Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Punct şi de la capăt de Gabriel Chifu

Nici nu ne-am întors bine din Germania şi mă grăbesc să-ţi scriu, dovadă de cât de mult m-a interesat romanul tău şi de câte îmi trec prin cap de când l-am isprăvit de citit, ieri, a doua zi de Crăciun, 2013, la Erlangen, în Hotelchen am Theaterstrasse, 10, camera 15. Preciziuni utile de consemnat întru eternitate, fiind vorba despre un roman excepţional, care merită un destin pe măsură.
Are toate datele: o supratemă originală (mă refer la „duhul povestirii” şi la cum intră şi iese el din istorie); un subiect tot aşa (istoria trăită de două personaje metafizic complementare, îngerul şi demonul, cu o soartă deopotrivă tragică de la un punct înainte, căci istoria cu pricina nu mai alege); o compoziţie neaşteptată, a (d)racului (care sugerează şi ea, în felul ei, mersul de-a-ndă- rătelea al istoriei). În plus, un număr de scene greu de uitat, de exemplu cele în care trupul şi sufletul se află în dificultatea de a exista în aceeaşi piele şi încheie un armistiţiu, ca să-şi îngăduie unul celuilalt să supravieţuiască. Şi un personaj despre care vreau să spun aici câteva cuvinte. Probabil, lucrul cel mai important care ţi-a reuşit este că personajul aşa - zicând pozitiv, Octavian, este mai pregnant psihologic decât cel aşa - zicând negativ, Damian. De obicei, lucrurile stau pe dos chiar şi la cei mai mari. Are diavolul şarmul lui, ce să-i faci! Faptul că graţia (da, graţia!) lui Octavian, angelismul lui, „idioţenia” lui dostoievskiană, capacitatea de a se abstrage dintr-o realitate cumplită, de a-şi cruţa sufletul, făcându-l la nevoie să iasă din trup, biruieşte răul lui Damian, mi se pare demn de relevat, ca o raritate.
Nicolae MANOLESCU
(dintr-o scrisoare către autor)

Gabriel Chifu a scris o carte anti-proustiană: nu explorează timpul şi evenimentele conţinute de el, ci derulează întâmplările dinspre prezent spre trecut, în speranţa descoperirii esenţei ultime. Filozofii şi misticii i-au spus logos, personajul lui Gabriel Chifu îi spune duhul povestirii. Călătoria spre punctul zero al ficţiunii, existenţei şi raţiunii de a fi (ca martor şi ca scriitor) va reprezenta pentru cititor un şoc şi o iluminare. Autorul ne face martorii unei încercări disperate de a anula temporalitatea şi memoria, pentru a permite, în felul acesta, şansa unui al doilea început. O misiune aproape imposibilă: ca şi cum ai reintroduce în recipientul unde stătuse prizonier de secole duhul stăpânitor al vieţii şi al morţii. Citind această carte veţi descoperi cu uimire că, prin alchimia literaturii, ireversibilul devine reversibil.
Mircea MIH|IEŞ

Ar fi greşit să citim Punct şi de la capăt ca pe un rechizitoriu al ultimei jumătăţi de secol. Nu contest că romanul are o dimensiune morală. Numai că, limitându-ne la această dimensiune, riscăm să pierdem din vedere un şir întreg de reuşite de ordin tehnic (de la efectele de montaj cinematografic la istoriile contrafactuale) şi chiar sensul înalt al acestei cărţi extraordinare: anume că povestea (care are, ca în Halima, un duh al ei) poate umple golurile documentare, poate explica inexplicabilul, poate da contur biografiilor amorfe şi, în sfârşit, poate salva destine. Cosmin CIOTLOŞ

Cam în aceste împrejurări am ajuns la Bazil Dumitrescu. În diminea- ţa următoare (după acea primă întâlnire a noastră din centrul oraşului), m-am grăbit, desigur, să-l sun, anunţându-l că sunt pregă tit să ascult, dacă binevoieşte să-mi încredinţeze povestea.
Iar nu s-a mirat. De data aceasta m-a invitat la el acasă, în aceeaşi zi, la ora cinci. Locuia, mi-a explicat, într-un bloc din centru, cunoscut sub numele de Lumea copiilor, după magazinul care funcţionase cândva la parterul imobilului.
Între timp, vremea se stricase. De fapt, nu se stricase, ci doar anotimpul se întorsese la rânduiala şi la înfăţişarea sa firească. Cerul era întunecat şi cădea o ploaie măruntă şi rece. Am ajuns în faţa blocului: era un imobil cu patru etaje, o construcţie urâtă, ridicată prin anii ’50, copiindu-le pe cele din oraşele sovietice.
Am urcat scările până la etajul al doilea, mirosea a ceapă prăjită. Am sunat la uşa lui. Mi-a deschis. Locuinţa era o garsonieră modestă în care trăia singur. Nu tocmai singur, ci împreună cu un motan bătrân, miam dat seama curând, când l-am descoperit torcând imperial, imperturbabil, instalat confortabil pe o pernă moale, aşezată sus, pe lada studioului. Mobilierul din casă era bătrânicios. De altfel, toată atmosfera din încăpere era încărcată, te izbea un aer de vechi sau, mai precis, de învechit, cu un miros înţepător de râncezeală amestecată cu igrasie.
Parcă ghicind ce impresie mi-a făcut spaţiul, profesorul Bazil Dumitrescu a deschis fereastra:
— Să aerisim niţel, e nevoie…
Eu m-am simţit jenat, mi se părea că am comis o gafă sau, cel puţin, o ineleganţă: nu-mi controlasem expresia feţei, îl lăsasem să-mi desluşească starea sufletească nefavorabilă.
Acum, în locuinţa sa, profesorul era schimbat. Oricum, nu mai era cel de ieri: parcă totuşi acum îşi arăta vârsta. Mi-am zis că de vină trebuie să fie şi lumina sărăcăcioasă din cameră. Umbrele jucau pe faţa lui şi, probabil, pe a mea.
Profesorul m-a invitat să iau loc pe unul din cele două scaune de la masă. Erau şubrede, amândouă. S-a aşezat şi el. M-a întrebat cu ce să mă servească: o cafea sau poate altceva. L-am refuzat politicos. Iar el n-a insistat. Mi-a citit iarăşi gândurile. A înţeles exact că tot ce doream era să aud mai repede continuarea poveştii din ziua precedentă.
Şi el a început s-o depene. Când povestea, se metamorfoza. Căpăta o forţă extraordinară şi chipul său strălucea ca şi cum i se aprinsese undeva în cap un mic candelabru. De data aceasta, istorioara sau „a doua mărgică“, aşa cum o numea el, s-a dovedit şi mai captivantă decât prima, apărea şi el însuşi în naraţiune, acum. În vreme ce îmi turna în urechi propoziţiile lui meşteşugit potrivite, parcă eram un câmp peste care cade ploaia mult aşteptată, ce face iarba să încol- ţească şi pomii să se umple de floare. Simţeam cum mă transform, încărcându-mă cu ceva inexprimabil şi preţios, care venea de la el spre mine. Povestea adevărată şi puternică, povestea vie, după care alergasem toată viaţa fără să fiu în stare s-o găsesc, acum îmi era dăruită dintr-odată, pe de-a-ntregul, aşa cum ţi-ar umple cineva un pahar cu ambrozie sau cu nectar şi te-ar îndemna plin de mărinimie: „Bea-l!“.
Ne-am luat la revedere seara târziu, dându-ne întâlnire ziua următoare pentru un nou capitol.
M-a condus până în micul hol de la scara blocului, luminat de un bec chior. În lumina aceea palidă, amestecată cu întunericul rece, l-am privit şi chipul său mi s-a părut că arată evident mai rău decât în ziua precedentă şi mai rău chiar decât la sosire.
A treia zi a avut aceeaşi desfăşurare: l-am vizitat pe profesor şi mi-am primit porţia de povestire. O povestire care era mai reală şi mai veridică decât tot ce trăisem eu vreodată, o povestire care începea să conteze pentru mine mai mult decât propria-mi viaţă.
Tot în ziua aceea s-a mai petrecut ceva important şi anume: ceea ce fusese doar un gând difuz, nedefinit, mi s-a conturat cu claritate în cap. Mi-am spus: Cu fiecare zi, cu fiecare nouă mărgică prinsă pe firul de aţă, profesorul arată tot mai rău. Am plecat de la el obsedat să verific neapărat, în zilele următoare, dacă presupunerea care-mi încolţise în minte se adeverea. Noaptea aceea m-am perpelit, până-n zori. Abia aşteptam să merg iarăşi acasă la Bazil Dumitrescu şi să măsor dacă pe faţa lui, pe trupul lui se vede schimbarea, înrăută- ţirea, de la zi la zi.
Aşa a fost, cum bănuiam. Îmi spunea în fiecare zi povestea şi la sfârşit era mai vlăguit decât la început. Mai vlăguit, cu fiecare nouă zi. Vocea ajunsese să-i tremure, iar trupul său, atât de în putere când îl cunoscusem, acum era o epavă umblătoare. Iar, eu, neisprăvitul, eu, ezitantul, eu, cel doldora de slăbiciuni, de defecte, eu, culmea, cu fiecare nouă frântură de poveste, cu fiecare nouă mărgică, deveneam tot mai sigur pe mine, tot mai bine fixat în mine însumi şi în lume.
Astfel s-au scurs zilele: prima, a doua, a treia, toate, până la capăt. Povestea a trecut de la el la mine. El a sărăcit, eu m-am îmbogăţit. El a ajuns o umbră, eu parcă am mâncat jăratic, ca mârţoaga lui Harap-Alb, am devenit bidiviu cu aripi, gata să zbor. Mi-e şi ruşine. Ştiu că n-am niciun merit în chestia asta. Totul e-o întâmplare. Aşa s-a nimerit. Aşa a fost să fie. Astăzi mă pregătesc să-i fac ultima vizită bătrânului profesor. A zecea.

*
Când sun la uşa lui e seară, o seară rece şi umedă de început de iarnă: bate vântul, cade o lapoviţă enervantă.
Într-un târziu, aud târşâit de papuci şi îmi deschide. El trebuie să fie, deşi nu mai seamănă deloc cu el însuşi, cel de acum zece zile. Poartă un fes pe cap şi un halat ponosit, se sprijină într-un baston. Mă îndeamnă să intru. Realizez cu stupefacţie că aproape nu mai poate să vorbească şi că deja nu mă mai recunoaşte, habar n-are cine sunt. Lumina de pe hol este chioară, ca totdeauna: nu-i disting faţa. Aştept să intrăm în camera mai bine luminată. Acolo, da, pot să-i iau seama cu atenţie, de ieri şi până azi a îmbătrânit fantastic de mult, acum este atât de bătrân încât pe obrazul lui nu mai poţi citi nicio vârstă. Am impresia că e făcut din cenuşă şi, dacă aş sufla peste el, s-ar risipi. Mă străduiesc să respir încetişor, nu cumva să-l destram cu răsuflarea mea.
Se aşază cu greu în fotoliul uzat, din colţul încăperii. În jur, mi se pare că şi mobilele au îmbătrânit, accelerat, odată cu stăpânul lor. Îmi arată unul din scaunele de la masă şi mă invită să iau loc. Mă supun, deşi mi-e teamă că scaunul o să se prăbuşească sub mine. Simt deodată în nări, violent, un miros înţepător de urină şi pe urmă, persistent, alt miros, acru, de transpiraţie. Pe perna murdară, aşezată pe lada studioului, îl zăresc tolănit pe celălalt locatar al garsonierei, motanul enorm, parcă şi el centenar , care toarce indiferent. Totul aici arată bizar şi decrepit, mizeria te ia de ochi şi de nas, e o atmosferă de nesuportat, cum poate vieţui cineva în asemenea condiţii? Şi totul s-a stricat de la zi la zi.
Acum e un ins uitat de Dumnezeu, îmi spun în sinea mea.
Ca şi cum mi-ar fi auzit gândurile, gazda ţine să mă corecteze, cu voce tărăgănată şi stinsă:
— Nu uitat, ci îngăduit. Îngăduit de Dumnezeu.
Tresar, mi se face frică: Vai, ce arătare! mă pomenesc reflectând şi repede îmi reprim gândurile, nu cumva să mi le desluşească din nou. De la început am avut bănuiala că profesorul poate să-mi citească gândurile.
Dându-mi seama de totala confuzie în care este scufundată acum mintea lui, spun ca şi cum l-aş vedea în clipa asta pentru prima dată:
— Domnul profesor Bazil Dumitrescu?
În loc de un simplu Da, cum ar fi normal, bătrânul, cu un glas ca venit din adâncul unei grote (mi se întăreşte prima impresie, aceea că omul aproape nu mai e în stare să vorbească, izbuteşte cu mare greutate să articuleze cuvintele, iar timbrul îi este atât de scăzut că mai degrabă bănuiesc decât aud ce zice…), începe o poveste despre cineva care, întâlnindu- se întâmplător cu Cioran pe stradă, l-a recunoscut şi a exclamat: Sunteţi domnul Cioran?!, iar filosoful a replicat: AM FOST!
— Aşa se cade să zic şi eu acum: Am fost, am fost Bazil Dumitrescu, cel de azi e altcineva, doar o ruină. Sunt cineva absolut inutilizabil, ca un aparat stricat şi complet depăşit, dragă domnule!
Această istorioară rostită de gazda mea cu atâta efort şi chiar cu atâta suferinţă fizică îmi dă sentimentul că totuşi mintea lui păstrează o rezervă de spirit şi, prin urmare, e posibil ca profesorul să nu fi uitat tot, să-şi amintească de ce sunt aici, cine ştie, poate va fi capabil să-mi relateze totuşi ultima secvenţă, aceea care conţine deznodământul şi rotunjeşte povestea.
Îi cer direct, fără introduceri inutile, fără un dialog politicos, de circumstanţă, mi-e limpede că nu am vreme pentru aşa ceva:
— Domnule profesor, aţi cunoscut cândva în oraşul dumneavoastră, Limanu-de-Sus, o fată pe nume Vera. Şi mi-aţi spus cu multă bunăvoinţă povestea ei. Azi ar urma să ajungeţi la ultima filă, aceea care încheie şirul întâmplărilor…
Însă felul cum reacţionează bătrânul îmi taie speranţa: pare să nu audă ce-i spun, pare incapabil să-şi formuleze gândurile în propoziţii coerente.
Bate câmpii, probabil e istovit, stors de vlagă, oricum, nu mai e în stare să poarte un dialog. Bâiguie câte un cuvânt – două fără sens, apoi tace şi închide ochii.
La un moment dat, observ că, subit, a adormit, respiră sacadat, ca şi motanul său negru, care, de altfel, dormitase mai tot timpul de când venisem. Mă uit la cele două făpturi: un om teribil de neajutorat, abandonat, părăginit, un om din care s-a scurs aproape toată viaţa ca apa dintr-un burduf spart şi un motan negru ghinionist, căci şi el e mult prea bătrân şi are un stăpân atât de neputincios. Îmi aduc aminte de transumanismul lui Nick Bostrom, despre care îmi vorbise de curând fiul meu, student la informatică: ar fi o prelungire a vieţii umane dincolo de limitele ei fireşti. Într-un fel, şi gazda mea se află parcă într-o asemenea situaţie. Îmi creează sentimentul că nu se mai menţine în viaţă prin el însuşi, este aidoma unui zid care nu mai stă în picioare decât susţinut de o proptea. Dar ce proptea să aibă bătrânul acesta? În niciun caz una a noilor tehnologii, pe care o închipuie Bostrom.
Înţeleg că n-am de ce să mai rămân în locuinţa aceasta pestilenţială, bătrânul nu mai are cum să încheie povestea despre părinţii doctorului Deleanu. Dimpotrivă, acum, el are nevoie de ajutorul meu. Trebuie să intervin neapărat la vreo fundaţie umanitară ori la primarul din Limanu-de-Sus, să-l ducă de urgenţă într-un azil, o fiinţă omenească nu poate să trăiască în condiţiile astea şi să se mai cheme om.
Mă pregătesc să-mi închei vizita. Bătrânul, trezit brusc, aşa cum şi adormise, pare că s-a remontat oarecum, zâmbeşte (un zâmbet complicat, cu multe firide, pe care nu stau să-l interpretez!) şi, în loc de la revedere, rosteşte cu o voce ceva mai întremată, astfel încât, de data asta, disting clar toate cuvintele:
— Totuşi, mă bucur că ai venit, în fine, la mine.
Apoi, regăsindu-şi absolut inexplicabil vigoarea cumva supraumană de altădată îmi spune şi ultima pagină a poveştii. E o secvenţă scurtă, în reluare. N-are decât rolul să aducă povestea la sfârşit, totuna aici cu începutul.
Profesorul adoarme iar. Acolo, în fotoliu.Şi motanul cel negru, la fel. Nu am nimic altceva de făcut decât să-l învelesc cu pledul vechi şi să ies tiptil. Ce s-a ales de el: nu mai e decât o ruină, un biet om devastat de Alzheimer, cu vorbirea alandala şi mintea la fel, un om dus cu pluta. Doamne, trebuie neapărat să găsesc un loc pentru el într-un azil. Neapărat.
Respir uşurat când mă văd ajuns în stradă şi mă lovesc peste obraz stropii reci ai ploii, în care s-a preschimbat între timp lapoviţa. Vântul suflă tăios.
Vizita la profesorul matusalemic m-a tulburat, am o senzaţie extrem de ciudată, mi-e capul greu, parcă, atunci când fusesem în locuinţa lui mizeră, ceva sau cineva s-ar fi furişat în trupul meu.
Ei, dar sunt un ins cu picioarele pe pământ, fără fandoseli metafizice, mă feresc să judec lucrurile în cod ezoteric şi să caut semnificaţii ascunse. Drept care îmi alung imediat din minte presupunerea aceasta caraghioasă. Totuşi, temerea e sădită în mine şi roade, acolo, în adânc, la temelie: Şi dacă e adevărat?
În vreme ce păşesc pe stradă spre hotel, starea de spirit mi se schimbă. Am povestea, acum am în cap povestea! Să n-o uit, să n-o uit! Mă simt bogat şi special, de parcă aş fi înghiţit un ban de aur. Îmi vine să zburd, înaintez prin oraşul pustiu, îngheţat şi-mi răsare-n minte această imagine: sunt exact în situaţia unui homeless care până mai ieri nu avea nici după ce să bea apă, iar acum ţine strâns în mână, în buzunarul de la pantalonii ferfeniţiţi, lozul cel mare, care are înscrise pe el toate cele şase numere câştigătoare.

(Din romanul cu acelaşi titlu, In curs de apariţie la Editura Polirom)



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara