Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Proza poliţistă a lui Fernando Pessoa de Grete Tartler

Fernando Pessoa . Quaresma Descifrator. Selecţie, traducere din portugheză, prefaţă şi note de Dinu Flămând. Humanitas Fiction 2015

Fernando Pessoa. Cronica vieţii care trece. Traducere din portugheză de Dinu Flămând şi Micaela Ghiţescu. Ediţie îngrijită, anthologie şi prefaţă de Dinu Flămând. Humanitas fiction 2014

Fernando Pessoa. Ultimatum şi alte manifeste. Traduceri şi note de Dinu Flămând şi Micaela Ghiţescu. Antologie şi prefaţă de Dinu Flămând. Bucureşti Humanitas Fiction 2012.

Recenta apariţie a unui roman poliţist semnat de Fernando Pessoa, autorul „dispecer” al numeroşilor săi heteronimi, prilejuieşte o privire de etapă asupra ediţiei Pessoa în curs de apariţie la Humanitas Fiction. Au mai fost publicate în ultimii doi ani un volum cu fragmente de jurnal, scrisori şi exegeze de tinereţe, precum şi un volum de eseuri, toate de o importanţă majoră pentru înţelegerea acestui autor – pe care Europa începe abia acum să-l înţeleagă şi să-l admire în toată complexitatea sa, pe măsură ce vestitul „cufăr cu 30.000 de file” deschis după moartea autorului, e dat, treptat, publicităţii.

„Descifratorul” Quaresma, detectiv având ceva din aerul misterios al nuvelelor lui E.A.Poe, e un logician care „rezolvă problemele […] fără măcar să se mişte din fotoliu”, un mai-mult-decât-detectiv care îşi propune, cum spune Dinu Flămând în prefaţă, „să descifreze ceva din misterul lumii”. Vorbind de enigme ale psihicului omenesc, ale comportamentului tulburat (criminalii sunt de cele mai multe ori nişte nebuni), de o sistematizare a „viului, mişcării societăţii, universului însuşi”, are un mod aproape filozofic de a dezlega lucrurile; fără scene de suspans, cu evadări în irealitate. Visător, nepăsător faţă de celebritate, niciodată nerăbdător, e prezentat în 12 episoade fără legătură între ele de către un Pessoa care pare să se descrie pe sine: „Meditativ al realităţii, strateg al deja-făcutului, raţionamentul său, într-o mişcare foarte rapidă, dezgolea faptele unui caz de toate aspectele lui neimportante, iar scheletul adevărat al celor întâmplate apărea brusc pe o radiografie scoasă din chiuveta de developare”. Scund, slab, şters, dezordonat, febril şi totodată indiferent, avea abilitatea de a percepe dintr-o străfulgerare toate detaliile: „la el – se extaziază Pessoa – claritatea mentală a atins delirul”. Investigarea patologiei psihologice din Cazul Vargas prilejuieşte, de pildă, o comparaţie între soldat (isterizat din exterior) şi asasin (isterizat din interior), dar şi între strategi şi artişti, actori, filozofi, inspiraţia poetică sau artistică fiind, după părerea ( desigur exagerată) a lui Pessoa „un fenomen de înaltă isterie. Găsim aici acelaşi caracter de posesie ca în epilepsie”. În Pergamentul furat – unde obiectul furtului fusese de fapt un istoric cufăr de fier, şi nu pergamentul aflat în acesta, sau în Scrisoarea magică, unde o scrisoare fusese subtilizată printr-un soi de nebunească prestidigitaţie, dar mai ales în Moartea lui Don Juan, cercetarea pare să pornească pe urmele unor cazuri de vrăjitorie. Pentru cine ştie rolul Comandorului în scenariul donjuanesc, nu e de mirare că „dispariţia totală a autorului crimei, precum şi forţa, păreau să indice intervenţia unui spirit nu tocmai din lumea noastră”.

Nu trebuie să ne aşteptăm însă doar la magie, ezoterism, specialităţile poetului. De cele mai multe ori avem în faţă pagini de proză autentică, descrieri captivante:

„Pe dreapta, cum intri, erau două vechi scrinuri. Pe cel de-al doilea, cum vii dinspre uşă, adică scrinul ce se afla vârât în nişa dintre cele două ferestre aflate pe partea aceea, trona un greu cufăr de fier, foarte vechi, foarte preţios, splendidă operă a nu ştiu cărui artizan portughez. Chiar dacă mai degrabă mic, acest cufăr cântărea mult; avea efectiv forma unui cufăr şi, ca toate cuferele, avea două clapete de fier ce se rabatau peste două încuietori prevăzute cu zăvoare. Iar aceste două zăvoare se încuiau cu două chei diferite. În acest cufăr domnul Correia depusese un pergament foarte vechi şi de mare valoare. Era un pergament care atesta atribuirea unui blazon. Domnul Correia ţinea foarte mult la acel document care, de altfel, avea o oarecare legătură cu cercetările întreprinse de el privind istoria respectivei epoci El păstra pergamentul în cufărul de fier doar pentru a respecta o anumită simetrie a timpului: şi cufărul, şi pergamentul erau două obicte din aceeaşi epocă. Iar acest pergament a făcut obiectul dispariţiei ce motivează povestea pe care urmează să v-o relatez”.

Şi în celelalte două volume ale ediţiei, misterul, enigma ocultă joacă un rol de seamă. În Cronica vieţii care trece, Pessoa mărturiseşte: „De când sunt conştient de mine, mi-am dat seama de o tendinţă înnăscută spre mistificare, spre minciuna artistică. La asta se adaugă o mare dragoste pentru spiritual, pentru misterios, pentru obscur”. În 1912 declara: „Sunt propria mea umbră, în căutarea a ceea ce e umbră”. Comparându-se cu străvechii navigatori portughezi, se aventura: „Navigatorii de pe timpuri aveau o frază glorioasă: A naviga e necesar. A trăi nu e necesar. Mi-e de folos spiritul acestei fraze, dar într-o formă transformată ca să semene cu ceea ce sunt eu. A trăi nu e necesar; necesar este a crea”. Peste ani, în 1929-30, avea să revină: „Aparţin rasei navigatorilor şi creatorilor de imperii. Dacă voi vorbi cum sunt, nu voi fi înţeles… Nu vorbim, eu şi cei care-mi sunt compatrioţi, un limbaj comun. Prefer neînţelegerea prin tăcere.”

Lecturile i se par un mod servil de a visa: „Dacă trebuie să visez, de ce să nu visez propriile mele visuri?” Corespondenţa cu Ophélia Queiroz, iubita de care s-a despărţit, hamletian, pomeneşte „stăpâni intoleranţi şi neiertători” care nu-i îngăduie să ducă o viaţă obişnuită; Pessoa îşi începuse marea distribuţie heteronimică în teatrul existenţial. Cititorului nu-i e, desigur, necunoscut acest vast scenariu în care autorul se multiplică, jucând rolurile propriei vieţi creatoare sub diferite nume: Alberto Caeiro – „poetul naturii şi teoreticianul păgânismului”, Ricardo Reis – „epicureicul”, Alvaro de Campo, „modernistul”, Bernardo Soares, căruia Pessoa i-a atribuit Cartea neliniştirii, (primul volum din seria de autor iniţiată în 2009 de Humanitas) şi mulţi alţii.

Eseurile din Ultimatum sunt, de asemenea, parte a texturii secrete din care se alcătuieşte lumea. Dinu Flămând constată, de altfel, în prefaţă, că „până la urmă Pessoa a devenit o autoritate în disciplinele oculte, un adevărat specialist în vasta literatură despre societăţile secrete; imboldul, însă, e de natură filozofică, nu mistică. Religia lui rămâne literatura, ficţiunea dramatizată a acesteia”. Sar în ochi construcţiile bazate pe textele lui Hugo; de altfel, în Despre estetică putem citi şi un eseu care vădeşte atente şi îndelungate lecturi hugoliene.

Premonitoriu? „Cel mai mare poet al timpurilor moderne va fi cel care va avea cea mai mare capacitate de a visa”.

Excelentele traduceri (aparţinând în bună parte lui Dinu Flămând, iar altele Micaelei Ghiţescu) au avut de înfruntat „gândirea prin imagini” a contradictoriului autor, de multe ori izbutind imposibilul – precum în traducerea celebrului sonet al lui Camoes, Alma minha gentil. Dacă adăugăm alertul, inconfundabilul stil din dodecatlonul Descifratorului, bilanţul de etapă ne face să percepem în această serie un vârf editorial.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara