Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Puţină pisicologie de Catrinel Popa

Teoria şi practica

Vastitatea materialului bibliografic în materie de pisicologie nu ar trebui să constituie un obstacol atunci când te hotărăşti să scrii un articol pe această temă. Dimpotrivă. Ce poate fi mai relaxant decât să parcurgi zeci şi sute de pagini despre „prietenii noştri blănoşi” sau „graţioasele muze” care au hrănit fantezia atâtor artişti? În realitate însă – după cum descoperirea numelui potrivit pentru un pisoi nu-i o treabă tocmai simplăi – nici să prezinţi apariţii recente într-un astfel de domeniu nu-i foarte uşor. Şi nu mă gândesc doar la faptul că – la fel ca în orişice domeniu de cercetare serios – esenţiale rămân şi aici conexiunile teoriei cu practica, alianţa spiritului critic cu cel analitic-felinian, îmbinarea experienţei cotidiene cu speculaţia (parşivă), demontarea clişeelor internautice şi impunerea, în mod fatal, a altora ş.a.m.d. Dac-ar fi numai atât! E vorba însă, înainte de orice, despre caracterul cu totul atipic, greu de descifrat şi de clasificat, al obiectului de studiu în sine. O hieroglifă, o enigmă, un sfinx! Trebuie să vă mărturisesc că acum, când pe masa mea de lucru stau frumos stivuite Viaţa şi opiniile filozofice ale unei pisici (Hippolyte Taine), Mic tratat de pisicologie (bucăţi feline în felii strânse la un loc de Şerban Foarţă), o carte a lui Doris Lessing intitulată simplu On Cats, câteva antologii cu versuri de Mircea Ivănescu şi T.S. Eliot, alături de Aventurile marelui motan criminal Maciste (Gheorghe Pituţ), fără a mai pune la socoteală volumele de recenzat şi pe pisica mea, Rusalca, tolănită printre ele, încerc, vorba lui Vladimir Streinu, o dramă de inteligenţă. Nici erudiţia, nici experienţa directă nu-mi servesc la mare lucru. Simt nevoia să mă întorc la DEX: „pisică, pisici, s.f., mamifer domestic carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană moale şi deasă de diferite culori, cu cap rotund, bot scurt, maxilare puternice şi gheare retractile şi ascuţite (Felis catus sau Felis domestica)”…


Semiotică felină à la japonaise

În pofida limpezimii recomfortante a definiţiei de dicţionar, nu mă pot împiedica să-mi amintesc că nu doar diavolul se ascunde în detalii, ci şi grăuntele de inefabil al atitudinilor pisiceşti. Asta ne demonstrează cu asupra de măsură amuzantul ghid complet destinat în primul rând iubitorilor de pisici, publicat în anul 2012, la Kadokawa Corporation (Tokyo) de Sayo Kozumi (grafician de meserie şi – mai e nevoie să o spunem? – mare admiratoare a familiei „felidelor”). În 2015, cartea a fost tradusă din japoneză şi adaptată pentru publicul francez de Marcia Nishio. Rezultatul: volumul Chattitudes, unul dintre cele mai seducătoare „tratate” de semiotică a atitudinilor, gesturilor şi posturílor lui Felis catus. Autoarea porneşte, în esenţă, de la examinarea unor cazuri particulare: uriaşul motan Shojiro şi delicata Raku, pisicile sale, pe care le înfăţişează în diferite ipostaze (desenându-le şi descriindu-le cu egală iscusinţă). V-aţi fi gândit vreodată că o mâţă dormind încolăcită seamănă cu un sâmbure de caju? Sau că, atunci când se odihneşte, cu toate cele patru lăbuţe sub ea, aduce cu un peisaj colinar? Cu siguranţă nu v-a trecut prin minte că bărbia ridicată a unei pisici ar putea fi confundată cu una dintre acele bulete de orez, modelate în formă de triunghi (pe care japonezii le numesc onigiri), iar posteriorul – cu un manuii supradimensionat. Şi câte şi mai câte….
Sunt analizate, de pildă, o suită de tabieturi pisiceşti, de la cele mai prozaice la cele mai extravagante („frământatul” cuverturii de lână sau mişcarea ritmică a cozii, după principiul ştergătoarelor de parbriz pot fi încadrate, după caz, în oricare dintre categoriile mai sus menţionate); sunt trecute în revistă rasele omologate (tabloul de la paginile 16-17 cu cele 42 de rase feline aminteşte de amuzantul compendiu dedicat de Fenella Smith marilor rivali dintotdeauna, câiniiiii); ne sunt livrate – pe lângă sfaturi practice – o mulţime de curiozităţi … exotice, inclusiv de natură lingvistică (dintre ultimele mi-a atras atenţia menţiunea că în limba japoneză substantivul „pisică” derivă – et pour cause! – de la verbul „a dormi”). Tot arsenalul acesta de asociaţii erudite şi de digresiuni poznaşe servind, desigur, unuia şi aceluiaşi scop: dorinţa de a înţelege mai bine una dintre cele mai enigmatice creaturi de pe pământ. Ce poate fi mai pasionant decât să priveşti lumea prin ochii unei mâţe? Nu-i deloc uşor, dar merită încercat!


Un policier pilduitor

Dacă volumul lui Sayo Koizumi este mai degrabă teoretic şi normativ, în schimb cel al Carolinei Paul, Pisica pierdută, pare un soi de aplicaţie (practică) a principiilor enunţate în cel dintâi. Intriga se ţese în jurul misterioasei dispariţii a lui Tibby, un motan timid şi nu foarte tânăr (ni se spune că a atins venerabila vârstă de treisprezece ani), cu blana tigrată şi ochi nefiresc de mari, „de extraterestru”, cu preferinţe culinare precise şi un comportament mai degrabă previzibil. Previzibil până la un punct, desigur. Căci nimeni nu poate bănui unde fusese Tibby timp de cinci săptămâni şi mai ales ce anume îl determinase să plece de-acasă, înfrângându-şi temerile şi frângându- i inima lui Caroline, aflată şi aşa într-o situaţie critică. Împrejurarea că, după aproape o lună şi jumătate, motanul reapare, teafăr şi nevătămat, nu face decât să sporească incertitudinile: departe de a mai avea aerul unui pămpălău, Tibby se comportă acum ca un pisoi calm şi sigur de sine, refuză să mai mănânce acasă şi dispare din când în când (pentru perioade mai scurte, ce-i drept), preferând acelaşi refugiu tainic. Partea cea mai hazlie a „anchetei” ţine de activarea unui întreg arsenal de urmărire a „suspectului” (căci Tibby este bănuit de infidelitate). Caroline Paul şi partenera ei, Wendy MacNaughton, ilustratoarea volumului, ne oferă o viziune deopotrivă înduioşătoare, autoironică şi plină de umor asupra investigării acestui caz mai complicat decât cele din romanele poliţiste clasice. Comică este mai cu seamă maniera în care cele două femei născocesc planuri peste planuri, care de care mai sofisticate, pentru a dezlega misterul din jurul iubitului lor motan. În special Caroline, cu tenacitatea ei de nevastă înşelată, înnebunită de gelozie, nu se dă în lături de la a angaja detectivi cu abilităţi spiritiste şi de la a folosi cele mai trăsnite instrumente de monitorizare (camere de luat vederi minuscule, tehnologie GPS adaptată staturii motăneşti etc.)
Dincolo de odiseea acestei urmăriri meticuloase (maniacale?!) există în carte şi alte episoade memorabile. De pildă secvenţele a căror protagonistă este Fibby (sora geamănă a „trădătorului”). Căci am uitat să vă spun că, întocmai ca uriaşul motan Shojiro al lui Sayo Koizumi, Tibby are şi el o soră (neglijată de cei mai mulţi comentatori!), care – departe de a-şi merita eticheta de personaj secundar – joacă un rol-cheie în cel mai tulburător capitol al cărţii. Galeria de eroi năstruşnici este completată de voluntarul de la adăpostul de animale, de o spiritistă cu coafură şic şi haine de yoga, de un detectiv de animale (spiritist şi el), de „hoţii” de pisici deveniţi „îmblâzitori” de pisici şi de o Maine Cooniv, mare şi blândă. Rezultatele investigaţiei sunt consemnate sub formă de jurnal, iar textul şi imaginea se completează admirabil (la fel cum se întâmplă şi în cazul celuilalt volum, cel născocit de Sayo Koizumi). Într-un cuvânt, un policier pilduitor, care vorbeşte printre rânduri despre dialog şi (in)comunicare, despre limitele tehnologiei şi posibilităţile inepiuzabile ale fanteziei.
Scrise parcă anume pentru cei care, la un moment dat, s-au străduit să pătrundă în mintea pisicească, cele două cărţi îmbogăţesc vastul domeniu al pisicologiei, atingând, en passant, chestiuni care ne îndeamnă să reflectăm serios (şi) la ceea ce ţine de umanitatea noastră.

Catrinel Popa

_____________
i „Botezul mâţelor nu-i floare la ureche:/ O glumă de vacanţă pur şi simplu,/ N-aveţi decât să credeţi că sunt într-o ureche/ Dar eu vă spun că mâţii-i trebui’ un NUME TRIPLU.” (T.S. Eliot, „Numele pisiceşti”, trad. de Şerban Foarţă, în Şerban Foarţă, Mic tratat de pisicologie, Humanitas, 2008, p.147)
ii Prăjitură japoneză, de dimensiuni mici (asemănătoare unui fursec), uşor bombată şi umplută cu pastă de fasole roşie.
iii Fenella Smith, De rasă. Mic compendiu de maniere canine, trad. de Radu Paraschivescu, Editura Baroque Books & Arts, 2015
iv Pisică de dimensiuni mari, cu păr lung şi urechi împodobite cu smocuri de blană, asemănătoare linxului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara