Înapoi la pagina curenta

Editorial:
Propunere: Anul Maiorescu în critica literară de Nicolae Manolescu

2017 este centenarul morţii lui Titu Maiorescu (1840-1917). Fondator al criticii literare româneşti, autorul Cercetării critice este mai actual decât oricând.

În 1940, E. Lovinescu îşi începea seria de studii consacrate marelui critic, în care vedea cel mai puternic scut de apărare a literaturii române contra tendinţelor naţionaliste şi iraţionaliste în creştere. Reluată după 2000, ofensiva antiestetică şi, implicit, antimaioresciană dovedeşte, o dată în plus, actualitatea lecţiei de spirit critic oferită de mentorul Junimii ieşene, în a doua jumătate a secolului XIX.

Toată critica junimistă este pedagogică, culturală şi, nu în ultimul rând, literară. Nu contra unor forme sociale şi instituţionale nepotrivite se ridica Maiorescu, ci pentru crearea culturii capabile să le umple de conţinut. Declanşată de articolele lui Maiorescu din anii 1860-1870, îndeosebi de În contra direcţiei de astăzi în cultura română şi de Direcţia nouă, şi continuată de elevii săi în anii 1880-1890 şi chiar după 1900, această „critică generală”, cum a numit-o promotorul ei, poate fi socotită prima bătălie canonică din literatura română. Maiorescu urmărea să impună un nou canon, atât în literatură, cât şi în limbă, filosofie, drept sau istorie, cu alte cuvinte, în cultură. Prefaţa la editarea în volum a Cercetării critice asupra poeziei române de la 1867 arată că Maiorescu era perfect conştient de însemnătatea acţiunii sale. Ca să schimbe canonul, trebuia să schimbe gustul. De aceea are Cercetarea o premisă teoretică atât de dezvoltată. Primii care trebuiau convinşi de lipsa de valoare a poeziilor de până atunci erau înşişi junimiştii. Dar nici măcar atât nu era de ajuns: mai trebuiau oferite exemple de poezii valoroase. Este motivul pentru care Maiorescu scrie Direcţia nouă şi Observări polemice, cel din urmă referitor la necesitatea unei critici adecvate. Maiorescu procedează cât se poate de metodic, răspunzând unor aşteptări pe care le identificase corect, ceea ce explică succesul acţiunii lui, care va marca profund cultura română. În jurul Junimii se vor strânge toate forţele vii ale noii literaturi (Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale sunt cei mai mari), iar critica estetică teoretizată de Maiorescu va trece cu bine pragul gherist al secolului XX şi va fi confirmată de canonul lovinescian de după 1918. La succes vor contribui atât analizele propriu vorbind critice (asortate de consideraţii teoretice remarcabile despre „înălţarea impersonală”, bunăoară, sau de remarci tranşante cum ar fi aceea că poezia secolului XX va sta sub semnul lui Eminescu, într-un moment în care Hasdeu i-l prefera autorului Luceafărului pe Alecsandri, iar Aron Densusianu pe Bolintineanu), cât şi un imens talent de polemist, vizibil în portretele din Oratori, retori şi limbuţi, o capodoperă de sarcasm bine temperat, sau unul curat literar în scrisori, comparabile cu ale paşoptiştilor. În Istorie, G. Călinescu vorbeşte de „o mare minte mediocră”, fără a-i putea totuşi nega rolul istoric. O contestare a criticii maioresciene s-a dezvoltat în paralel cu gloria lui de întemeietor al criticii româneşti. Întâi l-a contestat, de la stânga, Gherea, cu un succes trecător, apoi Camil Petrescu, mai degrabă pe diagonala literaturii beneficiare de logica maioresciană, şi, tot în anii 1930, generaţia lui Mircea Eliade, mai impresionată de spiritualismul hasdeian proaspăt redescoperit decât de spiritul critic al lui Maiorescu. După al Doilea Război, mai exact după o perioadă de interdicţie a numelui, îl contestă o critică de inspiraţie naţionalistă şi tradiţionalistă. Astăzi, în fine, actualitatea acţiunii lui Maiorescu este încă o dată contestată şi, în primul rând, concepţia lui estetică, aceea care a pus capăt utilitarismului şi militantismului artistic al paşoptiştilor. El e cel dintâi la noi care afirmă clar că arta nu e nici morală, nici imorală, şi că se ghidează după criterii proprii. Paradoxul face ca acest adept al stilului înalt şi nobil în artă, care dispreţuia „vulgaritatea” naturalismului şi „înstrăinarea” poeziei de după 1900, să fie factorul decisiv în eliberarea artei de sclavia unor scopuri neconforme cu natura ei. Cât priveşte combaterea formelor fără fond, care a fost greşit înţeleasă, ea are un merit neremarcat nici de fidelii lui Maiorescu, nici de adversarii lui, şi anume de a ne fi avertizat de riscurile rupturilor şi revoluţiilor de care secolul XX a fost nu numai intoxicat ideologic, dar şi bântuit în realitate. Gândirea organicistă a lui Maiorescu indica o cale, din păcate, neurmată nici după Primul, nici, cu atât mai puţin, după al Doilea Război şi nici chiar astăzi.

Propun ca 2017 să fie declarat Anul Maiorescu în critica literară.