Unul dintre cele mai interesante eseuri despre homosexualitate, dacă nu chiar cel mai bun, se găseşte în unul dintre volumele celebrei serii romaneşti a lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Volumul se intitulează Sodoma şi Gomora, şi ilustrează bolgiile aristocraţiei decrepite şi crepusculare căreia baronul de Charlus îi este modelul şi herbul exemplar şi despre care croitorul Jupien afirmă cu un aplomb de connaiseur "baronul are cur nu glumă". Rătăcirile elevului Törless ale lui Robert Musil ofereau o perspectivă crudă asupra unei iniţiatice degradări juvenile care aveau să-şi afle probabil răspunsul mai târziu în intricatele relaţii intestine ale monarhiei austro-ungare sau ale Kakaniei. Şi Mateiu Caragiale oferea o dublă perspectivă asupra homosexualităţii, una serafică, stranie, sublimată în Remember cu un dandy travestit flamboiant într-o cocotă, aristocraticul Aubrey de Vere şi cu o ipostază bufă, scatologică şi schimonosită, în Craii de Curtea-Veche, şi anume Poponel un edec al ministerului treburilor dinafară cum îi spune autorul, adulmecând mirosul de mascur şi dispreţuit de Paşadia pentru jocul efeminat al chemărilor. Ca şi O iubire secretă (Brokeback Mountain, 2005) al lui Ang Lee, Milk al lui Gus van Sant îndeplineşte toate condiţiile pentru un Glob de Aur pe care surprinzător l-a ratat, este un film care se încadrează într-un tipar cum niciunul dintre filmele de până acum ale regizorului n-au făcut-o. Există o serie de filme pe care le-aş numi filme test ale democraţiei americane. Ele ilustrează, şi unele o fac exemplar, limitele unei democraţii şi necesitatea libertăţii de expresie a celor mai defavorizate minorităţi. Un astfel de film test a fost celebrul, The People vs Larry Flint (Scandalul Larry Flint, 1996) al lui Miloş Forman unde avocatul celebrului pornograf, director al revistei Hustler, a reuşit să apere dreptul la liberă expresie a acestuia. Unul dintre cele mai vechi modele ale acestor filme test ale democraţiei este poate Inherit the Wind (Procesul maimuţelor, 1960) al lui Stanley Kramer, unde polemica se desfăşoară pe tema evoluţie vs creaţie supunând întregul legislativ la o dezbatere foarte serioasă menită să precizeze direcţia pe care trebuie s-o ia civilizaţia americană. Şi filmul lui Gus van Sant se raliază modelului, de data aceasta fiind vorba de Harvey Milk (Sean Penn), primul politician gay ales într-un consiliu orăşenesc american în 1977, un activist militant pentru drepturile minorităţilor sexuale şi primul care reuşeşte să legitimieze acest grup şi astfel să participe la procesul de democratizare al unei ţări. Un personaj carismatic cu un cert talent politic, Harvey Milk reuşeşte în decursul a câţiva ani să solidarizeze tinerii şi mai puţin tinerii homosexuali pentru a le susţine dreptul legitim la un tratament nediscriminatoriu ca cetăţeni americani. Regizorul urmăreşte cu acribie, ascensiunea ca politician a lui Harvey Milk, modul în care-şi dirijează staff-ul din care fac parte şi infatigabilii Cleve Jones (Emile Hirsch) şi Anne Kronenberg (Alison Pill). În cele din urmă printr-o serie de campanii inteligent construite tânărul politician reuşeşte să răzbească în ciuda prejudecăţilor şi să câştige în faţa unor radicali homofobi. Celălalt traseu pe care-l urmăreşte van Sant este cel al vieţii personale a lui Harvey Milk punctată de amoruri pline de tensiune precum cel pentru Scott Smith (James Franco), o viaţă rebelă în care legăturile se fac şi se desfac prin forţa şi hazardul împrejurărilor. Pe primul palier, filmul funcţionează previzibil asemeni unui decupaj de bildungsroman, unde tânărul politician descoperă pas cu pas strategiile de persuasiune şi emancipare cu sprijinul ardent al comunităţii gay într-unul dintre cartierele oraşului San Francisco. Gus van Sant ne oferă şi un fel de frescă a anilor nebuni de semiilegalitate, revoluţionarism şi concupiscenţă a mişcării gay nu departe de afirmarea mişcării Flower-Power, hippie pe ritmurile poeziilor şi prozei hipsteriste a beatnicilor Allen Ginsberg, Jack Kerouac et co în anii '50 şi începutul anilor '60. Aici, din păcate, regizorul intră pe traseul unor conformisme eticiste care-l plasează pentru mine într-o previzibilă schemă sociocritică. Corect politic, Gus van Sant oferă o perspectivă aproape maniheică a înfruntării dintre radicalii "ipocriţi" puritani şi heterosexuali cu revoluţionarii gay care-şi susţin cauza, - încă odată subliniez, legitimă -, până în pânzele albe. Încununarea carierei lui Harvey Milk o reprezintă nu doar succesul amendării punctului şase care ar fi interzis prezenţa în şcoli şi alte instituţii a homosexualilor, ci şi gloanţele pe care le primeşte de la Dan White (Josh Brolin), fostul coleg, gloanţe pe care le împarte cu primarul George Moscone. Pentru ca mitul să se nască şi povestea să ţină este nevoie de glonţul potrivit la momentul potrivit, astfel Milk intră în istorie ca şi Martin Luther King cu aura martirilor căzuţi pour la cause. La finalul filmului, înainte de generic, regizorul prezintă, previzibil şi după reţetarul filmelor şcoală care ne arată cum se descarcă în plan social acţiunea emulativă a unui personaj exemplar, soarta personajelor reale cu emanciparea lor, căreia exemplul lui Harvey Milk le-a servit ca punct de sprijin. Nu am sesizat niciun bemol sau diez relativizant, nicio urmă de ironie, ci un raport corect politic în retrospectiva pe care regizorul o face mişcării de emancipare a minorităţii gay. Intrarea lui van Sant în schema unui film-test pentru democraţie mi se pare o mare pierdere pentru spiritul pe care filmele sale îl aducea în prim plan cel al unei indecidabilităţi vecine cu inefabilul, al unui mister care-şi păstrează latenţele chiar şi după ce s-a consumat şi cel mai crud act al tragediei. Ori, noul film nu-mi oferă decât o lecţie de democraţie nu la fel de fadă ca a altor regizori, dar destul de fadă şi greu de acceptat de la un regizor de un asemnea calibru. Unde reuşeşte filmul lui Gus van Sant să mă prindă este în domeniul apolitic al relaţiilor personale, într-o lume puţin frecventată de cinematograf şi mai totdeauna cu un aer conjunctural-turistic, pe palierul exploatării dimensiunii noir a sexualităţii prohibite sau propagandistic, tezist. Că place sau nu, regizorul reuşeşte să intre în intimitatea unei lumi cu o sensibilitate reală, şi nu una comercială şi fandosită ca în cazul filmului lui Ang Lee pomenit mai sus, un romance menit să mulgă vaca unui juriu formatat să reacţioneze pozitiv la teme litigioase de impact educaţional. Iarăşi, indiferent dacă place sau nu, rolul lui Sean Penn este remarcabil şi trebuie să fii de rea-credinţă pentru a nu admite excelenţa cu care îşi construieşte personajul până la cele mai mici detalii. Povestea doar aparent neinteresantă a relaţiilor lui Milk devine pentru mine punctul de atracţie al filmului ca şi acordurile pe un alt portativ de sensibilitate a trăirilor sale. Pentru că Harvey Milk îşi trăieşte viaţa într-un vârtej libertin care are totuşi coordonatele unor prietenii durabile, iar prietenia şi dragostea aici nu sunt cu nimic mai prejos decât prietenia şi dragostea din orice clasic love story, însă fără pretenţii de clasicitate. Mi-e teamă însă că regizorul a cedat uşor unui subiect nu facil, ci uşor vandabil, un subiect care prin însăşi sfera sa comercială mă îndepărtează de ceea ce talentul său poate în mod real să-mi ofere.