Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
RadiRo : un decupaj de Valentina Sandu-Dediu

Misiunea Orchestrelor Radio din lume pare a se desprinde, transparentă, de la prima vedere a programului unui festival dedicat lor: cultivarea gustului pentru diversele muzici mai noi (provenite preponderent din ţările respective), într-un delicat echilibru cu repertoriul tradiţional.

Cel puţin aşa au arătat cele nouă zile de RadiRo, festivalul organizat şi produs de Radio România, ajuns la a treia ediţie. Creaţii muzicale din ultimele două secole şi jumătate, cu graniţe (imaginare) stabilite de Joseph Haydn (Concertul nr.1 pentru violoncel fiind scris în jur de 1765) şi o primă audiţie a unui alt austriac (2016), au putut fi auzite de publicul bucureştean, evident entuziast mai ales în faţa momentelor solistice, şi mai puţin receptiv la suflul proaspăt al muzicilor nefamiliare. Dintre acestea din urmă nu au lipsit sonorităţi norvegiene ale secolului XX, propuse de Alfred Janson şi Geirr Tveit (Orchestra Simfonică Radio din Norvegia), piese moderne şi contemporane semnate de englezi, de americani, de un sovietic şi un austriac: Benjamin Britten, George Barker, Malcolm Arnold, Peter Maxwell Davies, Steve Reich, Samuel Barber, Aaron Copland, Mieczys?aw Weinberg, Gerald Resch (nume incluse în programele excelent alcătuite de orchestrele din Leipzig, Viena şi de BBC Concert Orchestra). Au evitat vreo aromă autohtonă în repertoriu Orchestra Simfonică din Shenzhen – căreia trebuie să îi fim recunoscători pentru gestul de curtoazie de a include Rapsodia nr.1 de George Enescu în program, singura piesă românească în acest festival – şi Orchestra Naţională Radio.

Frunzărind acelaşi program de sală al Festivalului RadiRo, perspectiva din care a fost conceput e cumva derutantă: nu poţi afla nici prenumele compozitorilor (înlocuit de iniţială), nici date minimale despre creaţii pe care publicul românesc le aude probabil pentru prima oară. La Bucureşti, interesul se concentrează aşadar exclusiv pe interpreţi. Menirea Radioului de a informa şi educa s-a transferat, presupunem, transmisiunilor de concerte, însă ascultătorul aflat în sală, în cazul în care ar fi fost mânat de curiozitate, nu ar fi avut cum să afle ce este acest necunoscut Concert de M. Weinberg pe care îl cântă Gidon Kremer, decât dacă ar fi putut consulta rapid internetul de pe vreun telefon mobil. Mulţi nu au mai aflat, aşadar, nici măcar din ce secol provine această muzică, cu atât mai puţin vreo informaţie despre impresionanta poveste a compozitorului evreu, născut şi educat la Varşovia, de unde a reuşit să fugă în 1939, singurul din familia care avea să se stingă în lagărul de concentrare de la Trawniki. Stabilit în Uniunea Sovietică, pe Mieczyslaw Weinberg (sau Moisej Vajnberg, 1919-1996) îl leagă o admiraţie reciprocă şi o prietenie durabilă cu Dmitri Şostakovici, iar renumele său componistic porneşte mai cu seamă de la muzica de scenă. Kremer – cu reputaţia de nonconformist, dovedită din nou, şi cu enorma sa cuprindere repertorială – îi reliefează acestui concert scris în 1959 vâna neoclasică şi melodiile infinite, orientale, oferindu-ne minunatul său sunet violonistic şi puritatea emoţionantă a acutelor, precum şi rafinata înţelegere a microstructurilor, a volutelor şi a personajelor din muzica lui Weinberg. L-a secondat, în seara de 29 septembrie, ORF din Viena, sub bagheta eficientă şi convingătoare a lui Cornelius Meister.

Concertul pentru vioară de Weinberg a fost înconjurat pe de o parte de Insulele tânărului compozitor austriac Gerald Resch (născut la Linz în 1975), o primă audiţie mondială atractivă prin sensibilitate şi ştiinţa orchestraţiei, şi pe de alta de Simfonia nr.1 de Jean Sibelius, cu inedita sa prospeţime şi întorsăturile surprinzătoare de fir narativ, sugerând pe alocuri un Ceaikovski îngheţat într-un iglu sau tehnica de polifonie schumanniană.

Un alt concert pentru vioară s-a aflat în centrul programului din 30 septembrie, când Orchestra Naţională Radio l-a însoţit într-o manieră remarcabil de colorată şi precisă pe Alexandru Tomescu în partitura lui Samuel Barber din 1939. Cu violonistica-i impecabilă şi puterea de convingere izvorâtă din inteligenta înţelegere a textului pe care îl comunică, Alexandru Tomescu a avut şi avantajul unei colaborări excelente cu Leo Hussain. Deocamdată, dirijor principal al Opéra de Rouen Haute-Normandie, Hussain şi-a construit renumele mondial în primul rând în domeniul genului liric, iar contribuţia sa în montarea Oedip-ului lui Enescu de la Covent Garden, din luna mai a acestui an, a fost hotărâtoare în dezvelirea sensurilor complexe ale capodoperei enesciene, rămase aproape un secol în uitare pe scenele mari ale lumii. Publicul românesc îşi aminteşte dovezile de ireproşabil profesionalism pe care le-a primit din partea lui Leo Hussain în ultimele două ediţii de Festival Enescu. A salvat concertul monumental cu Gurrelieder de Arnold Schönberg, înlocuind în ultimul moment un dirijor indisponibil, iar anul trecut a dirijat opera lui Alban Berg, Wozzeck, în concert, reuşind, de fiecare dată, performanţe neobişnuite în faţa Orchestrei şi Corului Filarmonicii din Bucureşti.

Şi acum, la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio, Leo Hussain ne convinge că ingredientele care compun un mare dirijor înseamnă (nu neapărat în această ordine) tehnică impecabilă, o vastă cultură muzicală cu disponibilitate către orice zonă a istoriei muzicii, personalitate charismatică şi dorinţa de a sonda mereu sub pojghiţa partiturii. A reuşit să reliefeze liniile subtil întrepătrunse, diferenţierile minimale de dinamică din Simfonia a II-a de Johannes Brahms, pentru a evita pasta sonoră uşor de obţinut cu un minim efort; a însufleţit cele Patru interludii marine din opera Peter Grimes de Britten şi l-a însoţit cu multă grijă şi participare afectivă pe Alexandru Tomescu în Concertul de Barber.

Am rămas cu regretul de a nu fi putut participa la întreg festivalul RadiRo, şi mai ales la concertul final din 1 octombrie, cu BBC Concert Orchestra: programul se anunţa palpitant, iar englezii ştiu să fie versatili, să poarte experienţe muzicale incitante către oricine, pretutindeni. Şi întotdeauna pun în prim plan şcoala britanică de compoziţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara