de Barbu Şt. Delavrancea, O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, Gaiţele de Al. Kiriţescu, Suflete tari de Camil Petrescu, Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Hangiţa de Carlo Goldoni, Trei surori de A.P.Cehov, Maria Stuart de Fr. Schiller, Casa inimilor sfărâmate de G. B. Shaw.
în 1951 se căsătoreşte cu actriţa Dorina Ghibu ("Doti"), iar în 1954 i se naşte unicul fiu, Barbu Stanca.
Scrie febril - piese de teatru, dar şi poeme şi eseuri - pe care le publică însă exclusiv în reviste. În timpul vieţii nu-i apare nici o carte.
Bolnav de plămâni de mai mulţi ani, nu poate valorifica numirea sa ca prim-regizor, în 1961, la Teatrul Naţional din Cluj. Moare la 26 decembrie 1962 la Clinica de boli pulmonare din Cluj. în 1963 încetează din viaţă şi singurul său copil, înainte de a împlini 9 ani.


*


POEZIE. Versuri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966 * Poezii,antologie şi prefaţă de Ioana Lipovanu-Theodorescu, Bucureşti, Editura Albatros, col. "Cele mai frumoase poezii", 1973 * Poezii/ Gedichte, ediţie bilingvă româno-germană, versiunea germană de Wolf Aichelburg, prefaţă de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, Editura Albatros, 1979 * Versuri, îngrijirea ediţiei, prefaţă, cronologie bio-bibliografică, note, comentarii şi indici de Monica Lazar, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1980 (ediţie critică ).
TEATRU. Teatru, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968 (cuprinde piesele Hora domniţelor, Ostatecul, Oedip salvat, Dona Juana şi Critis sau Gâlceava zeilor) * Teatru, ediţie şi studiu introductiv de Ioana Lipovanu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985 (cuprinde piesele Ochiul, Madona cu zâmbetul (Rivala), Rege, preot şi profet, Faunul şi cariatida, Secera de aur).
STUDII ŞI ESEURI. Ştefan Braborescu, Bucureşti, Editura Meridiane, col. "Figuri de seamă ale teatrului românesc", 1965 * Acvariu (în manuscris: Acvarium), selecţie, îngrijirea textelor şi prefaţă de Mircea Zaciu, Cluj, Editura Dacia, 1971.
CORESPONDENŢĂ. I. Negoiţescu - Radu Stanca, Un roman epistolar, Bucureşti, Editura Albatros, 1978.