Numărul curent: 43

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Prozator bun, caut ambiţii! de Marius Chivu


În ultimii ani, Cornel Mihai Ungureanu a publicat atât în presa scrisă (Dilema, 22, Vatra, Ramuri), cât şi în revistele electronice: Norii, Respiro, LiterNet. A fost selectat cu proză în antologiiile on-line Noesis (vol. IV, 2001), LiterNet (vol, II, 2002) şi Respiro (Dacia, 2003). După debutul pe suport electronic cu Treptele din faţa casei (LiterNet, 2002), anul acesta a debutat şi pe hârtie cu romanul Paşii şarpelui urmat, la scurt timp, şi de un volum de povestiri scurte. Am însă impresia că povestirile sunt scrise înaintea romanului sau măcar în paralel. Respiră aceeaşi atmosferă şi sunt scrise, în sensul larg vorbind, la fel. Le consider pe amândouă cărţi de debut şi voi începe cu volumul de proză scurtă.

Personajele povestirilor din Un fluture albastru sunt, fără excepţie, adolescenţi sau tineri aflaţi la vârsta biologică şi psihologică când sentimentele complicate ale iubirii le dau bătaie de cap. Avem în aceste povestiri toată gama situaţiilor iubirii: înstrăinări, despărţiri, certuri, gelozii, apropieri, momente de singurătate şi melancolie şi, în general, o serie întreagă de secvenţe de cuplu. Nu lipseşte lirismul şi nici chiar finalurile cam melodramatice. Început de vară este o frumoasă povestire în care un puşti trece prin experienţa descoperiri misterioasei feminităţi a unei colege de şcoală în acelaşi timp cu moartea bunicii.

În general, câteva lucruri trag povestirile în jos. Câteva trucuri, în fond, pe care, fără îndoială, că tânărul prozator le va deprinde în viitor. Stângăcii ale debutului pot fi observate atât în construcţia tramei povestirilor, cât şi în scriitură. Poveştile sunt atât de... clasice, încât pot fi luate drept banale şi schematice, previzibile chiar de la un punct încolo. Multora le lipseşte, până la urmă, exact aura unei mărci personale sau măcar puţin mai multă ambiţie în a încerca ceva mai mult. Cornel Mihai Ungureanu scrie corect, dar prea alb, nerecognoscibil, fără pretenţii stilistice nici atunci când încearcă un surplus de lirism. Dintre povestirile acestui volum, aş remarca proza Câinele care, prin bizarul ei, face cumva notă distinctă de celelalte povestiri, deşi prozatorului nu-i e străin filonul straniu-fantastic de care se apropie, de fiecare dată însă, destul de timid. Un tânăr care visează să devină scriitor faimos este muşcat de un câine misterios şi, când, în cele din urmă, se aşază la masa de scris, câinele din el încearcă să-l atace de fiecare dată. Dar şi această frumoasă metaforă cu iz sud-american este scrisă prea simplu şi are un final explicit.

În mare parte, cam aceleaşi obiecţii se pot face şi romanului. Capitolele, care urmăresc în paralel trei cupluri, personaje angajate toate într-un fel de relaţii în serie, circulând dintr-o povestire în alta, pot fi citite ca proze distincte. Pictorul Radovici o cunoaşte întâmplător pe Taina, iar aceasta se va îndrăgosti mai târziu chiar de fiul lui, Florin. Al, fratele Tainei, o iubeşte pe Ana şi, în capitolul final, se întâlnesc cu toţii la o mătuşă din Craiova. Naratorul e şi aici omniscient şi prezent imediat cu explicaţiile de rigoare, făcând uneori chiar salturi prea mari, punând în pagină acte puţin cam pripite, nemotivate îndeajuns, insuficient argumentate în devenirea lor. Şi atunci trebuie să-l crezi neapărat pe cuvânt. Problema clasică a acestui tip de naraţiune.

Ca şi în povestiri, situaţiile şi personajele sunt tipice, frizând déjà-vu-ul şi locul comun: pictorul e charismatic, singuratic, neglijându-şi familia pe altarul artei, Florin e tipul clasic de inadaptat rebel, Taina e fata înţeleaptă şi cuminte ş.a.m.d., fără ca vreunul să fie memorabil conturat sau măcar deosebit în cadrul tipului respectiv. Personajele vorbesc toate cam la fel şi se confruntă cu aceleaşi probleme. Prin urmare, scrisul lui Cornel Mihai Ungureanu pare deseori plat, liniar, fără strălucire, într-un cuvânt (poate prea dur) bătrânicios şi, dacă nu neapărat plictisitor, prea puţin antrenant. Dacă unii prozatori tineri experimentează cu acribie dintr-un prea mare orgoliu creator şi/sau teribilism specific vârstei, iată că alţii sunt prea transparenţi şi lipsiţi de ambiţiile meşteşugului stilistic şi al unor mărci personale. Pentru a mai colora naraţiunea, personajele au deseori reverii, numai că prea des (date fiind convenţiile acestui tip de naraţiune) şi acestea destul de şterse. Iar prin straniul arhaic, în genul lui Eliade, de pildă, Cornel Mihai Ungureanu încearcă să mai salveze acest roman nu tocmai rău scris, dar cam anemic. Puţin mai mult curaj în această direcţie n-ar fi stricat. Numai că şi aici (revelarea sacrului în profan) autorul e mult prea prudent şi, prin asta, neconvingător. Finalul cu dispariţia angelică a cuplului Ana-Al şi, implicit, rezolvarea romanului pare un moft de basm.

Multe momente, atât din volumul de povestiri, cât şi din acest roman ar fi putut fi explorate mai minuţios şi cu rezultate, probabil, remarcabile. Scena din povestirea Strania moliciune, în care un profesor se lasă sedus de o elevă şi, în momentul juisării, călătoreşte peste un curcubeu, ar fi putut da o pagină de o fantezie imaginară memorabilă, dacă nu s-ar fi mărginit la câteva fraze mai mult sau mai puţin inspirate. La fel în roman. Când Taina contemplă, după moartea subită a pictorului, tabloul bizar pentru care ea îi pozase, tablou care ar fi putut ascunde un tâlc mai mare sau care ar fi putut fi nodul semnificaţiilor din roman. În schimb, dialogul uneori viu şi antrenant sau povestirile despre lumea veche a bătrânilor de la ţară arată disponibilităţi nu îndeajuns folosite.

Deşi debutează în forţă, cu două cărţi şi cu o activitate susţinută în revistele de literatură de pe net, Cornel Mihai Ungureanu deocamdată doar promite. N-ar strica să-şi propună şi să încerce mai mult(e). Să fii modest, undeva la mijloc, în afara provocărilor, asta n-are nici un rost!



Cornel Mihai Ungureanu – Un fluture albastru, Prefaţă de Bogdan Suceavă, Editura Ramuri, Craiova, 2003. 110 p.

Cornel Mihai Ungureanu – Paşii şarpelui, roman, Prefaţă de Liviu Antonesei, Editura T, Iaşi, 2003. 160 p.