Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Radiografia criticii literare autohtone. O imagine de sine de Adrian Lesenciuc

În momentele de ruptură sau derivă în plan literar se pun speranțe în critică. Aceste speranțe sunt legate fie de rolul ei profilactic, fie de dimensiunea creatoare și de clarviziune. Uneori speranța rămâne în stadiu embrionar și naște, abia după o coacere a receptării, orizontul unei proiecții. Despre critica literară contemporană s-a afirmat în numeroase rânduri că ar fi într-o criză oarecare, că aparatul metodologic nu ar fi adecvat mersului actual al literaturii, că orgoliile criticilor împart câmpul disciplinar în spații puternic ideologizate, că proiecția critică impune tot mai mult subiectivizarea și (re)canonizarea părtinitoare, că în spatele operelor critice se găsesc mai degrabă ambiții academice. Dar o radiografie a criticii prin ochii celor care îi dau naștere, o autoimagine adică, părea a se lăsa așteptată. Literatura română contemporană simțea nevoia unei asemenea angajări hermeneutice care să filtreze lumina prin vitraliul numit receptarea și interpretarea operelor literare. Nevoia a fost satisfăcută prin apariția unei lucrări importante nu numai prin valoarea sa intrinsecă, ci și prin poziționare, prin asumarea lui Radu Voinescu de a coordona editarea comunicărilor prezentate în cadrul Colocviilor de Critică în primele șase ediții (2011-2016). Rezultatul: o elegantă carte, Actele Colocviilor de Critică ale Filialei București – Critică, Eseistică și Istorie Literară a Uniuniii Scriitorilor din România, publicată la Editura Muzeul Literaturii Române1. Volumul conține 65 de articole semnate de 38 de autori de vârste și orientări diferite, aduși la aceeași masă a intelectualilor într-o polemică sine ira et studio, cum sugerează coordonatorul – așadar, o varietate de puncte de vedere, de proiecții mai mult sau mai puțin îndepărtate de cerința de neutralitate epistemică.
Analiza unei asemenea cărți solicită detașare și abilități hermeneutice pentru a surprinde mai întâi un fenomen, al manifestării criticii literare în orizontul a două decenii și jumătate, apoi o reflectare a fenomenului în paginile volumului, într-un text multiplu care crește în răspăr pe porțiuni însemnate. De aceea voi încerca să conturez fenomenul folosindumă de ochelarii unor autori cu dioptrii apropiate de cele ale ochiului meu critic – printre care îl regăsesc, fără îndoială, pe coordonatorul lucrării, Radu Voinescu. Într-un text publicat în Acte... mi-am exprimat încrederea într-o generație de critici care să poată să contureze orizontul unei noi paradigme, șlefuindu-și aparatul teoretic și metoda în acord cu angajări similare. Dar, continuam, noua paradigmă prefigurată de La nouvelle critique, de exemplu, își are deja polii configurați, iar deconstrucția vălului ideologic al ieșirii din paradigma precedentă trebuie înlocuită cu reconstrucția și preluarea/reinterpretarea (de repere, de sisteme de valori), cu istoria literară adică. Cartea, în integritatea sa de puncte de vedere disjuncte, îmi răspunde fără echivoc: Proiecte de istorii literare? Nu (prea) există! Doar încercări de (re)interpretare și (re)canonizare, sinteza produselor tinerei generații fiind excelent realizată în articolul Critica tânără – noua critică? al lui Radu Voinescu (pp.133- 141). Și atunci, cum rămâne cu deformările de percepție, cu sublinierile inadecvate ale rolurilor unor critici în încercarea reconfigurării unui parcurs pe coordonate schimbate? Din nou, vizionar, Radu Voinescu întrezărește (în 2011) extinderea efectului de halou:
(...) criticii tineri lasă uneori să se ghicească o anumită aversiune față de cei consacrați. La aceștia din urmă fenomenul se manifestă invers: de teamă să nu-și piardă poziția de autoritate acordă credit în exces unor critici tineri, încă nepregătiți pentru meserie sau de-a dreptul neformați din punctul de vedere al studiilor sau al experienței de lectură și de scris. Și bineînțeles, unor autori tineri, numai pentru că sunt tineri. Deși este esențialmente un fenomen care ține de sociologie, el afectează și nivelul criticii (Argument. Strălucirea și suferințele criticii de întâmpinare, pp.12-13).
Nu explică, oare, această diagnoză, un fenomen care se manifestă cu agresivitate în comunitatea scriitoricească actuală? Aversiunea tinerilor critici și scriitori (folosind discriminarea occidentală) nu vizează tocmai autoritatea celor care i-au format? Să continuăm analiza: critica literară are menirea de a produce anticorpii unei literaturi inconștiente de bolile veacului. Trebuie să asigure sănătatea literaturii, să accepte sau să respingă grefele și implanturile din exterior, să deschidă calea dialogului între generații, să nu adâncească clivajele dintre poziționările ideologice generaționiste. Să nu adâncească nici rupturile transgeneraționiste, mai nou după fisuri apărute pe fond emoțional, care conduc spre afilierea la ideologii în raport cu centre de difuziune (edituri, publicații etc.), în care vârste diferite se regăsesc împreună în grupuri afirmând despre sine (în ciuda anilor de pensionare ai membrilor lor) că sunt facțiuni tinere (a se vedea, de pildă, cazul așa numitului Grup pentru reforma U.S.R.). Din păcate, critica ultimilor ani a federalizat teritorii imaginare. Gheorghe Lupașcu îmi atrăgea atenția că federalizarea produce efecte și în real: ruperea fostei Iugoslavii a fost anunțată de scindarea Uniunii Scriitorilor. Chiar dacă transformarea criticilor în ideologi îi aduce la epuizarea exprimării critice (odată ce fundamentele raționale ale propriilor analize sunt înlocuite de fundamentele emoționale de afiliere la ideile altora), rolul criticii trebuie să exceadă partizanatul. Și, indiferent de modalitatea de exprimare, inclusiv prin cenușăreasa formă a criticii de întâmpinare, scopul ei rămâne acela de a identifica valoarea, calitatea operelor literare comentate – „sunt un cronicar bun dacă și numai dacă recunosc cărțile valoroase”, susține Daniel Cristea-Enache (Cronica literară: câteva prejudecăți, p.22). Dar ce înseamnă valoarea în raport cu o posibilă sistematizare a categoriilor/genurilor literare? Are relevanță o propusă proiecție de structurare (R. Voinescu, Schiță pentru o nouă teorie a genurilor literare, p.308), mai ales în registre: major, deschis general-umanului și minor – individualului și superficialului, în recunoașterea cărților valoroase? Cum rămâne cu literatura asumat înaltă care e citită în cheia unor registre minore, în, spre exemplu, exercițiul propus de Cătălin Badea-Gheracostea de a citi Solenoid ca și cum nu ar fi fost scris de Mircea Cărtărescu (Cheia de lectură science-fiction pentru romanul Solenoid, pp. 263-265)? Sau cum rămâne cu clamarea literaturii de calitate în condițiile accesării prin individual, prin biografism, prin superficial (prin registrul minor, așadar)? Despre nevoia de recuperare a „stilului înalt” de către scriitorul ultimelor două decenii vorbește Irina Petraș în excelentul său eseu Poezia și ondulațiunea universală (pp.95- 98). Despre insuficienta pregătire culturală a tinerilor critici, dar care își asumă cu mult curaj (și inconștiență) pozițiile, producând în subsidiar și o mutație a valorilor estetice vorbește Răzvan Voncu (Mutația valorilor estetice sau schimbarea codurilor de lectură?, pp.99-104). Despre „absența sau fragilitatea conștiinței teoretice” a criticii noi ne avertizează Florin Mihăilescu (Pentru o altă orientare a criticii literare, p.130). Iar despre subiectivism, despre răsturnarea principiului junimist al criticii de idei, ne atenționează Ana Dobre: „Critica tânără (...) pare să-și scrie astăzi, scriind despre alții, propria autobiografie” (Singurătatea și solidaritatea criticului, p.123). Și atunci, dacă derapajul este major, unde este reconstrucția? Rezonez cu Răzvan Voncu în ceea ce privește „schimbarea de paradigmă în literatura română” (p.99), care nu se poate realiza doar prin schimbarea codurilor de lectură. Cum rămâne cu schimbarea codurilor auctoriale? Cum se poate clama renașterea autorului prin biografism câtă vreme din exterior resuscitarea lui se produce într-un spațiu textual dotat cu toate mijloacele necesare intervenției (a se vedea, de pildă, o formă de resuscitare asumată în Mireasa tânără a lui Alessandro Baricco)? Totuși, subordonarea operei unei structuri textuale încărcate de biografism nu se poate realiza decât dacă fundamentul enciclopedist lipsește. Concluzia aparține lui Vasile Spiridon: „Criticul de întâmpinare de astăzi își pierde din ce în ce mai mult perspectiva panoramică și se dispersează de cercetarea exhaustivă, evolutivă, concentrică, preferând examinarea excentrică, fragmentară, făcută pe axa sincroniei” (Cronica literară în depresiunea autorității, p. 48).
Am preferat o analiză de la o anumită distanță (teoretică și de angajare), cu interes pe radiografia întregului, doar pentru a sublinia rolul acestei lucrări – o carte unitară în raport cu funcționalitatea ei, unică, necesară în decorul prăfos al câmpului de bătălie literară contemporană. Un merit aparte al cărții este și aducerea la aceeași masă, sau între aceleași coperte, a unor oameni cu viziuni diferite, pe care îi separă ideologii. Poate de aceea, integral, Actele Colocviilor de Critică... nu vor plăcea nimănui. Nici nu trebuie să placă. Cartea trebuie să rămână, peste ani, reper al autoimaginii criticii românești conturate în intervalul 2011-2016, reflectând transformările ultimului sfert de veac. Și probabil că va rămâne.

______________
1 Radu Voinescu (coord.). Actele Colocviilor de Critică ale Filialei București – Critică, Eseistică și Istorie Literară a Uniuniii Scriitorilor din România. Edițiile I-VI. 2011-2016. Cuvânt înainte: Radu Voinescu. București. Editura Muzeul Literaturii Române. (2016). 317p

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara