Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Proza unui jurnalist de Irina Petraş

Nicolae Goja, Cimitirul copiilor, Editura Eurotip, Baia Mare, 2015, 258 pag.

Absolvent de Politehnică la Cluj (1983), cu un debut cu proză în „Tribuna“ încă din timpul studenţiei, inginerul mecanic Nicolae Goja se dedică, începând cu 1990, jurnalismului (la cotidianul „Graiul Maramureş ului“).

Bun observator, înregistrează semne (ţipătul unui copil gata să fie prins sub roţile unei maşini grăbite, o carte nouă despre Rusia, dispariţia unui confrate etc.), caută răspunsuri, face incursiuni în istorie, panoramează, compară şi pune un diagnostic sau propune, când e cazul, soluţii. E un martor sobru şi o conştiinţă, gata să pună umărul la bune întâmplări culturale. Ca preşedinte al Fundaţiei Culturale „Vasile Lucaciu” din Cicîrlău, organizează Festivalul bienal de literatură „Vasile Lucaciu” (în colaborare cu Primăria comunei). Prozatorul, prezent când şi când în revistele literare, ţine mereu aproape, iar cărţile sale – Ilca – educaţia milei, Iad în raiul de acasă, Clopotul cu două limbi, Fabrica de iarbă, Doi pe o cruce – se hrănesc din experienţa jurnalistului.

Fabrica de iarbă mi l-a dezvăluit ca remarcabil povestitor, amestec de umor şi duioşie, plus o severitate care ţine de Nord. Reţineam jocul subtil cu limbajele – colocvial, de periferie, plus un fel de ironizată limbă de lemn, foarte savuroasă în pagină –, dimensiunea etică strecurată ardeleneşte, dar şi planurile elaborat imbricate: secvenţele de ficţiune, cu extrem de fireşti rezolvări de dialog şi atmosferă, cu paradă de personaje prinse rapid şi convingător în plasa textului, se întretaie cu unele ironic-apodictice, pe ton de jurnalist stăpân pe intervenţiile sale nu doar în forfota cotidianului, ci şi în efortul panoramărilor teoretizând perioade întregi de istorie. Domnul Picu, punct de fugă şi de alunecos echilibru al romanului, este un personaj atipic, cumulând semnalmente ale mai multor categorii de călători prin tranziţie. Calm, sfătos şi de neclintit, pune întrebări (nu de puţine ori incomode) şi are şi răspunsuri, căci „are păreri şi minte”. Temele mari ale literaturii dintotdeauna – viaţă/moarte, iubire/ură etc. – se desprind şi din descrieri, mereu ficţional-jurnalistice, ale unor răni ale prezentului aparent trecătoare: retrocedări abuzive, tensiuni religioase, inflamări şi convulsii sociale, derutată poziţionare faţă în faţă cu lumea în schimbare. Fabrica de iarbă este o carte trist-umoristică, duios-aspră.

Tot astfel şi Cimitirul copiilor, care s-a ivit, zice autorul, din „ideea venită peste noapte” de a actualiza mitul lui Păcală. Dar nu un „neadaptat la lumea postmodernă” reuşeşte să închege cartea, ci o poveste cu multe straturi pusă în seama a trei personaje: Bubu, Blanca şi Gelu. În drumul spre maturitate, cei trei copii traversează 13 „stadii”: Aşteptarea, Grija, Sentimentul, Nebunia, Supravieţuirea, Magia , Jocul, Sexualitatea, Spiritualitatea, Munca, Percepţia, Tragicul, Echilibrul, şi învaţă că „viaţa este mereu proaspătă, zi după zi, ca o partidă de vânătoare”. Copilăria lor e spectacol cotidian pentru bătrânul Domn D., pictorul care îi urmăreşte din balconul lui desenândui, mai notând câte ceva într-un caiet („Divinul se ascunde în fiecare obiect şi în fiecare gând prezent, trebuie doar să le decojeşti...”) ori decojind tacticos un măr: „Coaja mărului… se desfăşoară în spirală şi este important pentru binele lumii sale să nu se rupă”. Strada sfârşeşte în poarta Cimitirului evreiesc, şi el personaj martor al maturizării. Are un gard de zid tencuit, „iar pe stâlpii de susţinere se află cuburi fixate într-un colţ, semn pe care nimeni nu ştie să-l explice”. Să fie mai frumos, vor răspunde grăbit părinţii. „De abia după vreo zece ani, când a ajuns la şcoala gimnazială şi a citit balada Mioriţa, Bubu a înţeles de unul singur că instabilitatea cuburilor pe colţ simbolizează efemeritatea vieţii”.

Cei trei cad la examenul de bacalaureat şi fug de acasă, hotărâţi să dea piept cu viaţa adevărată. Se angajează pe casă şi un blid cu mâncare într-un sat. Gazda lor, fostul învăţător Petre Dulf („doar dulapul bibliotecă din camera mare, cu multe romane ruseşti şi plin de Sadoveanu opere complete, îi aduce aminte că nu este un simplu gospodar”), se prinde într-un fel de experiment de reciprocă transmitere de energie. Poveştile lui badea Petre (care „stă noapte de noapte cu ochii deschişi şi caută să reînvie clipele în care viitorul era mai important decât trecutul”), întărite de soţia lui, Jenica, şi completate şi de alţi săteni, sunt doldora de proverbe-îndreptar: „Cine nu sare nu soarbe şi cine nu lucră nu mâncă”, „Orice treabă fă-o de ispravă”, „E mai bun puţinul tău decât multul altuia”, „De câştigi un leu să nu cheltuieşti doi”, „Să pui preţ pe faptele oamenilor, nu pe vorbele lor”. Examenul final îl vor trece cei trei adolescenţi asistând neputincioşi la o moarte. Spectacolul copilăriei încheindu-se, moare şi pictorul spectator. Vânătoarea vieţii poate începe.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara