Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Radu Aldulescu de Alex. Ştefănescu

A fost mare animaţie în toamna anului 2015, când Uniunea Scriitorilor l-a anunţat pe unul dintre membrii ei, Radu Aldulescu, că nu mai poate să-l găzduiască în clădirea de pe strada Nicolae Golescu nr. 15.
Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Presa clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium!
Radu Aldulescu fusese acceptat la acea adresă timp de ani de zile din îngăduinţă (un birou fiind transformat într-o cameră de locuit), după ce fusese chiriaş onorific şi într-o anexă a vechiului sediu USR, până la retrocedarea acestuia foştilor proprietari, iar acum contractul de închiriere pentru întreaga clădire, încheiat cândva de Uniunea Scriitorilor cu Primăria Capitalei, urma să fie reziliat, din lipsă de bani şi pentru că imobilul era într-o stare avansată de degradare.
Întreruperea unui act de bunăvoinţă a fost tratată de unii ziarişti ca o nedreptate! Dar nu această interpretare aberantă a situaţiei m-a mirat cel mai mult. Sunt obişnuit cu stângismul multora dintre ziarişti, gata întotdeauna să-i apere pe recalcitranţi împotriva „sistemului” (zdrobiţi orânduirea cea crudă şi nedreaptă!) M-a uimit în cel mai înalt grad statutul de mare scriitor acordat lui Radu Aldulescu în texte melodramatic-compătimitoare publicate cu acest prilej.
O tânără ziaristă, Iulia Marin, s-a dus imediat la faţa locului ca să-i ia un interviu năpăstuitului locatar, a fotografiat clădirea şi a plasat deasupra, înfiorată de emoţie, o explicaţie: Aici (nu mai) locuieşte un mare scriitor român.
Radu Aldulescu, un autor talentat, dar necultivat, care scrie la nesfârşit despre oameni de la periferia societăţii şi despre promiscuitatea vieţii lor de fiecare zi, nu este nici pe departe un mare scriitor. A alunecat de multă vreme în manierism, reciclând la nesfârşit o viziune plebeiană asupra existenţei. Ceea ce părea la început exotic a devenit prin repetare banal, ceea ce captiva prin pitorescul lumii aduse în prim-plan a ajuns să plictisească.
Şi totuşi, oameni de cultură cunoscuţi pentru bunul-gust şi chiar pentru rafinamentul lor, îndeosebi tineri, îl consideră un autor cu totul remarcabil (iar această eroare de evaluare este preluată, mimetic, de alţi comentatori, inclusiv de unii care încă nu i-au parcurs romanele). Mi s-a părut întotdeauna surprinzătoare (deşi psihanalizabilă) fascinaţia resimţită de intelectualii subţiri faţă de ignoranţă şi brutalitate. Este exact fascinaţia resimţită de domnişoarele de pe plajă la vederea unui salvamar muşchiulos şi impertinent.
Iată cu ce stranie admiraţie descrie Bogdan-Alexandru Stănescu modul rudimentar-bărbătesc în care şi-a făcut loc Radu Aldulescu în literatură:
„Romanele lui Radu Aldulescu au irumpt în peisajul literar românesc cam aşa cum a apărut Rasputin la curtea Ţarului Nicolae, intrând cu opincile noroite în fiţele parfumate şi înzorzonate ale optzecismului, băgându-şi palmele muncite pe sub fustele Ţarinei proza scurtă şi, în general, neţinând cont de «progresele» tactice/teoretice ale prozei momentului.”
Eu însumi m-am simţit atras – pe vremea când încă nu auzise nimeni de Radu Aldulescu, şi anume prin 1982 – de proza lui scrisă cu mânie proletară. Numai că aveam o scuză: acest mod de a scrie mi se părea o sfidare a puritanismului şi festivismului promovate de regimul comunist.
Îmi aduc aminte bine împrejurările în care i-am publicat în SLAST (Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului) fragmente din primul său roman, Sonată pentru acordeon, care avea să apară sub formă de carte abia în 1993. Era vorba într-unul din acele fragmente de câţiva muncitori care, într-o hală imensă a unei uzine metalurgice, fac un foc, ca pe câmp, şi prăjesc la dogoarea lui felii de slănină. Din amuzament, unul dintre muncitori îşi înfige la un moment dat ţepuşa într-un şobolan imprudent aflat pe acolo în trecere şi îl prăjeşte şi pe el. În sumarul care urma să fie trimis pentru aprobare la CC al PCR am scris, cu o plăcere sadică: „proză inspirată din mediul muncitoresc”, ceea ce pe atunci sugera o mare încredere. După apariţia revistei, a ieşit scandal. Un ofiţer de Securitate s-a deplasat la redacţie şi i-a cerut explicaţii lui Ion Cristoiu, şeful SLAST, care însă m-a apărat, ca întotdeauna, asumându-şi el „greşeala”.
Radu Aldulescu, el însuşi muncitor necalificat pe atunci, avea ceva antipatic, fiind umil şi agresiv în acelaşi timp. Dar era în mod evident talentat. L-am sfătuit să se înscrie la o facultate umanistă, ca să-şi completeze pregătirea intelectuală, dar n-a făcut-o.
În lipsa culturii, talentul lui s-a epuizat repede. Prozatorul a început să se repete, etalând mereu acelaşi spirit plebeian, care i-a adus de la început succes. S-a comportat ca un copil care, dacă i se spune că e simpatic când scoate limba, o tot scoate ori de câte ori vrea să placă celor din jur.
Al doilea roman al său, Amantul colivăresei, aduce din nou în centrul atenţiei noastre o lume larvară, cu cerşetori, hoţi şi curve (inclusiv o curvă cu un picior de lemn), dar şi cu muncitori alcoolici, bătăuşi plini de cruzime dornici să ajungă campioni la box, artişti decăzuţi şi aşa mai departe. Nu există o construcţie epică, ci o perindare de figuri de panopticum, unele portretizate, într-adevăr expresiv, dar suferind, în ansamblul lor, de prolixitate.
În Îngerul încălecat,1997, predomină scenele de sexualitate promiscuă, cu două surori, Doiniţa şi Lenţi, care fac amor cu un escroc sentimental, Robert Stan, sub privirile înceţoşate de alcool ale mamei lor. Robert Stan, poreclit cu schepsis Robert Satan, ca să înţelegem că romanul are şi o… metafizică (deşi n-are), a săvârşit în trecutul lui, mereu mistificat de el, crime şi tâlhării, pentru care a stat în închisoare şi la casa de nebuni, dar este considerat de cele două surori strâns unite, la propriu, în jurul lui, un înger (încălecat!).
Protagonistul romanului Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, 1997, este un scriitor prolific, dar nerecunoscut de nimeni, cu un scris ilizibil, fost muncitor în mari unităţi ale industriei socialiste, locatar al unui subsol insalubru din zona Bariera Vergului (dintr-o clădire care nu aparţine Uniunii Scriitorilor!). Se numeşte Relu Golea şi, împreună cu doi tovarăşi de găinării, vărul său, Laurenţiu Trandafir, cu „un râs de curviştină nătângă” şi studentul la Teologie Andrei Ilieş, care foloseşte în înjurături cu competenţă terminologia religioasă, toţi angajaţi (ne aflăm înainte de 1989) la jalnica Unitate de Prefabricate şi Confecţii Metalice Glina, se lansează în multe şi încâlcite matrapazlâcuri, sperând ca în cele din urmă să fugă din ţară. Nici o idee nu luminează acest nou labirint epic, dezolant şi lipsit de semnificaţie ca încrengăturile de galerii săpate de termite.
În Proorocii Ierusalimului, 2004, scena pe care se desfăşoară spectacolul sordid al mizeriei umane se extinde până la a cuprinde şi alte ţări (Germania, Franţa), pe teritoriile cărora acţionează o reţea de hoţi români sau originari din România, fondată încă dinainte de 1989 de un anume Eduard Ştireanu. Acesta este fratele vitreg al lui Doru Elefterescu, un ins fără ocupaţie, prezentat încă de la începutul romanului, când îl bate pe un vânzător de bilete la Teleeurobingo, venit la uşa locuinţei lui, dintr-un bloc muncitoresc, în căutare de fraieri. După ce îl bumbăceşte bine îşi dă seama că vânzătorul dubios este de fapt Ierusalim, o rudă a soţiei lui din satul Gătejei de pe malul Cernei, răpit cu ani în urmă, pe vremea când era copil, de o reţea de traficanţi de copii. „Afacerile”, transnaţionale, antrenează şi străini şi dezvăluie cititorilor o lume a pedofililor, drogaţilor, escrocilor şi criminalilor care foşgăie şi în Occident. Nici acest roman nu are o logică epică, dezvoltarea lui fiind dictată mai curând de plăcerea autorului de a face incursiuni într-o mlaştină morală şi de a biciui sensibilitatea cititorilor cu secvenţe – cum ar spune o crainică TV – cu un puternic impact emoţional.
În Mirii nemuririi, 2006, este vorba de alţi dezmoşteniţi ai soartei, Rafael Ogrinjan, supraveghetor la o şcoală de copii cu probleme psihice, şi concubina lui, Mirela Dogaru, şomeră (după ce fusese bucătăreasă pe un şantier de construcţii) şi mamă a unor copii din flori al căror număr este în continuă creştere. Amândoi neispăviţi, încapabili sau neinteresaţi să-şi organizeze viaţa, ei sunt totuşi priviţi, nu se ştie din ce cauză, ca nişte persecutaţi, autorul devenind un avocat al lor, agresiv şi revendicativ.
În Ana-Maria şi îngerii, 2010, găsim povestea unei femei, Mariana, care se expatriază în 1987 şi se stabileşte la Viena, având ca principală preocupare salvarea fiicei ei, Ana Maria, bolnavă de lupus. Faptul că romanul este inspirat din realitate (probabil ca şi alte romane ale lui Radu Aldulescu) nu conferă valoare literară pateticei istorisiri. Ceea ce impresionează în viaţa reală nu ne impresionează neapărat ca literatură.
În centrul romanului Cronicile genocidului, 2012 se află un bărbat de şaizeci de ani, priapic, Robert, zis Diavolul, un looser al vremii noastre, cu mare succes la femei de toate categoriile. În căutarea unei vieţi mai ieftine, el se stabileşte, împreună cu concubina lui, Andreea, şi cu copilul lor, într-un mic sat, Frăsineni, devenit în timpul lui Ceauşescu oraş, în urma construirii unui combinat industrial. „Cronicile genocidului” sunt – în romanul cu acelaşi titlu – articolele pe teme politice şi sociale pe care le publică în ziarul local un ziarist, Laurian Susanu, căsătorit cu Brânduşa, o femeie infamă. Aceste patru personaje, cărora li se adaugă notabilităţi locale care numai respect nu inspiră, oameni de afaceri dubioşi, escroci, prostituate, beţivi reprezintă lumea românească de azi văzută de Radu Aldulescu. Îţi vine să crezi că el are un defect al nervului optic care îl face să vadă numai lume proastă oriunde s-ar afla.
Un diluviu de mizerie umană este descris, fără raţiune estetică, dintr-o predilecţie irepresibilă sau poate doar din incapacitatea de a descrie altceva, şi în Istoria regelui gogoşar, 2015. Personajul principal, Emanuel Victor Calomfirescu, poreclit Regele Gogoşar (pentru că provine dintr-un sat din Oltenia, Gogoşu) face parte din protipendada societăţii postcomuniste (şi are un penis imens, precizare aproape nelipsită în fişele personajelor masculine ale lui Radu Aldulescu); biografia sa este însă aceea a unui om josnic (ispăşeşte un an de închisoare, înainte de 1989, pentru moartea suspectă a unui copil la o şcoală din Militari unde era profesor, colaborează cu Securitatea, declară şi începe să creadă el însuşi că a fost persecutat de regimul comunist, se căsătoreşte cu Luiza, pe care o alintă în stilul lui grobian „purcica mea scumpă”, îşi face un grup de presă, susţinut din umbră de un fost securist etc.). Nu numai eşecul, ci şi succesul este murdar în proza lui Radu Aldulescu.
Recapitulând, se poate spune că în romanele sale există o factologie bogată, din care un mare scriitor şi-ar putea extrage material epic pentru un roman – unul singur – foarte bun. Radu Aldulescu foloseşte această factologie în mod amatoristic, construind exclusiv naraţiuni picareşti (adică neconstruindu-şi cărţile). De prost-gust sunt tiradele sale patetice, ca şi reflecţiile filosofico-istorico-morale asupra stării societăţii româneşti. Din punctul meu de vedere, considerarea lui drept un mare scriitor seamănă cu un caz de hipnoză colectivă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara