Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Pulitzer 2013 pe scenă de Mihaela Mudure

The Repertory Theater din Berkeley, California a pus recent în scenă piesa În dizgraţie (Disgraced) a dramaturgului pakistanezoamerican Ayad Akhtar. Autorul s-a născut în Statele Unite în 1970. A studiat teatrul la Brown University, apoi a urmat cursuri de perfecţionare în actorie în Italia şi a obţinut masteratul în regie la Columbia University of Arts. A jucat teatru şi film, iar în 2012 a publicat şi un roman: American Dervish (Dervişul American).

Notorietatea vine după ce în 2013, Akhtar câştigă Premiul Pulitzer pentru dramaturgie cu drama În dizgraţie, pusă pentru prima dată în scenă la Chicago, în 2012. Textul este apoi reprezentat la Lincoln Center din New York, la Londra şi abia în 2014 ajunge şi pe Broadway, la Teatrul Lyceum.

În dizgraţie este concepută după modelul ibsenian căruia autorul îi adaugă problematica identitară – atât de importantă într-o ţară de imigraţie, precum Statele Unite ale Americii, şi problema Islamului, chestiune de o actualitate dureroasă, acum, după atacurile din Paris. Întocmai ca în multe piese ale marelui dramaturg nordic, începutul piesei este plasat într-o familie prosperă din clasa de mijoc în care totul pare a merge perfect. Dedesubtul acestui calm aparent colcăie frustrări, conflicte, neîmpliniri. Localismul American introduce o serie de nuanţe, dar piesa ne aduce aminte că toţi avem o istorie şi că oricât am încerca să o uităm, ea va ieşi cândva la suprafaţă.

Eroul principal, Amir Kajpoor este un avocat de succes de origine asiatică. Este căsătorit cu Emily, o albă, de profesie pictoriţă, care admiră arta non-figurativă islamică şi încearcă să se afirme cu lucrări elaborate în acest stil. Amir îi pozează lui Emily care tocmai face o copie după una dintre picturile spaniolului Diego Velasquez: un rob maur. Situaţia duce la o serie de consideraţii artistice şi etnice privind relaţia dintre pictori şi model, dintre albi şi cei de culoare, reificarea celor de culoare. Scena domestică, respectiv travaliul artistic sunt întrerupte de intrarea în trombă a lui Abe, nepotul lui Amir. Abe şi-a schimbat şi numele (Hussein) şi garderoba pentru a părea mai american şi pentru a scăpa de atacurile islamofobe de după 2001. Abe îl roagă pe Amir să îl apere pe un imam acuzat pe nedrept că s-ar fi radicalizat. Iniţal Amir refuză, dar Emily îl convinge să îşi schimbe hotărârea. Ulterior, atunci când într-un ziar local apare fotografia lui Amir împreună cu imamul respectiv, Amir începe să îşi facă probleme despre cum vor reac- ţiona cei de la firma de avocatură unde lucrează el. Aflăm apoi că el pretinde că ar fi hindus şi nu musulman, rezonanţa numelui permiţând acest joc identitar.

În tabloul al doilea, apar alte două personaje, Isaac, evreu, negustor de artă şi organizator de expoziţii, şi soţia lui, Jory, o negresă care lucrează la aceeaşi firmă de avocatură cu Amir. Cina se transformă într-o confruntare de idei şi etnii, simbolizând tot atâtea poziţii de putere în societatea americană. Amir se îmbată deoarece firma unde lucrează nu agreează legătura lui cu imamul suspectat de opinii extreme. Spiritele se înfierbântă şi mai mult atunci când Jory îi dezvăluie lui Amir faptul că ea a fost promovată înaintea lui. Amir reacţionează foarte violent spunând că el este adevăratul „cioroi” („guy”) al firmei deoarece a trudit ca robul pentru a binemerita această promovare care acum îi este refuzată din motive subiective şi nedrepte. Pe de altă parte, conversaţia dintre Emily şi Isaac arată că cei doi au avut împreună o aventură cu ocazia unei expoziţii, la Londra. Jory surprinde un gest de apropiere fizică între cei doi şi izbucneşte cu furie. Amir realizează că între Emily şi Isaac e mai mult decât o legătură profesională şi îl agresează pe barbat, apoi, după plecarea acestuia pe Emily.

Scena ulterioară sugerează despă rţirea dintre Emily şi Amir. Multe lucruri din camera unde s-au desfăşurat scenele precedente au dispărut. Se sugerează despărţirea cuplului Emily- Amir şi iminenţa unui divorţ. Emily vine însoţită de Abe să îşi ia ultimele lucruri. Amir încearcă o împăcare, dar Emily refuză. Abe îl informează pe Amir că are probleme cu legea din cauza unei tinere albe care pretinde că ar fi fost agresată de el. Amir se oferă să îl ajute la proces, dar Abe rămâne furios şi resentimentar. După plecarea lui Emily, Amir rămâne singur, în casa goală şi se uită precum într-o oglindă la tabloul care-l reprezintă pe el în costum, ca un bărbat de succes. Lumina se stinge încet, iar piesa se termină cu mult mai multe întrebări puse decât răspunsuri oferite.

Într-un interviu acordat lui Sarah Rose Leonard în revista The Berkeley Rep Magazine, nr. 3/2015-2016, Akhtar afirmă că a fost şi este preocupat de raportul dintre credinţă şi bani. Capitalismul de piaţă are toate caracteristicile unei religii: ritualuri, prezumţii despre realitate, aşteptarea că anumite ritualuri vor duce la anumite împliniri sau realizări. Acum opt sute de ani, am fi putut vorbi despre ordinea ideologică dominantă care conducea indivizi şi naţiuni şi am fi denumit-o biserică. Astăzi îi spunem economie. Musulmanul laic, precum Amir, nu face altceva, în opinia lui Akhtar, decât să se supună valorilor capitalismului văzut ca o religie, pentru a descoperi că, de fapt, nu se poate separa de religia căruia îi aparţinea etnia lui. Amir trebuie să poarte greutatea celor făptuite de cei de o religie cu el, chiar dacă el personal nu e cu nimic vinovat de acele fapte. Piesa lui Akhtar este încă un text care se hrăneşte din eşecul multiculturalismului american. Ideea că etnia este mai puţin importantă şi că esenţiale sunt succesul material şi social, intrarea în rândurile clasei de mijloc ca cele mai importante ţeluri din viaţă nu se confirmă în zilele noastre. Omul e legat prin mii de fire de cultura şi de istoria din care vine. Mai devreme sau mai târziu această legătură ombilicală iese la suprafaţă pentru a pune în evidenţă inevitabilitatea şi durerea ruperii.

În acelaşi interviu menţionat mai sus, Akhtar vorbeşte despre relaţia complexă dintre islam şi iudaism. În Coran sunt multe referiri la Vechiul Testament, Coranul pare a se adresa unor cunoscători ai acestei cărţi sfinte şi astfel el devine un soi de comentariu talmudic arab la Torah. Pe de altă parte, aşa cum creştinismul a simţit nevoia de a se distanţa de iudaism pe măsura consolidării sale, şi islamul simte nevoia de a face acelaşi lucru. Există o legătură originară între iudaism şi islam şi există şi tensiuni care vin din precedenţa istorică şi textuală a iudaismului. Legăturile complexe dintre personaje evocă această ambiguitate agravată de complexele realităţi din Orientul Mijlociu.

Dacă textul lui Ayad Akhtar este extrem de generos şi refuză orice înregimentare, interpretarea actorilor de la Repertory Theater din Berkeley nu se ridică mult peste acceptabil, ţinând cont de faptul că avem de-a face cu nişte profesionişti. O admonestare merită Abe (Behzad Dabu) care nu pare a cunoaşte diferenţa dintre a zbiera şi a accentua anumite replici. Scena de violenţă dintre Amir (Bernard White) şi Emily (Nisi Sturgis) este jucată neconvingător. Regia este economicoasă, acelaşi interior, tot mai sărăcit, arată schimbările din viaţa lui Amir pe mai mult timp. Cu alte cuvinte, putem spune că textul duce spectacolul. Trecând peste scă- derile punerii în scenă, este evident că Ayad Akhtar a oferit teatrului american un text care va rămâne, dincolo de mode ori temporare obsesii. Păcat de insuficienţele jocului actoricesc!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara