Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Puncte cardinale de Elisabeta Lăsconi


Editorii constată de multă vreme că proza scurtă a intrat în umbră, iar în plină lumină se lăfăie romanul. Cauzele pot fi multe, dar cea mai interesantă explicaţie mi-au oferit-o cititorii tineri din primele clase de liceu: preferă să citească roman pentru că în toţi anii anteriori au citit proză scurtă. Romanul certifică o maturizare, un drept de a pune mîna pe cărţi pînă acum inaccesibile din diverse motive. Poate că am părăsit cu toţii inocenţa şi bucuria micilor lecturi şi ne aventurăm în ţările vaste ale epicii. Poate că romanul - vîrstă adultă a ficţiunii, lasă în urmă proza scurtă - ca pe o casă a copilăriei fără întoarcere...

Şi totuşi, există clasici ai modernismului care şi-au impus formula proprie în proza scurtă, venind din tradiţii culturale diferite, scriind şi roman: Hemingway şi Faulkner, Cortázar şi Márquez, Kawabata şi Murakami. Surpriza o produc doi autori afirmaţi ca romancieri de primă linie în spaţiul cultural englez: Salman Rushdie şi Julian Barnes.

În ultimul deceniu s-au tradus la noi romanele care i-au consacrat. Recent au apărut şi volumele de proză scurtă: Orient, Occident de Salman Rushdie (Polirom, 2005, traducere Dana Crăciun), Tristeţi de lămîie de Julian Barnes (Nemira, 2005, traducere Mihai Moroiu), mărturie că încă se scrie proză scurtă de foarte bună calitate (volumele au fost publicate în original în 1994 şi, respectiv, 2004).

Cei doi autori aparţin, biologic, aceleiaşi generaţii, iar ca formare, aceleiaşi mişcări de pendul între două culturi. Julian Barnes s-a născut în 1946 la Leicester, în Anglia; Salman Rushdie - în 1947, la Bombay, cu două luni înainte ca India să-şi proclame independenţa. Barnes studiază la Oxford; Rushdie la Cambridge. Amîndoi se află între două culturi, plasare evidentă la Rushdie care aduce Pakistanul în inima unei Anglii literare şi plasare mult mai subtilă în cazul lui Barnes, impregnat de spiritul francez.

Orient, Occident de Salman Rushdie reaminteşte tradiţia prozei scurte engleze, ca şi fascinaţia faţă de India, de Rudyard Kipling şi Somerset Maugham, dar mi-a apărut ca joc în oglindă, una din necruţătoarele ironii ale istoriei: "coloniile" îşi iau revanşa colonizînd literar regatul ce le-a stăpînit odinioară. Un joc de oglinzi literare complexe reuşeşte şi Julian Barnes în Tristeţi de lămîie, un mic inventar de subiecte şi teme, de strategii narative folosite de "clasicii modernităţii" din secolul abia încheiat.



De la nord spre sud

Tristeţi de lămîie are ca supratemă bătrîneţea, cele 11 povestiri care compun volumul glisează mereu dinspre vîrsta senectuţii spre tinereţe, de la nordul rece al prezentului spre un sud al tinereţii părăsit pe nesimţite şi aproape uitat, într-o privire cuprinzătoare a vieţii trăite: şanse ratate, mici ritualuri, momentele de maximă intensitate. Naratorii seamănă cu scafandrii care se scufundă în fluviul timpului şi scot la lumină misterele propriilor existenţe.

Coeziunea volumului o dau aşadar temele, iar diversitatea - construcţia epică. Barnes recurge la tot ce a putut învăţa de la marii săi maeştri şi face un tur de forţă: fiecare naraţiune are alt subiect şi fiecare subiect reclamă alt narator, altă perspectivă narativă. Nici o povestire nu seamănă cu cealaltă, iar ordinea lor lasă să se ghicească o arhitectură gîndită îndelung şi realizată la detaliu şi fineţe. Deschiderea şi închiderea cărţii se realizează prin două proze perfecte, veritabile capodopere.

Colivia de fructe radiografiază ultima etapă din viaţa unui cuplu, avîndu-l pe fiul celor doi drept narator-martor. Fiul, el însuşi la deplină maturitate, constată perplex că viaţa părinţilor săi este un teritoriu cu ascunzişuri, cu fapte văzute complet diferit de cei doi şi cu revelaţii şocante. Bătrîneţea îi apare drept vîrsta maximei libertăţi, cînd fiecare îşi îngăduie să fie el însuşi, să nu-i mai pese pur şi simplu decît de sine, indiferent cît de distrugătoare pot fi dorinţele sale pentru celălalt.

Istoria lui Mat Israelson este una din piesele de rezistenţă, o poveste de dragoste fără sorţi de împlinire, întinsă pe parcursul unui sfert de secol, alcătuită din gesturi, vorbe atent cenzurate. Mi-a reamintit romanele scurte ale lui Knut Hamsun (Pan, Victoria), cu tăceri prelungi, cu pădurile nordice şi atmosfera solemnă. Inima acestei povestiri palpită într-o mise-en-abîme de o frumuseţe subtilă şi discretă, iar circularitatea îi marchează rotunjimea şi densitatea. Mi-a sugerat izbitor lumina şi natura nordică, ca şi femeile şi bărbaţii din filmele lui Ingmar Bergman.

Micile ritualuri, obişnuinţele de o viaţă ale omului mărunt au cele mai bizare forme de manifestare: pasiunea pentru ordine şi tăcere a unui meloman (Vigilenţă), ceremonia tunsului în frizerie ca probă a bărbăţiei (Scurtă istorie a tunsului), meandrele ciudate ale memoriei asociază plăceri gurmande şi sexuale (Apetit). A doua reprezentaţie şi Să vorbim franţuzeşte alcătuiesc cele mai ingenioase proze ale volumului, omagii la adresa marilor autori ruşi, ca şi a spiritului francez.

A doua reprezentaţie reconstituie o poveste de dragoste trăită de un Turgheniev bătrîn cu o actriţă care joacă un rol secundar într-o piesă de tinereţe. Virtuozitatea autorului transpare în mînuirea convenţiilor: pasajele din scrisori înrămate în istoriile puţinelor întîlniri apar sub reflectorul mentalităţii de azi, jupuind coaja poveştii romantice pînă la nuditatea impulsurilor şi a instinctelor.

Să vorbim franţuzeşte e un autoportret, pe jumătate grav, pe jumătate ludic, realizat prin convenţia epistolară. O doamnă ajunsă la vîrsta senectuţii, dar cu prezenţă de spirit şi vioiciune intacte îi scrie lui Julian Barnes după ce a început să îi citească scrierile. Dincolo de miza autoreferenţială, te cucereşte umorul şi ironia unui personaj feminin fermecător.

Liniştea revine la persoana I, naratorul este un compozitor la vîrsta senectuţii, care meditează asupra vieţii şi artei sale, în preajma morţii, căreia îi aşteaptă semnele şi le descifrează. Scrisă impecabil, în cheie muzicală, Liniştea are totodată un substrat simbolic, vizibil prin cîteva elemente presărate pe parcurs: gîştele sălbatice, lămîiul (care la chinezi este simbolul morţii) şi cocorul desprins din stol. Piesa finală atinge desăvîrşirea artei narative, coborîrea de la nord la sud ce se insinuează în tot volumul capătă conotaţii sumbre, întunecate.



De la est spre vest

Pe cît de rece este atmosfera din Tristeţi de lămîie, pe atît de solare, pline de culoare şi mişcare apar locurile, familiile, vieţile personajelor lui Salman Rushdie. O vitalitate irezistibilă, o jubilaţie extraordinară erup dincolo de drame şi nenorociri, o bucurie a existenţei înseşi triumfă asupra împrejurărilor nefaste, a ameninţărilor şi a durerii. Personajele sale stau sub semnul unei inocenţe fără egal, ce iradiază şi încarcă totul de căldură şi energie.

Titlul Orient, Occident dat de Salman Rushdie volumului său de proză scurtă reflectă condiţia biografiei şi a scrisului său, pendulînd între cele două ţări, Pakistan şi Anglia, între cele două culturi şi civilizaţii. Volumul are o structură ternară: Orient, apoi Occident şi Orient, Occident, fiecare parte compunîndu-se din trei povestiri gradate ca proporţii şi complexitate.

După ce o întreagă tradiţie britanică a construit imaginea Orientului, Salman Rushdie actualizează această mitologie culturală: îngroaşă contururile, accentuează exotismul, o îmbogăţeşte cu personaje noi, şi proiectează viziunea orientală asupra Angliei. Ceea ce te cucereşte este chiar imposibilitatea de a separa cele două lumi care se întîlnesc în fiinţa scriitorului. Într-una din ultimele pagini, chiar îşi exprimă refuzul scindării, ca şi neputinţa alegerii, deşi frînghii, lasouri şi arcane îl silesc să opteze.

Şi Rushdie îşi desfată cititorii cu strategii narative diverse, perfect adecvate istorisirilor şi personajelor create. Tînăra dorind să părăsească India, naivul uşor de înşelat de toţi, dar păstrîndu-şi nealterată veselia animă primele două povestiri orientale: Un sfat bun e mai de preţ ca aurul şi Radioul. Piesa de rezistenţă, Părul Profetului, radiografiază o familie musulmană, pe care o întîmplare neobişnuită o face să dea la iveală partea nevăzută din firea fiecăruia, într-o suită de întîmplari tragicomice.

Povestirile "occidentale", îmbibate de livresc, recurg la reciclări de personaje, situaţii devenite un bun comun al culturii europene şi clişee în era imaginii: Hamlet şi Yorick, Cristofor Columb şi regina Isabela. Rushdie nu-şi reprimă plăcerea de a jongla cu semnele trecutului, de a le reinventa. Parodia şi pastişa, asocierile de bazar exotic iau locul umorului sec din naraţiunile lui Julian Barnes.

Juxtapunerea lumii orientale şi occidentale dă culoare unică ultimelor trei naraţiuni, acolo se dezlănţuie hazul nebun provocat de întîlnirea civilizaţiilor şi a mentalităţilor, jocurile de cuvinte şi riscul aluziilor. Armonia sferelor şi Vajnicul mi-au plăcut enorm tocmai pentru că reunesc în răspăr toate clişeele despre lumea anglo-saxonă, India şi Pakistan, aruncă în aer prejudecăţi vechi de un secol, creează un puzzle care descrie cel mai bine amestecul pestriţ ce defineşte lumea de azi.

Volumele lui Julian Barnes şi Salman Rushdie demonstrează că proza scurtă poate lua în stăpînire ficţiunea în puncte cardinale, că propune alt pact cititorului în construcţia naraţiunii, iar arhitectura internă a volumului realizează o coerenţă ce rivalizează cu a romanului. Relaţia între cele două specii epice, scurtă şi amplă, mă trimite la felul cum încheia Creangă o scrisoare adresată lui Eminescu: a scris mult căci n-a avut timp să scrie scurt. Cititorul de azi are timpul drămuit, de aceea preferă să citească roman ce oferă lectură laxă, cu întreruperi şi reluări. Dar cititorul de mîine are timp "lung" ca să poată citi proza scurtă, cu elaborarea şi rafinamentul ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara