Numărul curent: 42

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Publicistica lui Goga de Z. Ornea


Cu debutul eclatant din 1905 (Poezii), Goga se impune ca un poet autentic cu o voce distinctă. Maiorescu îl primeste în casa lui din Str. Mercur 1, semn de consideratie si, în 1906, îi întocmeste referatul care îi va aduce laurii premiului Academiei. La aparitia, în martie 1906, a Vietii Românesti, C. Stere scria entuziastul eseu Poetul pătimirii noastre, Goga devenind prieten si colaborator al revistei iesene. Numele personalitătii sale lirice urcă spre zenit, admirat peste tot în lumea românească. Va mai publica, pînă în 1916, alte trei volume de poezie (Ne cheamă pămîntul, 1909, Din umbra zidurilor, 1913 si Cîntece fără tară, 1916), după care, pînă în mai 1938, cînd moare, eul său liric tace. S-a spus că de îndată ce a devenit om politic a încetat să mai scrie poezie (unii au apreciat chiar că a încetat de a mai fi poet, ceea ce e o aberatie). Chiar dacă poetul a început militantismul politic încă la sfîrsitul veacului trecut, e, oricum, sigur că de îndată ce a ocupat pozitii fruntase în harta vietii politice, filonul liric s-a epuizat sau s-a atrofiat. A făcut însă multă publicistică iar în aceste pagini vibrante (Mai ales în volumul Precursorii din 1930, din care nu se antologhează nimic în volumul pe care îl comentez.) îl descoperim lesne pe poet. S-a afirmat, ca poet, în atmosfera sămănătoristă-poporanistă si, în ciuda aprecierii editorului editiei din publicistica autorului Clăcasilor, pe care o comentez aici, Goga a fost un îndatorat al atmosferei literare a acelei vremi, căreia i-a rămas credincios si dincolo de anul 1916. Mai ales că revista Luceafărul, unde a colaborat de la primul număr, apoi fiind co-director, a fost, pînă în 1906, o revistă din constelatia Sămănătorului.
A debutat, ca publicist, în 1898 si nationalismul firesc, necesar, în epoca subjugării Ardealului de către imperiul bicefal, pentru dezrobirea românilor a fost continuat, chiar cu o octavă mai sus, si după Marea Unire, din păcate si după 1930, cînd dimensiunea democratismului trebuia să prevaleze. La Goga, s-o spun din capul locului, n-a prevalat, dimpotrivă s-a manifestat cu reprobabilă energie nationalismul xenofob. Dar înainte de a ajunge aici, tocmai în anii treizeci, ar trebui spus că poetul s-a manifestat, înainte de 1918, în miscarea politică transilvană, împreună cu Ilarie Chendi, partial Octavian Tăslăuanu, ca unul dintre exponentii aripii otelite, condamnînd pasivismul majoritătii fruntasilor P.N.R. Lucrurile s-au acutizat atît de mult încît declansase vrajba în partid. Mai ales că Al. Vaida-Voevod publică în Tribuna un articol incendiar împotriva lui Goga, pe care îl acuză că a primit bani din partea ministrului ungar de Interne, Kristofi. Se ajunsese prea departe, îngrijorînd mult oamenii politici din România. Atunci, în 1910, Stere a primit misiunea din partea P.N.L. (cu acordul conservatorilor) de a pacifica dihonia din P.N.R. Stere si-a îndeplinit misiunea, pacificînd lucrurile, izbutind să-l absolve pe Goga de acuzatia de vîndut mituit (apoi Stere i-a comunicat lui Ralea, care mi-a relatat mie prin 1958, că, de fapt, poetul luase bani de la Kristofi si n-am aici spatiu pentru a demonstra pe larg, cu argumente din chiar o scrisoare a lui Goga către Chendi, că Stere îi relatase adevărul lui Ralea). Dar o tensiune surdă s-a păstrat de atunci încolo între Maniu si Vaida pe de o parte si Octavian Goga, pe de altă parte, ce va răbufni de-abia prin 1920-1921 si mai tîrziu. În perioada neutralitătii (1914-1916), Goga, împreună cu părintele Vasile Lucaciu, se află la Bucuresti, si, ca reprezentanti ai Ardealului, militează - alături de N. Filipescu, Delavrancea, Take Ionescu - pentru intrarea imediată a României în război de partea Antantei. Dreptate n-au avut, atunci, filoantantistii impacienti grupati în "Actiunea Natională", ci Ion I.C. Brătianu care astepta, tergiversînd lucrurile, pînă ce tara va fi asigurată cu un tratat politic si unul militar. Că tratatul militar încheiat cu Antanta n-a fost respectat de aceasta, nu a fost vina lui Ionel Brătianu, desi Goga, inclusiv în niste însemnări jurnaliere publicate tocmai prin 1935-1936, - îl făcea vinovat numai pe Brătianu (în termeni violenti) pentru dezastrul militar si pentru nevoia retragerii în Moldova. După Marea Unire, Goga revine în P.N.R., e membru în Consiliul Dirigent, cîtă vreme - putină - a existat, iar în decembrie 1919, cînd se formează guvernul Federatiei sub conducerea lui Al. Vaida-Voevod, poetului nostru i se încredintează portofoliul Cultelor si Instructiunii Publice. Devenise, deci, ministru la 38 de ani, scriitorii oferindu-i un banchet sărbătoresc, aspru reprobat de Lovinescu. Guvernul lui Vaida-Voevod n-a durat decît pînă la 12 martie 1920 (Goga demisionînd înainte), singurul său merit fiind acela de a fi semnat, de către premier care era si ministru de Externe, tratatele de pace de la Paris si Trianon, prin care României i se recunostea oficial, de către marile puteri, Marea Unire, în schimbul obligatiei de a garanta statutul minoritătilor nationale. Goga se dedulcise însă la functiuni ministeriale si - cerea - mărturiseste Vaida-Voevod în memoriile sale - fuziunea imediată a P.N.R. cu gruparea generalului Al. Averescu, Partidul Poporului. Ceea ce Maniu, Vaida-Voevod, Al. Mihali, Mihai Popovici si alti lideri ardeleni refuzau. Atunci Goga, în 1920, convingîndu-i pe Vasile Goldis si pe Tăslăuanu să i se alăture, trece în partidul lui Averescu, ajungînd, toti trei, ministri, în martie 1920 (pînă în 16 decembrie 1921) în guvernul condus de general. Din păcate, partidul lui Averescu s-a compromis total, prin coruptie, în timpul primei guvernări si a continuat-o tot asa si în cea de a doua (martie 1926-iunie 1927), cînd Goga a fost chiar ministru de Interne, trucînd cinic alegerile din 1926. Acum, în perioada 1920-1927 dar si mai tîrziu, Goga a publicat numeroase articole împotriva P.N.R., apoi P.N.T., atacîndu-i necuviincios pe fostii colegi de partid Iuliu Maniu si Al. Vaida-Voevod (articolele, unele dintre ele, sînt reproduse în antologia d-lui Const. Schifirnet). După 1927 Goga si-a dat seama că mizase eronat acum pe maresalul Averescu, în timp ce P.N.T., din 1926 de cînd se constituise, devenise al doilea mare partid al tării iar Iuliu Maniu era unul dintre cei mai respectati oameni politici. În precipitările sale, Goga demonstrase a fi un prea mediocru om politic. A stat în derivă cîtiva ani si, în aprilie 1932, îsi formează propria grupare, Partidul National Agrar, neînsemnat pe esichierul politic. Dar se agăta în struna lozincilor nationaliste, declarîndu-se chiar solidar cu crezurile generatiei de la 1922, din care se vor recolta, apoi, membri ai miscării legionare. Considera, si în 1930, că e valabilă, în continuare, deviza ideii nationale, prin necesitatea unificării sufletesti a românilor proveniti din vechiul Regat si imperiile vecine ("Si dacă e vorba de o lozincă, de un cuvînt magic, cu care tineretea să strîngă într-o tabără toată simtirea românească, aceasta nu poate fi decît tot deviza dinainte de război: idealul national, care astăzi pentru unii pare o împerechere de cuvinte, oarecum anacronică"), acuzînd elita conducătoare a partidelor de străinism ("clasa conducătoare are în amintirea ei stigmatele străinismului"). Prin 1933-1934 declara unei grupări studentesti care îl invitase: "Am crezut că războiul a lichidat în mine toate rezidiile de ură ale trecutului. Văd astăzi însă că nu pot fi linistit pentru că opera de dreptate nu este făcută iar ideea de dominatie natională asupra acestui pămînt nu este îndeplinită". Ideea pe care o vehicula constant, în sens nationalist, retrograd era aceea că orasele tării (mai ales în tinuturile intrate sau reintrate în 1918 în trupul tării) erau dominate de elementul alogen, în profesiunile libere, printre studenti si chiar în Consiliile municipale. A dezvoltat această idee si într-o amplă interpelare în Camera Deputatilor din 3 martie 1934. Ceea ce arăta poetul, acum numai om politic, era adevărat. Dar aceasta se stia încă, în 1919-1920, la semnarea tratatului de pace: România Mare avea parte de un procent de peste 28% minoritari în ansamblul populatiei, dintre care majoritatea lor locuiau în mediul urban. Acest procentaj se mentinuse si la recensămîntul populatiei din 1930, cînd s-a constatat că românii reprezentau 71,9% din total, maghiarii 7,9%, germanii 4,1%, evreii 4%, ucrainienii 3,3%, rusii 2,3% etc. România se obligase, la semnarea tratatului de pace, că va garanta toate drepturile minoritarilor, această clauză fiind conditia fără de care marile puteri nu ar fi încheiat cu România tratatul de pace care sanctiona România Mare. Goga, ca si alti nationalisti, descoperise, în sens revizionist, (dar unde a dus politica revizionistă a germaniei, Italiei, Ungariei, s-a văzut limpede pentru noi în 1940) că România a fost înselată si nedreptătită la încheierea tratatului de pace si semnala deputatilor cifre elocvente (la guvernare era Gh. Tătărescu, conducînd un cabinet P.N.L.) despre ceea ce numea anomalia componentei minoritare în unele orase si accesul lor în profesiunile libere. Cifrele erau exacte. Dar pentru ameliorarea lor nu erau necesare măsuri pentru dislocarea, expulzarea sau nimicirea minoritarilor. Ceea ce Goga nu a pregetat să o facă. Ideea fixă a sa (ca si a cuzistilor si a legionarilor) era că numărul evreilor era sporit cu 50.000 persoane, prin refugierea, aici, a unor insi fugiti din Rusia si Polonia. Pentru a solutiona această anomalie, periculoasă pentru românism, avea si solutii: "Pentru a scăpa de ei sunt două mijloace, unul asa-zis civilizat si anume să prezentăm Ligii Natiunilor un tablou al acestor străini necetăteni români după nici un tratat si după nici o lege si s-o rugăm să-i invite să părăsească tara românească, repatriindu-se. Dacă totusi cu acest sistem elegant n-am scăpat totusi de ei, as face lagăre de concentrare pentru aceste elemente periculoase". Era o propunere în premieră, neexperimentată încă nici de Germania devenită hitleristă din 1933 si era atît de antidemocratică încît si dl Constantin Schifirnet, editorul editiei, de obicei complezent cu opiniile retrograde ale poetului, o respinge într-o notă. Antisemitismul său, prezent încă în articolele dinainte de 1918, capătă acum forme extremiste ("Chestiunea evreiască este reală iar bogătia evreilor trebuie considerată ca o sfidare a sărăciei noastre generale"), condamnînd, în 1937, într-un discurs la Academie, si intrusiunea semită în literatura română, ca un fapt periculos românismului. Această exagerare în nationalism sovin, a plăcut mult nazistilor germani, încît expertii l-au recomandat pe Goga lui Alfred Rosenberg (atunci, pînă la instalarea lui Ribbentrop, mai marele peste treburile externe ale partidului nazist) care era interesat să-si creeze un cap de pod în România. Octavian Goga a fost cel dintîi om politic din Europa care a primit stipendii de la cancelaria lui Rosenberg (am văzut documente irecuzabile, pe care mi le-a arătat, prin 1983-1984, dl Armin Heinen, cînd îsi pregătea lucrarea despre miscarea legionară). Curînd, Rosenberg a sugerat - potrivit versiunii din cartea de memorii a lui Radu Lecea - fuziunea dintre partidul lui Goga si gruparea lui A.C. Cuza. Goga a dat ascultare sugestiei si, în 1935, se creează, prin fuziune, Partidul National Crestin, sub presedentia lui Goga, Cuza fiind vicepresedinte. Era, se întelege, un partid de extremă dreapta, ultranationalist si sovin xenofob. Cînd, în decembrie 1937, ca urmare a inconcludentelor alegeri, regele cheamă la guvernare Partidul National Crestin (care nu recoltase, totusi, decît 9,15% din voturi), Goga devine premier. Prima măsură adoptată a fost suspendarea ziarelor democratice, socotite semite, Adevărul, Dimineata, Lupta iar în ianuarie 1934, instituind decretul lege privind revizuirea cetăteniei evreilor, cu care ocazie îsi pierd cetătenia o treime din evreii trăitori în România (adică de vreo patru ori mai multi decît acei imaginari 50.000 pomeniti în 1934). dar Goga n-a guvernat decît 44 de zile, fiind demis de rege nu numai pentru scandalul provocat în străinătate de legea revizuirii cetăteniei evreilor ci pentru că aflase si de întelegerea premierului cu legionarii si pentru că, în general, pregătea regimul dictaturii personale. Goga a înteles că fusese folosit numai ca o antecameră spre dictatura regală, a plecat amărît - după demitere, la Ciucea, unde, în mai al aceluiasi an 1938, moare în urma unei congestii cerebrale, la numai 57 de ani. Cariera politică, în ciuda tuturor zbaterilor, îi fusese iremediabil mediocră.
Editia d-lui Constantin Schifirnet e o antologie cuprinzătoare din materia a sase volume de publicistică. Desigur, orice antologie e subiectivă si as fi preferat includerea în sumar si a altor articole, inclusiv din amintitul volum Precursorii, total exclus din antologie. Din păcate, dl Const. Schifirnet nu-si cunoaste îndatoririle de editor. Nu a mentionat, la sfîrsitul articolelor, cum se cuvenea obligatoriu, locul si data primei aparitii a articolelor antologate si, fireste, nu a colationat textul din volume cu cel din periodice, semnalînd, unde e cazul, deosebirile. Notele au, ca de obicei în editiile d-lui Schifirnet, fizionomia unei fise enciclopedice, nefăcînd referire la aprecierile din text (Ce utilă ar fi fost, de pildă, o astfel de notă la articolul lui Goga despre atît de controversatul în epocă articol al lui Octavian Tăslăuanu, Două culturi!). În acest fel, notele sînt o simplă formalitate, nefăcînd corp comun cu textele din editie. Cît despre prefată, ea e, prea adesea, complezentă, lipsită fiind total de discernămînt critic. Dar e bine că a apărut o editie cuprinzătoare din publicistica lui Octavian Goga.

Octavian Goga, Nationalism dezrobitor. Permanenta ideii nationale. Studiu introductiv, îngrijire de editie si note de Constantin Schifirnet. Editura Albatros, 1998.