Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Puterea indirectă de Sorin Lavric

Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, Bucureşti,
Edit. Humanitas, 2013, 482 pag.

Ca un om să se împlinească, viaţa trebuie să-i treacă prin trei etape de condensare a identităţii: mai întîi, epica unor întîmplări care îi alcătuiesc biografia, apoi setul de însuşiri din care i se încheagă portretul, pentru ca în final însuşirile să se adune în conturul unui simbol. Aşadar: epică-portretsimbol, sau naraţiune-persoană- blazon, şirul celor trei paşi avînd rostul de a surprinde felul în care imaginea cuiva creşte în memoria colectivă.
Pacostea lumii noastre e că, în cazul intelectualilor, portretul ce reiese din biografie nu ajunge decît rareori la pragul simbolului. Intelectualii se aleg cu un chip ale cărui calităţi sunt supuse unei uzuri atît de drastice că blazonul ajunge să le fie crăpat pînă la caricatură. Portretul e cel mai adesea pitoresc, dar cu totul dezgolit de nimb cultural. Nişte omuleţi meschini ce nu se pot păstra la înălţimea exigenţei pe care au declarat-o drept busolă în viaţă. Rezultatul e că intelectualii sfîrşesc prin a dezamăgi, căzînd sub nivelul de aşteptare pe care comunitatea şi l-a urzit în privinţa lor. Şi atunci fiinţa li se mărgineşte la un searbăd portret ce poate fi zugrăvit în cîteva pagini memorialistice, dar care nu se ridică la rangul unui simbol.
La Ana Blandiana algoritmul celor trei paşi respectă sensul urcător: avem de-a face cu o scriitoare a cărei biografie nu numai că nu a dăunat portretului, dar portretul a culminat în simbol. Citind Fals tratat de manipulare, volum al cărui titlu nu corespunde conţinutului decît în mică măsură, constaţi mersul biografiei spre urzirea simbolului. Şi cum nu poţi fi simbolul a ceva inferior ţie, Fals tratat de manipulare evocă stihiile al căror purtător a ajuns Blandiana să fie. În ultimele decenii, blazonul poetei nu numai că nu s-a uzat sub tracasările epocii, dar chiar a sporit pînă la grad de autoritate dincolo de care începe prestigiul. Şi cum prestigiul păstrează fatal o tentă misterioasă, nu poţi să nu te întrebi în ce constă el în cazul Anei Blandiana. Nu am nici o intenţie de a-i închina dulceţuri encomiastice, cu atît mai mult cu cît, potrivit propriei mărturisiri din Fals tratat de manipulare, autoarea nu doar că detestă laudele, dar în genere are o mefienţă principială faţă de tot ce înseamnă cronică de carte, bună sau rea. Bănuiala pe care poeta a verificat-o în timp este că criticii folosesc o carte ca pretext pentru a-şi etala idei ce nu au nici o legătură cu cartea, motiv pentru care lectura cronicilor literare e pierdere de vreme.
Paradoxul bizar al poetei e că notorietatea nu-i este de ordin intelectual, ci de natură spirituală. Dacă ar fi fost de ordin intelectual aş fi căinat-o ca pe o fiinţă al cărei rang se va ciobi sub trecerea anilor, sub imperiul acelei descompuneri irevocabile pe care timpul o aduce în fibra oricărui prestigiu. Peste cîteva decenii, cînd despre colegii ei de generaţie nimeni nu va mai şti nimic, nici dacă au fost poeţi şi nici dacă au scris o carte sau o sută, despre Ana Blandiana se va vorbi ca despre o incurabilă idealistă, a cărei credinţă, fără nici o acoperire în mizeria contemporanilor, a scoso la liman în mai toate împrejurările. O natură himerică cu aversiune faţă de compromisuri sau înţelegeri de culise. O visătoare dornică de singurătate, urînd boema şi detestînd abjecţiile, al cărei vis a fost să scrie cărţi şi a cărei stupoare a fost să se vadă prinsă în mişcări sociale pe care nu le prevăzuse. O afurisită încăpăţînată căreia nimeni nu i-a putut înfrînge hotărîrile, o luptătoare căreia i s-a dus buhul că nu suportă tîrguielile, dar şi o apucată de o frumuseţe izbitoare în tinereţe, pînă acolo că bărbaţii întorceau capul după ea într-un ritual cu care poeta avea să se obişnuiască.
Toate aceste bizarerii nu ţin de stofa croită anapoda a autoarei, ci de un cîmp de forţe care sunt cu precădere spirituale. La Ana Blandiana avem de-a face cu o potestas spiritualis a cărei intensitate o întrece pe cea a înzestrării intelectuale, poeta fiind eclipsată de ctitorul pe care tot ea îl întruchipează, indiferent că ne gîndim la Alianţa Civică sau la Memorialul de la Sighet. Altfel spus, Ana Blandiana are harismă, iar însuşirea aceasta nu e de ordin intelectual, ci descinde din graţia sorţii. Scriitoarea posedă o aură a cărei sursă vine de dincolo de ea. Cînd mediul nu poate să te urîţească lăuntric şi cînd semenii nu te pot molipsi cu căderile lor, cauza nu stă în aptitudini şi calităţi, ci în kairos şi providenţă. Dacă la mijloc ar fi fost doar calităţile ei omeneşti, Ana Blandiana ar fi clacat de mult, fie capitulînd în faţa decepţiilor, fie lăsîndu-se contaminată de viciile generaţiei. Dar de la privirea uimită a tatălui pe patul de moarte, pe care poeta nu avea s-o uite vreodată, şi pînă la durerea provocată de vrăbiuţa neajutorată, respinsă de celelalte păsări şi condamnată la moarte prin inaniţie, pe care autoarea a surprins-o cu prilejul unui simandicos festival de literatură, unde anturajul era ticsit cu vedete din rîndul cărora nu a reţinut nici un chip în afara amărîtei de vrăbiuţe, de la îndrăgostirea livrescă pentru bărbaţii din dramaturgia lui Camil Petrescu, modele de tărie pentru adulta de mai tărziu, şi pînă la confuzia încercată la aflarea veştii că omul căruia îi datora intrarea in extremis la facultate era torţionarul lui Pătrăşcanu, din toate aceste detalii se încheagă o pouvoir spirituel care, în lipsa unei premise numinoase, s-ar reduce la o convenţională evocare narcisică.
Senzaţia pe care ţi-o lasă volumul e că piedicile menite s-o oprească pe poetă au fost tocmai pîrghiile de care s-a folosit pentru a merge mai departe. Atunci cînd era la un pas să renunţe, tocmai atunci a apărut ceva care s-o împingă mai departe. Noroc chior sau providenţă obscură, de însemnătate e că potriveala prielnică s-a ivit. Ce defineşte o putere spirituală este că mereu se exercită în chip indirect, prin înrîurire sau prin atracţie, prin farmec sau prin atmosfera din jur. Niciodată forţa spirituală nu e directă, constrîngătoare sau făţişă. E blîndă şi de durată, cu un efect ce creşte în timp. Meritul Anei Blandiana e că, pomenindu-se în împrejurări potrivnice, ce au purtat-o în direcţii pe care nu le putea prevedea, a ştiut cum să răspundă la ele. De aceea nu arta cuvîntului a consacrat-o ca simbol cultural, ci faptele de rezonanţă publică de care şi-a legat numele, alături de felul distins în care a ştiut să treacă peste toate accidentele de care a avut parte: sub comunism (interdicţie, cenzură, supraveghere), apoi în primul deceniu după 1989 (decepţiile provocate de Piaţa Universităţii şi de Alianţa Civică) şi apoi efortul mirabil de a face un muzeu dedicat comunismului. Preţul întîmplărilor îl ştie numai ea: credinţa în oameni şubrezită şi sufletul mai întunecat, chiar dacă din ele autoarea a ieşit intactă şi fără blazonul ciobit.
Ana Blandiana e în flagrantă inadecvare faţă de epoca actuală, fiinţa ei fiind prea pură pentru promiscuitatea morală din jur. De aceea poeta inspiră încredere cu aceeaşi uşurinţă cu care alţii îţi insuflă certitudinea vicleniei descurcăreţe. Blandiana nu a fost o descurcăreaţă, arătînd o stîngăcie timidă şi deseori amuzantă, şi cu toate acestea a reuşit să facă ce nici un alt intelectual nu a făcut: Memorialul de la Sighet. Izbînda nu i-a stat în calcul, ci într-un amestec de providenţă şi vînt prielnic, al cărui merit e dincolo de ea. Ceea ce pentru alţii ar fi fost strategie, pentru ea a fost reacţie spontană la solicitările vieţii.
De ce e Blandiana simbolică? Pentru că de la ea înveţi că adevărata mîndrie e să fii mîndru de ceilalţi. Şi cum în România mîndria pe care ţi-o inspiră alţii e rarisimă, poeta e un exemplu de cum te poţi simţi mîndru că mai există fiinţe ca ea. Apoi e simbolică, fiindcă în vreme ce nulităţi patentate se luptă să primească indemnizaţii de merit de la Uniunea Scriitorilor, ea le refuză. Apoi, fiindcă nu a acceptat nici o dată o funcţie de conducere şi nici măcar nu a cerut-o. Fiindcă nu a depins niciodată de factorul politic, într-o ţară în care intelectualii se gudură pe lîngă politicieni. Fiindcă are parte de un soţ (Romulus Rusan) care i-a acceptat harisma şi şi-a înfrînt orgoliul, acceptînd să fie vioara a doua de-a lungul unei vieţi spinoase.
Autoarea defineşte manipularea ca pe „orice schimbare impusă din afară“ (p. 114). Fals tratat de manipulare e şirul unor schimbări în cursul cărora, dacă nu admiţi influenţa unei puteri spirituale, desfăşurarea episoadelor pare neverosimilă.


Alte apariţii recente

Dinu Pillat, Mozaic istorico-literar. Secolul XX, ediţie îngrijită de Monica Pillat şi George Ardeleanu, note asupra ediţiei de Monica Pillat, prefaţă şi dosar de referinţe critice de George Ardeleanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013, 312 pag.

Ion Pop, Scara din bibliotecă, articole şi studii critice, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2013, 412 pag.

Daniel Cristea-Enache, Generaţia 60 : discursul artistic şi discursul critic. Neomodernismul, studii, Bucureşti, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013, 200 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara