Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Proprietar de zăpadă de Alex. Ştefănescu

Mă plimb prin grădina mea, îmbătat de frumuseţea pomilor plini de chiciură. Ei nu arată ca atunci când fulgii li se depun lent pe crengi. Nu au crengi încărcate pur şi simplu de zăpadă. Au crengi redesenate, cu alb, de o mână care a urmărit atentă fiecare detaliu. Până şi miile de mii de ace ale molizilor şi pinilor sunt distincte. Este o dantelărie albă, uriaşă şi delicată, profilată pe cerul cenuşiu. O livadă pictată numai şi numai cu alb, de un pictor care n-a avut altă culoare la îndemână.
S-a ajuns la acest peisaj pentru că astă-noapte a bătut vântul, şuierător, nemilos, şi a scuturat zăpada de pe crengi, iar apoi s-a lăsat o ceaţă deasă şi particulele de apă au cristalizat direct pe ramuri, îmbrăcându-le cu infinită minuţie.
Există şi zăpadă propriu-zisă, virgină, aşternută pe întreaga suprafaţă a grădinii. A fost viscolită, dar acum, când nu mai bate vântul, a rămas încremenită în ondulări line, care nu amintesc prin nimic de vijelia năpraznică de astă-noapte. Paşii mei sunt primii care o ating. Simt emoţia trăită, probabil, de primul om care a păşit pe lună. Foşnetul metalic produs de înaintarea mea pare nepământesc.
Mă face fericit gândul că toată această zăpadă este a mea. Ideea de proprietate n-are, luată în sine, nimic vulgar, este întrutotul compatibilă cu diafanitatea zăpezii. Mulţi oameni, schilodiţi sufleteşte de ideologia comunistă, privesc cu circumspecţie sau chiar cu dispreţ simţul proprietăţii. Ei s-ar declara, în mod sigur, oripilaţi de bucuria cuiva de a fi proprietar de zăpadă. Din punctul lor de vedere, această bucurie este vulgară şi exprimă egoismul şi aviditatea. Nimic mai departe de adevăr - de adevărul vieţii. Viaţa generează necontenit proprietate, înainte de toate proprietatea oricărei fiinţe asupra corpului ei. Pierderea acestei proprietăţi provoacă moartea dacă nu cumva este chiar moartea.
Ca să îţi aperi corpul, trebuie să deţii şi spaţiu în jurul lui. Toate fiinţele, de la microbi până la tigri, îşi apără acest cerc de siguranţă. Casa şi curtea sunt o extindere firească a existenţei omeneşti, fac parte din identitatea unui individ. Activiştii comunişti i-au deposedat cu o tenacitate obsesivă pe semenii lor de locuinţe şi terenuri, pentru ca aceştia să rămână fără apărare, ca nişte melci scoşi din cochilii. Ce greu era pentru un activist care participa la colectivizarea forţată a agriculturii să ajungă la ţăranul pe care voia să-l oblige, prin false argumente şi, mai eficient, prin ameninţări, să semneze cererea de intrare în G.A.C. (Gospodăria Agricolă Colectivă). Trebuia să bată întâi la poarta ţăranului, apoi să străbată curtea apărată de câine, apoi să dea la o parte, ca pe o perdea, viţa de vie de la intrarea în casă, apoi să deschidă uşa principală a casei şi să intre în tindă, apoi să-l strige pe capul familiei şi să aştepte complexat, acolo, ca şi cum ar fi venit în audienţă, să apară cineva care să-i dea atenţie. (De câte ori o fi trăit Ion Iliescu această umilinţă, ca să ajungă să urască proprietatea toată viaţa, chiar şi în anii în care s-a angajat în reconstruirea capitalismului în România!)
Un om fără proprietate e ca un om în pielea goală. Uşor de atacat, de umilit, de supus. Nu întâmplător voia Nicolae Ceauşescu să construiască blocuri la ţară şi să desfiinţeze vechile gospodării ţărăneşti. În casa lui rămasă din bătrâni, un ţăran trăieşte ca un suveran, înconjurat de animale şi păsări, de o "curte". La bloc, care este un fel de crescătorie de oameni, el îşi pierde această demnitate, îşi dizolvă identitatea într-o masă de indivizi confundabili între ei.
Dar toate acestea nu mai sunt de actualitate. Se construieşte cu frenezie în România, se redescoperă bucuria de a locui separat, ceea ce prezintă nu numai avantajul de a nu fi deranjat de alţii, ci şi avantajul (imens) de a nu deranja pe alţii. Într-o noapte, aici, în casa de la ţară, în care locuiesc de un an, nu reuşeam deloc să adorm şi, pe la ora 3, mi-a trecut prin cap că mi-ar plăcea să găuresc un perete ca să înfig în el un cârlig de care să agăţ un tablou primit cadou de la Pavel Şuşară. Ce păcat, m-am gândit, că bormaşina, înzestrată cu rotopercutor, face un zgomot destul de mare, care i-ar putea trezi pe vecinii de dedesubt şi deasupra! Apoi, brusc, mi-am amintit: care vecini?! Doamne, care vecini?! Şi, cu o voluptate nemaitrăită vreodată, la ora 3 noaptea, am pus bormaşina în priză şi am perforat zidul - zidul meu, din casa mea, din curtea mea.
Multă lume reînvaţă să aibă o proprietate şi este greu de crezut că în viitorul apropiat vreo forţă politică din România va mai îndrăzni să-i deposedeze pe oameni de bunurile lor. Totuşi, în mecanismele sufleteşti ale unor oameni în vârstă ceva s-a dereglat definitiv pe vremea când proprietatea era considerată (conform gândirii vulgare a lui Karl Marx) un furt. Unii dintre ei continuă să se laude cu sărăcia, înţeleasă ca o dovadă de onestitate. În realitate, sărăcia nu dovedeşte nimic. Uneori, ea poate fi, într-adevăr, expresia directă a incoruptibilităţii. Alteori, însă, de fapt, de cele mai multe ori, sărăcia este o şmecherie, un mod de a-i lăsa pe alţii să muncească, să producă şi să administreze bunuri. Există "săraci" care îşi trăiesc viaţa ca musafiri pe Pământ: ei locuiesc în camere confortabile fără să aibă o casă a lor, merg cu maşina fără să se încarce cu grija de a fi proprietarii unei maşini, se bucură de pomii înfloriţi primăvara fără să fi plantat vreodată vreun pom.
Ca musafiri pe Pământ ar trebui să trăiască numai artiştii, pe care merită să-i ocrotim şi să-i răsfăţăm cu toţii pentru că ne dăruiesc bunuri mai valoroase decât diamantele. Dar aceasta nu înseamnă că proprietatea trebuie interzisă moral artiştilor, prin prejudecata că ei se compromit dacă devin proprietari. A însemnat foarte mult pentru mine să aflu, la o vârstă relativ înaintată, că lacul plin de nuferi galbeni din poezia lui Eminescu era proprietatea familiei Eminovici. Am înţeles mai bine de ce copilul Mihai îşi putea permite să se oprească pe malul lacului şi să-l contemple, fără teama că apare vreun paznic gata să tragă în el cu puşca încărcată cu sare.
... Astă-vară stăteam culcat în iarba din grădina mea şi mă gândeam cu dragoste la şopârlele, la greierii, la fluturii care îmi însufleţeau grădina. Le rugam pe albinele specializate în polenizarea cireşilor să-mi polenizeze şi prunii, ale căror flori rămân în fiecare an nefecundate şi nu rodesc. Reuşeam să o conving pe câte una, astfel încât astă-toamnă am putut să culeg câteva prune. Mi se părea extraordinar că am o mică împărăţie, populată de pomi, păsări şi insecte.
Acum mă plimb fericit prin grădina cu totul şi cu totul albă şi mă gândesc înfiorat de emoţie că sunt proprietar de zăpadă. Zăpada mea, venită din cer şi încă necălcată de picior de om, netransformată în noroi, ca în Bucureşti. Scutur un măr şi mă las nins de promoroaca desprinsă de pe crengi. Apoi mă întind pe spate, în zăpadă, şi mă gândesc că dacă aş muri acum, printre pomii sădiţi de mine, aş muri împăcat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara