Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Proza lui Virgil Duda de Ioan Holban

Înainte de a se stabili definitiv în Israel (1988) și, în consecință, de a-i fi trecute cărțile la „fondurile speciale“ ale bibliotecilor publice, Virgil Duda publicase două romane – Hărțuiala (1984) și Oglinda salvată (1986) – care încheiau o serie începută, în 1967, cu Povestiri din provincie, continuată, apoi, cu romaneleCatedrala (1969), Anchetatorul apatic (1971), Deruta (1973), Al doilea pasaj (1975), Cora (1977), Măștile (1979) și Războiul amintirilor (1981). Această din urmă carte, la care se adaugă, finalizând, Hărțuiala (1984), Oglinda salvată (1986), România, sfîrșit de decembrie (1991), Alvis și destinul (1993), A trăi în păcat (1996), Viață cu efect întîrziat (1988), Șase femei (2002), Ultimele iubiri (2008), Un cetățean al lumii (2011)împlinește conturul unui spațiu autobiografic, alcătuind ceea ce s-ar putea numi un Bildungsroman al unui personaj-narator, același în aproape toate romanele. Fără a-și fi făcut explicită intenția scrierii unui ciclu de romane, cele trei texte din deceniul nouă al secolului trecut dovedesc faptul că Virgil Duda a proiectat un „roman al formării“ unde se deschid ușile amintirii pentru a lăsa, liber, fluxul memoriei.
Trei sunt etajele cronologice pe care le parcurg, succesiv, destinul protagonistului (Dan Bărbosu), al naratorului-personaj și, implicit, evenimentele rememorate în instanța scriiturii: „Este, mai întâi, timpul când se desfășoară propriu-zis, prinse în plasa de determinări a vieții căreia îi aparțin, apoi acele momente când, brusc revenite în memorie, de obicei după câte un lung și subteran proces de acumulări și decantări, se încarcă surprinzător, cu noi lumini și sensuri, sub semnul cărora se conservă iarăși și iarăși în rafturile cu întâmplări deosebite ale trecutului, parcă în vederea cine știe cărei valorificări; deși tratate drept amintiri, ele se angajează de fiecare dată, în prezentul în care, sub o nouă și semnificativă înfățișare, au irupt, determinând alte conexiuni, necunoscute desigur la vremea dintâi; în sfârșit, timpul al treilea când, scoase din acele învelișuri afective provizorii, ce le-au îngăduit să reziste amarnicelor cutremure ale anilor, reînvie sub contemplarea intensă ce o presupune nevoia de a fi povestite, leapădă foliile ce prinseseră să devină corp comun cu miezul trăit și, astfel aprinse și supuse judecății, străbat poate cea mai autentică dintre existențe“. Este aici întreaga istorie a devenirii faptelor unei vieți, de la trăirea de „atunci“ și „acolo“, prin depozitarea în structura afectivă a ființei, la retrăirea de „acum“ și „aici“, cu virtualitățile celei mai autentice existențe și, implicit, cu putința de a structura textul unui destin: momentele, etajele cronologice pe care le străbat evenimentele constituie, în fapt, etajele edificiului epic. Două sunt personajele a căror textură umană oferă rețeaua de semnificații a cărții; Dan Bărbosu și personajul-narator, doi tineri intelectuali „abia trecuți de vârsta majoratului, aparținând aceleiași generații postbelice, marcați de aceeași epocă dificilă a formației“. Prin ei, autorul a intenționat stabilirea unei tipologii umane a cărei evoluție reprezintă însăși măsura timpului istoric; confruntarea lor este semnul acelei necesități a experimentării care privește atât condiția scrisului, cât și aceea a lecturii: cele două personaje constituie două modele existențiale, iar cititorul trebuie să aleagă unul pentru a primi „mesajul“ cărții și pentru a se defini, a se delimita pe sine. Așadar, pe cine alegem? Pe nonconformistul, incomodul Dan Bărbosu sau pe prudentul personaj-narator?
Studentul în medicină Dan Bărbosu ilustrează un tip special de dezacord cu lumea, marcat de o stare perpetuă de agitație, de zbucium și reacții disproporționate; el este, în deceniul șase, adolescentul ambițios, cel învins de o sumă a determinărilor sociale și cel mereu învingător prin structura sa robustă, „contaminat“ de morbul puterii a cărei manifestare preocupă atât de mult pe prozatorii noștri contemporani; Dan Bărbosu și dom Nicușor sunt oameni pătimași și inteligenți, farsori și iresponsabili, pe care nu-i poate doborî nimic întrucât convingerile lor despre ei înșiși converg, toate, spre strălucitorul a reuși: „Ei, bine, eu sunt făcut să-i conduc pe ceilalți“, declară adolescentul ambițios. Dan Bărbosu refuză „pactul falsei onorabilități“, iar această manifestare dinamică a personalității sale polarizează interesul celorlalți, atrași irezistibil de „tipul interesant“, creează un mediu și o lume care repetă la scară redusă „mediul“ și „lumea“ societății. În replică, personajul-narator dovedește „priceperea de a nu se angaja, rămânând totuși demn“, el fiind reprezentantul unei categorii de spectatori, al oamenilor care asistă la desfășurarea destinului celui ce acționează; naratorul caută un spațiu securizant pe care îl descoperă în starea de iubire, cu amestecul de naturalețe și falsitate a relațiilor erotice, constituind „supapa“ existențială, elementul care absoarbe într-un elan girator toate energiile sale vitale.
Această problematică, destul de incomodă și, altfel, dificil de prezentat atunci când autorul refuză modalitatea eseului epic, se constituie în text prin ceea ce aș numi un filtru al transparenței; Virgil Duda povestește alert, condiția impusă fiind mărturisită într-un fel șăgalnic chiar pe prima pagină a romanului: „dă-le încolo de detalii!“, spune personajul-narator grăbit să relateze faptele și, mai ales, să dezvăluie istoria formației sale intelectuale și traiectul evoluției în plan social. Formula epică este aceea a dialogului care presupune prezența în text a lui tu ca destinatar, interlocutor și personaj (modelul declarat este, de altfel, La Modification de Michel Butor); Dan Bărbosu, eu (personajulnarator) și tu („dublul“ lui „eu“ și cititorul romanului) reprezintă cele trei „persoane“ care participă la colocviul epic din Hărțuiala pentru a explora realul și pentru a-și defini profilul uman.
Ca și precedentele două cărți ale ciclului epic, romanul Oglinda salvată, ultimul publicat de Virgil Duda, în țară, este un jurnal romanesc a cărui formulă narativă se înscrie pe linia unei tradiții strălucite, fiind, totodată, sincronă experiențelor generației ’80 din acei ani. Contrar tuturor aparențelor, jurnalul romanesc este un text de maximă „obiectivitate“ a analizei pentru că scrierea sa presupune în chip necesar prezența spiritului critic care disociază, dezvăluie relații și teme, analizează, explică și „dezgolește“ procedeele prin intermediul cărora viața devine literatură. Nu întâmplător, în primele pagini ale cărții lui Virgil Duda se află o abordare critică a romanului Întâmplări din irealitatea imediată al lui M. Blecher, un scriitor interbelic cu care promoția „Ivasiuc“ se înrudește îndeaproape, fapt puțin sesizat până acum de critică („înrudire“ nu înseamnă, aici, neapărat, „influență“, ci corespondență, coincidență, sens al dezvoltării unui text, modalitate de percepere a realului și a ceea ce se află dincolo de acesta). Dacă jurnalul scriitorului este „jurnalul unui profesionist al textelor de ficțiune făcute să devină publice, de regulă, în timpul vieții autorului“, în aceeași măsură, jurnalul este un text de „uz intern“, un „test“, o oglindă în care scriitorul își privește cu ochi critic cărțile și condiția sa într-o epocă istorică dată: „Amestec istoricul cu anistoricul, politicul cu apoliticul, subiectivul cu obiectivul, nu însă (doar atât) și categoria cu individul. Și atunci, firește, trebuie să mă întreb: mai sunt eu, ca scriitor, exponențial pentru aceste timpuri politizate, pentru aceste categorii în continuă alcătuire, desfacere, iarăși constituire? Iar dacă nu, pe cine exprim, în numele cui vorbesc? (Trebuie s-o știi, când ții un condei în mână.)“ La aceste întrebări (pe care prea puțini scriitori sau simpli autori de cărți și le adresează) încearcă să răspundă romanul la persoana întâi al lui Virgil Duda; obiectivul declarat este eul, ființa al cărei spațiu referențial este amintita zonă a interferenței visului cu realitatea: prima parte a jurnalului romanesc, intitulată chiar Pagini de jurnal,începe, semnificativ, cu relatarea întâmplărilor dintr-un vis. Proprie scrisului lui Virgil Duda este, în această ordine, formularea concesivă care domină romanul, acest „rob al memoriei“: frecvența aparițiilor acestui tip de formulare impune nu atât un fapt stilistic, cât unul care privește concepția de ansamblu a naratorului asupra relațiilor sale cu structura cotidianului și a propriei existențe.
Jurnalul este un text explicativ, de justificare, dar și un mod de a domina spațiul existențial; asumarea confesiunii cu acest rol „opresiv“ se explică, în primul rând, prin poziția lui R. față de părinții săi, amintind de situația asemănătoare a lui Lucian în familia Blaga din Lancrăm, dezvăluită în Hronicul și cântecul vârstelor: copilul este un „înlocuitor“, frustrat de afecțiunea maternă și, de aici, deosebirile de tonalitate (care face „muzica“ oricărui text „personal“) față de alte jurnale și autobiografii. Virgil Duda cunoaște foarte bine norma constructivă a jurnalului romanesc, care este istoria adevărului; anul în care se petrec faptele majore ale majoratului lui R. este 1956, când eul, după ce se va fi format în copilărie și se va fi analizat pentru prima dată în durata legăturii erotice cu Dana, își precizează raporturile cu socialul și cu un teritoriu cucerit mai târziu, acela al literaturii. Scena furtului dintr-o grămadă de cărți destinată „epurării“ este elocventă pentru constituirea principiului selecției valorice, operant în anii manifestării scriitorului: adolescentul R. sustrage din acea grămadă „patru mizerii“ și o carte a lui Rebreanu. Tot acum, el face cunoștință cu modelul autorului „realist-socialist“ al epocii: figura lui Johan, autorul unor proze semnate Ion de la Negura și relatarea ședinței unui cenaclu condus de un critic care și-a aruncat fotoliul în „lada de gunoi a istoriei“ și care denunță caracterul individualist al unui personaj „cu picioare de lut“, interesat doar de propria sa bunăstare și liniște sufletească, redau cu fidelitate esența unui context literar cu mijloacele de expresie ale acestuia: iată finalul rechizitoriului pe care un critic literar al anilor ’50 îl face unei nevinovate și, în fond, lipsită de originalitate cărți: „Deși sunt critic literar, nu aștept, nu pândesc, ca în trecut, ci pun umărul, constructiv, pentru a ridica un edificiu rezistent și viabil în ochii cititorului. Împreună, unde-s doi puterea crește, vom înlătura zgura, vom alcătui, cum ne învață clasicii, o ciornă, o vom respecta pas cu pas, iar fantezia dumitale, pe care nimeni n-o contestă, va avea rădăcini bine înfipte în pământ, reușind astfel să ne emoționeze și să ne educe prin forța uriașă a artei. Cred că sunteți de acord cu aceste gânduri sincere și propuneri de îmbunătățire de la care nu ne putem sustrage!“.
Războiul amintirilor, Hărțuiala și Oglinda salvată nu sunt nici jurnale intime și nici romane autobiografice, ci alcătuiesc, într-un ciclu epic de mare interes, un jurnal romanesc a cărui miză este dezvăluirea mecanismului formării unui scriitor, a unui intelectual obișnuit cu singurătatea, deși fără teamă de ea, preocupat de selecția acelor fapte care să-i „valideze“ profesiunea și să-i ofere răspunsul la întrebările „pe cine exprim, în numele cui vorbesc?“.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara