Numărul curent: 39

Comentarii Critice:
Proza, pe invers de Alex Goldiş

Dora Pavel, Do Not Cross,
Editura Polirom, Iaşi, 2013, 184 pag.

Dintre toţi scriitorii de azi, Dora Pavel s-a reinventat, probabil, cel mai spectaculos. De la debutul în proză cu Agatha murind, autoarea nu numai că a publicat roman după roman, dar şi-a şi dezvoltat un adevărat cult pentru genul ca atare.

Interviurile din ultimii ani mustesc de profesiuni de credinţă frenetice în favoarea romanului, privit drept angajament definitiv după o sumă de flirturi şi de „aventuri de tinereţe” – cum le numeşte ea însăşi – cu poezia. De mai bine de un deceniu, Dora Pavel îşi ia în serios acest mariaj de maturitate: citeşte tot ce se publică la noi şi aiurea în materie de proză, cu preferinţe tranşante pentru romanul experimental.
Cele patru cărţi publicate din 2003 până acum dovedesc, pe de altă parte, că autoarea a reuşit să-şi identifice propriul culoar în romanul românesc de azi. Mai mult, fiecare dintre ele reflectă, indirect, o mică polemică la adresa prozei care se scrie în România din cel puţin două puncte de vedere: pe de o parte, Dora Pavel evită romanul de proporţii, din nou în vogă în ultimii ani la noi, doldora de digresiuni stilistice şi cu emfază filozofică, pentru câte o cărticică scurtă, dar extrem de intensă. Modelul cel mai evident e, probabil, Grădina de ciment a lui Ian McEwan, o carte-lamă (a se citi: subţire, tăioasă, de impact), numai bună de tamponat venele cititorului conformist. De aceea, brevilocvenţei narative i se asociază neapărat nevoia de identificare a unor subiecte tari, vânate – şi lăsate în suc propriu – luni, de nu ani întregi. Am mai scris-o şi cu altă ocazie: Dora Pavel nu se aşează la masa de scris dacă n-a identificat, în prealabil, câte o situaţie-limită, un motor menit să provoace scântei şi să întreţină întregul agrenaj narativ.
În cartea de acum trei ani, Pudră, un tânăr se trezeşte din comă după ce a fost îngropat şi încearcă să-şi recapete viaţa dinainte. Do Not Cross, apărut foarte recent, ne pune faţă în faţă cu un scenariu iniţial la fel de incitant. Protagonistul romanului e luat drept ostatic de un pacient evadat din ospiciu. Nimic neobişnuit până aici, dacă Cezar Braia, tânărul gay, n-ar începe să dezvolte sentimente de ataşament (cu coloratura sexuală) faţă de răpitor, privind întreaga situaţie ca pe o modalitate de evadare dintr-o societate aplatizată, gata să treacă cu tăvălugul peste cei „altfel”. Primele pagini ale romanului orchestrează, aşadar, o lovitură de teatru de proporţii, menită să arunce în aer raportul dintre captivitate şi libertate, dintre victimă şi călău, dintre nebunie şi integritate psihică, de vreme ce tânărul Braia îşi mărturiseşte voluptatea prizonieratului: „Postura de ostatic e ultima la care m-aş fi gândit. Acum însă îmi place. Mă simt privilegiat. Nu oricine are parte de compania unui psihopat evadat. Urmărit, vânat. Pe lângă el, vânat sunt şi eu. Chipurile, să mă apere. Ipocriţii. În realitate, repet, nu-i interesează soarta mea, nu de mine le pasă. Nu de mine. Şi dacă sunt sacrificat, şi dacă scap, ei tot sunt ameninţaţi”.
De fapt, ceea ce face ca romanul Dorei Pavel să devină greu de catalogat e tocmai această răsturnare permanentă a mizelor naraţiunii. Ceea ce părea, la debut, un roman de consum, cu tentă senzaţionalistă (cei doi „fugari” sunt urmăriţi asiduu de poliţie) rămâne în arrière-plan pentru a face loc unei aventuri psihologice nu mai puţin tensionate şi, aş spune, nici măcar mai puţin senzaţionaliste. Căci, departe de a fi o boală comună, afecţiunea mintală de care suferă Cezar Braia – şi catalogată exterior drept „depresie legitimă” – e, de fapt, o nevroză complexă, menită să dea originalitate personajului central. Nu nebunia îl caracterizează, aşadar, ci mai degrabă un soi de inadaptare premeditată la toate nivelurile socialului. De mic, Braia îşi inventează tot felul de ticuri şi fobii capabile să-i exprime cât mai radical diferenţa faţă de ceilalţi. Egoismul şi cruzimea cu care îşi concepe şi îşi joacă rolul, dublate de o sensibilitate ultragiată, în permanentă căutare de afecţiune, fac ca acest simulacru de alienare să semene leit cu alienarea însăşi. Subtilitatea construcţiei personajului stă, toată, în acest paradox: înscenarea pas cu pas a dereglării mintale nu face decât s-o ridice la pătrat, printr-un nou simptom: metanebunia. „(…) Scrânteala mea, nereperabilă poate niciodată, pentru că nu e vorba, repet, de o nebunie făţişă, sănătoasă, propriu-zisă, nebunia de care vorbesc eu nu încolţeşte decât în minţi scăpărătoare, capabile să o ascundă din faşă, să n-o trădeze, să o ţină perfect în frâu, aşa cum fac şi eu cu nebunia mea de când mă ştiu” e, probabil, cea mai caracteristică mărturisire a personajului, simptomatică pentru capacitatea prozatoarei de a inventa manierisme psihologice. Mai mult decât a fi, cum se spune în limbajul argotic, „pe invers” din cauza preferinţelor sale sexuale (situaţie în care romanul Dorei Pavel n-ar fi depăşit statutul de naraţiune trendy, pusă pe recuperarea tematicilor tabu), Cezar Braia e ceea ce s-ar putea numi un invertit moral. Aproape toate acţiunile, de nu chiar toate dorinţele protagonistului, pot fi puse pe seama acestei logici „scrântite”, de unde şi inversarea tuturor raporturilor dintre „normal” şi „altfel”. De fapt, acest „pe invers” depăşeşte, în romanul Dorei Pavel, accepţiunea strict homosexuală a sintagmei, pentru a denumi un model mai general de interacţiune umană. Aproape că nu există relaţie – fie că e vorba de cea dintre Cezar şi fratele său, Flaviu, de relaţia celor doi cu părinţii sau de aventurile sexuale ale protagonistului – care să nu îmbrace o notă de ambiguitate ireductibilă. Fiecare dintre personaje e, pe rând sau în acelaşi timp, victimă şi călău, răpit şi răpitor, într-un scenariu în care inocenţa nu e decât cealaltă faţă a cruzimii şi a premeditării vinovate. Legătura ambiguă, mâloasă, grea de obsesii şi de fobii, e legea umanităţii din Do Not Cross.
Foarte interesant rămâne, în romanele Dorei Pavel, comportamentul naratorului, nu mai puţin „deviat” decât cel al protagoniştilor. Dacă prozatoarea s-ar fi mulţumit să inventeze, în ficţiunile sale, simple fişe clinice, s-ar fi putut spune că romanele ei nu depăşesc moftul rescrierii în dulce-acrişorul stil gotic. Din fericire, însă, „perversiunile” narative, manifeste în nevoia permanentă de a răsturna orizontul de aşteptare – fie că e vorba de lovituri de teatru propriu-zise sau de declicuri psihologice spectaculoase – ridică permanent miza romanelor. Pudră, cartea anterioară a autoarei, a reprezentat, chiar pentru cronicari literari experimentaţi, o sursă inepuizabilă de piste false şi de misreadinguri. Do Not Cross nu face nici ea excepţie de la o formulă ce riscă să devină marcă înregistrată prin amestectul de formule şi de registre stilistice aparent incompatibile: romanparabolă, thriller senzaţionalist, pastişă freudiană, psy gotic ş.a.m.d. Un singur lucru rămâne totuşi cert: avem nevoie de mai mulţi scriitori îndeajuns de cruzi (şi, de ce nu, puţin sadici…) încât să însceneze cititorului astfel de perversiuni narative.