Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Prudenţa preşedintelui de Sorin Lavric

Asupra unui om nu pot avea influenţă decît adevărurile trăite pe pielea lui. Cu alte cuvinte, înrîurirea pe care o poate exercita un adevăr nu depinde de cîtă teorie conţine el în sine, ci de cîtă experienţă frustă poartă în spatele lui. Ceea ce înseamnă că un adevăr convinge nu prin alura teoriei pe care se sprijină, ci prin urmările directe pe care le-a avut asupra oamenilor. Explicaţia e simplă: doar experienţa poate verifica sau infirma temeinicia unei teorii.

Pentru Europa Occidentală, comunismul este un adevăr care a rămas la stadiul teoriei. Nici o urmă de experienţă personală nu-i poate apropia pe occidentali de adevărul inuman, de o atrocitate frizind aberaţia, pe care îl ascunde în sine teoria comunismului. Numai aşa poţi înţelege abulia înmărmuritoare cu care Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a respins ordonanţa privitoare la condamnarea comunismului. Iar cînd un for legislativ de la care ai fi aşteptat semnele unei lucidităţi pragmatice, o luciditate pe măsura răspunderii pe care această instituţie o are în Europa, cînd un asemenea for ajunge să dea dovadă de o opacitate politică de-a dreptul neverosimilă, atunci îţi dai seama că orizontul de gîndire al parlamentarilor apuseni este unul în care, experienţa comunismului fiind nulă, teoria comunistă îşi poate etala nestînjenită fantasmele.

Preşedintele Băsescu dă semne că începe să se mişte în acelaşi orizont de gîndire ca Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Numai aşa poţi pricepe eschiva năucitoare pe care a săvîrşit-o zilele trecute, atunci cînd, recurgînd la o prudentă stratagemă discursivă, preşedintele a dat de înţeles că între comunism şi crimele comunismului există o desebire prea mare pentru a putea fi trecută cu vederea, drept pentru care, dacă merită să condamnăm ceva, acel ceva nu poate fi reprezentat decît de crimele comunismului, dar nu şi de comunismul ca atare. Ca de obicei, teoria a fost bună, doar experienţa, nu se ştie prea bine cum, s-a întîmplat să fie rea.

Numai că preşedintele Băsescu nu are la îndemînă circumstanţa atenuantă a parlamentarilor europeni, aceea de a nu fi trăit pe pielea lor ororile comunismului. Traian Băsescu a trăit pe pielea lui aberaţia comunismului, şi totuşi, aflat acum în situaţia de a osîndi oficial adevărul comunismului, refuză să o facă. Preşedintele parcă ar vrea să condamne doar experienţa acestui adevăr atroce, dar nu şi doctrina lui. Şi atunci, eschiva preşedintelui României echivalează cu un refuz. Acest refuz nu se deosebeşte decît în detalii de cel al parlamentarilor europeni; în esenţa lui, el dovedeşte acelaşi lucru: că astăzi nu este prudent să faci atîta tevatură pe marginea comunismului. Şi preşedintele Băsescu ştie că ar fi o imprudenţă politică să săvărşească un asemenea gest, şi tocmai de aceea nu-l face.

Săptămîna trecută, omul a cărui experienţă în materie de oroare comunistă îi dădea o îndreptăţire morală indiscutabilă în privinţa condamnării comunismului, mă gîndesc la Ticu Dumitrescu, săptămîna trecută acest om a fost împiedicat să acceadă într-o funcţie de la înălţimea căreia ar fi putut să-şi exercite la propriu acest drept moral. În schimb, a fost preferată o persoană obedientă căreia îi lipsea în întregime dreptul moral de a conduce o instituţie precum CNSAS-ul. Din nou, politicienii români au considerat că nu este prudent ca Ticu Dumitrescu, un om căruia nu-i pasă de imprudenţe politice, ci de spunerea francă a adevărului despre comunism, au considerat că nu este prudent ca tocmai el să capete o funcţie ale cărei prerogative pot isca o tevatură nedorită în jurul unei teme delicate: arhivele Securităţii, adică documentele prin care se poate dovedi cine au fost cei care, distrugînd timp de 50 de ani România, poartă răspunderea acestei distrugeri. Împiedicarea lui Ticu Dumitrescu să capete conducerea CNSAS-ului echivalează tot cu un refuz privitor la condamnarea răspicată a comunismului în lume. În fond, toate lucrurile se leagă, chiar şi atunci cînd vrei să dai impresia că între ele nu există nici cea mai vagă legătură.

În ultima vreme am avut aşadar de-a face cu trei refuzuri, toate exprimînd aceeaşi atitudine: o prudenţă politică de rău augur a cărei nuanţă şovăielnică şi duplicitară dovedeşte că, atunci cînd e vorba de comunism, e mai bine s-o lăsăm mai moale. Altfel spus, oricît de dureroasă a fost experienţa comunismului, ar fi o imprudenţă, ba chiar o impertinenţă să-i condamnăm doctrina. Şi atunci ni se cere multă chibzuinţă şi multă prudenţă, adică tocmai genul de prudenţă pe care îl arată în ultima vreme preşedintele Băsescu.

Din păcate, urmarea acestei prudenţe politice va fi una dublă: comunismul nu va apuca să fie etichetat drept o doctrină politică criminală, iar preşedintele Băsescu va pierde definitiv încrederea societăţii civile. Iată de ce, de felul cum va înţelege preşedintele să facă dreptate în cazul acestor refuzuri ezitante şi stînjenitoare va depinde felul în care pătura civilă a României îl va privi de-acum încolo. Sînt împrejurări cînd prudenţa trebuie lăsată deoparte şi cînd, înţelegînd apelul stringent al societăţii civile, trebuie să săvîrşeşti un gest de răscumpărare morală. Fără un asemenea gest de răscumpărare morală, aşadar fără condamnarea oficială a comunismului, românii îşi vor pierde poate pe veci fibra demnităţii lor umane. Şi uneori demnitatea unei naţiuni nu poate fi salvată decît prin gesturi de o drastică şi inavuabilă imprudenţă politică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara