În numai o jumătate de an de criză economică mondială, România a ajuns un stat muribund. O spune presa, o susţin experţii economici internaţionali, o recunoaşte, tot mai puţin voalat, însuşi preşedintele ţării. În numai câteva luni ţara noastră a parcurs drumul greu de imaginat de la statutul de campioană europeană a creşterii economice (+8% în anul 2008), la colaps economic tot mai evident (-8% la mijlocul anului 2009) şi face apeluri tot mai disperate către comunitatea internaţională. Cum s-a ajuns aici? Câteva posibile răspunsuri pot fi deduse în urma lecturii excelentei cărţi a lui Virgil Nemoianu şi Sorin Antohi, România noastră.
De la bun început trebuie precizat că volumul reprezintă transcrierea unei lungi conversaţii purtate de cei doi distinşi intelectuali la Berlin, în perioada 17-21 iunie 2005. Adică, înainte chiar ca presupusul boom economic românesc (care a premers actualei crize) să-şi fi făcut pe deplin simţită prezenţa. Meritul autorilor de a fi observat paşii greşiţi în cei 15 ani (la vremea conversaţiei lor) de tranziţie este, de aceea, cu atât mai mare.
România noastră se înscrie în seria de volume-dialog realizate de Sorin Antohi în anii din urmă cu mari intelectuali ai vremii noastre (Adrian Marino, Mihai {ora, Alexandru Zub, Moshe Idel). Toate au ca scop declarat mai buna înţelegere a specificului lumii contemporane şi descifrarea sensului tranziţiei româneşti. Dat fiind profilul intelectual al fiecăruia dintre interlocutorii amintiţi este limpede că unghiurile analizei au fost mereu altele, completându-se între ele pentru a întregi şi face comprehensibil tabloul complex al lumii (inclusiv româneşti) la începutul mileniului III. Prin statutul său de expert în cultura şi civilizaţia românească, dar şi de rezident permanent în Statele Unite ale Americii încă din anul 1975, Virgil Nemoianu oferă şansa unei duble perspective comparative: la nivel diacronic, între prezentul românesc şi un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, dar şi la nivel sincronic între realitatea românească a momentului şi cea occidentală (în special americană). Acest filtru dublu pune foarte clar în lumină vulnerabilităţile de sistem, greşelile de strategie, mentalităţile care au adus România în actualul impas de dezvoltare.
Dialogul celor doi intelectuali este structurat tematic după cum urmează: Formarea unui umanist în România anilor 1940-1960; Modernizările şi demodernizările României; Exilanţi, emigranţi, remigranţi; Intelectuali, politicieni, instituţii; Biserici, religie, politică; Direcţii noi în cultura română?; Occidentul după 1945; România şi vecinii săi; România şi Occidentul; Europa şi America; Globalizarea. Pe urmele lui George Duby care a oferit imaginea unui „alt Ev Mediu”, Sorin Antohi şi Virgil Nemoianu pun într-o lumină oarecum inedită situaţia culturală din anii ’50. În răspăr cu poncifele istoriei literaturii, Sorin Antohi afirmă că, `n ce priveşte reconstituirea mediului social, romanele realismului socialist din anii ’50 sunt superioare celor publicate în anii ’70 pe tema obsedantului deceniu. Dincolo de tezele propagandei comuniste, scrie Sorin Antohi, „ansamblul societăţii din România stalinistă este aproape integral restituit de scriitorii «angajaţi» ai perioadei (...), pe când versiunea ulterioară a aceleiaşi perioade, revăzută şi cenzurată, pe care o dă romanul anilor ’70, construieşte un trecut fictiv, nu doar ficţional” (pp. 18-19). Virgil Nemoianu preia ideea şi schiţează un tablou al vieţii culturale din anii ’50 cu totul inedit, radical diferit de climatul de teroare descris în mai toată literatura memorialistică apărută după căderea comunismului. Îşi reaminteşte profesorul american că „... în anii ’50 exista totuşi o dimensiune a veseliei, cel puţin la oamenii tineri. Exista o băşcălie, era mulţimea aia de bancuri compensatorii care era explozivă aproape, te copleşea, acţiona adversarial. Apoi era muzica uşoară care pătrundea, nu ştiu cum, pe canale subterane, de la jazz până la orice tip de muzică uşoară apuseană, apoi diferite ecouri ale modelor, ale îmbrăcăminţii. Se crease o adevărată subcultură a petrecerilor, a party-urilor, a întâlnirilor dintre tineri, în care unul avea un magnetofon sau un patefon cu nişte amărâte de discuri cine ştie unde găsite, la care se dansa, şi asta era existenţa principală a acestor oameni şi ăsta era un mod de a se uşura de presiunile sociale” (p. 19). Citind aceste rânduri îţi este greu să crezi că în exact aceeaşi perioadă puşcăriile gemeau de deţinuţi politici, studenţii erau exmatriculaţi din facultăţi pentru vini mai mult decât discutabile, orice delaţiune putea transforma un om nevinovat într-un „duşman al poporului” sau agent al imperialismului american. Netrăind epoca respectivă nu pot să ştiu care dintre cele două chipuri ale „obsedantului deceniu” este mai veridic sau mai reprezentativ pentru spiritul timpului. Trebuie să recunosc însă că Sorin Antohi şi Virgil Nemoianu reuşesc să tulbure serios imaginea clasicizată despre anii de început ai comunismului românesc.
Pe marginea multor alte afirmaţii ale lui Virgil Nemoianu privind istoria şi istoria literaturii se poate discuta îndelung (de exemplu, presupusul rol nefast al unirii din 1918 asupra evoluţiilor politice româneşti din perioada interbelică – unirea, susţine Nemoianu, a tulburat tipurile diferite de modernitate care începuseră să prindă contur în Vechiul Regat, respectiv Transilvania, fapt ce a dus la reacţia populistă, etnocentristă din anii ’30), dar mai profitabilă pentru cititorul de azi este nemiloasa analiză făcută României de după căderea regimului comunist.
Sorin Antohi şi Virgil Nemoianu demonstrează fără putinţă de tăgadă că tot ce s-a întâmplat în România în ceea ce în mod obişnuit se numeşte „perioada de tranziţie” stă sub semnul diletantismului, improvizaţiilor, întâmplării. Încă de la începutul anilor ’90, România a fost văduvită de un proiect de dezvoltare, de o viziune asupra a ceea ce trebuie făcut, de elaborarea unei strategii de viitor într-un climat politic internaţional aflat în continuă transformare. Nu întâmplător, ofertele electorale de la primele alegeri libere promiteau întoarcerea la sistemul democratic din perioada interbelică (partidele istorice) sau la principiile comunismului luminat din ultimii ani ai deceniului şapte (FSN). Nereformarea instituţiilor (principalele exemple date sunt Ministerul Educaţiei şi Ministerul Culturii), abordarea greşită a integrării euro-atlantice (care în viziunea noilor conducători s-a redus la identificarea „licuriciului cel mare” şi punerea sub aripa lui protectoare), reticenţa ţâfnoasă în faţa expertizei calificate a românilor care şi-au clădit cariere în Occident, ostilitatea faţă de elite şi barierele puse de sistem circulaţiei acestora sunt elemente care au marcat fără echivoc anii de „tranziţie” şi care au condus decisiv la impasul economic, instituţional şi moral în care ne găsim astăzi. Sorin Antohi oferă şi o explicaţie mai mult decât plauzibilă boom-ului economic de care guvernul Tăriceanu a fost atât de mândru. Fapt cu atât mai meritoriu cu cât, să nu uităm, dialogul a fost purtat în anul 2005, într-o perioadă în care neverosimila creştere a economiei româneşti era abia la început: „În privinţa integrării populaţiei în câmpul muncii, de exemplu, ce şansă mai mare poate să aibă un guvern decât acest exod masiv în străinătate? Dintr-odată, şomajul cade la cifre aproape neglijabile. În loc să-i ai pe cetăţeni în stradă, flămânzi, strigând lozinci anarhiste, spărgând geamuri şi luându-te de gât, îi ai în străinătate. Îi revezi la Paşti şi la Crăciun, între timp ei îşi trimit agoniseala din străinătate pentru a-şi susţine familiile şi a le integra în circuitul consumismului – ceea ce contribuie la un pseudo-boom economic (dar cine stă să vadă că e pseudo?).” (p. 74)
România noastră de Sorin Antohi şi Virgil Nemoianu este o carte incitantă, menită să pună întrebări şi să deschidă unghiuri noi spre înţelegerea unei perioade foarte complicate din istoria recentă a României. O carte amară (Virgil Nemoianu regretă în câteva rânduri deceniul pierdut – 1990-2000 – pentru a scrie, din perspectiva experienţei sale americane, articole de ziar şi cărţi, complet ignorate de cei care ar fi trebuit să le valorifice în actul de guvernare), plină de adevăruri dureroase, mai utilă astăzi românilor decât la vremea purtării dialogului. O discuţie intelectuală de mare ţinută, din care orice om inteligent ar putea trage profit. n