Numărul curent: 42

Păcatele Limbii:
Pronunţarea numelor proprii de Rodica Zafiu

Un dicţionar de pronunţare a numelor proprii e un instrument foarte necesar pentru mulţi vor­bi­tori. E imposibil să cunoşti re­gulile de pronunţie ale tuturor limbilor din care, în actuala si­tua­ţie de globalizare, ne vin per­ma­nent informaţii despre locuri şi persoane. Adeseori numele proprii nici nu au o ortogra­fie fonetică, ci păstrează trăsături ale evolu­ţiei lor istorice, ceea ce face ca pronunţarea lor să fie imprevizibilă. Nici internetul nu e deocamdată foarte de folos, deşi Wikipe­dia (cel puţin în varianta în engleză) indică uneori pronunţarea numelor proprii pe care le tratează în articole mai ample. În orice caz, de un dicţionar de pronunţare au nevoie în cea mai mare măsură redactorii de ştiri de la posturile de radio şi televiziune; în ultima vreme, cunoaşterea englezei substituind cunoaş­terea altor limbi, la erorile tradiţionale se adaugă stranii transpuneri fonetice ale denumirilor franceze sau germa­ne, citite în manieră englezească.

În 1973, Editura Enciclopedică Română publica un foarte bun Dicţionar de pronunţare - nume proprii străine, al Florenţei Sădeanu. Bogat, în genere corect, a fost mult folosit şi chiar reeditat. Un asemenea dicţionar - care are o valoare practică şi vizează un destinatar concret - trebuie totuşi actualizat permanent: pentru că numele încarnează tocmai actualitatea: apar personaje publice noi, legate de anumite teme de interes, în vreme ce altele ies din centrul atenţiei. E normal să existe chiar mai multe dicţionare de acest tip, în mai multe versiuni şi formule lexicografice, cît mai adaptate cerinţelor publicului. E foarte bine, de aceea, că a apărut de curînd un nou Dicţionar ortografic, ortoepic, morfologic şi explicativ de nume proprii româneşti şi străine (Niculescu, 2007), avîndu-i ca autori pe Ion Toma şi Ana-Maria Botnaru. Dicţionarul urmăreşte să ofere mai multe tipuri de informaţii: e morfologic pentru că - în unele cazuri, în special al cuvintelor compuse - indică şi categoria gramaticală şi flexiunea; are şi valoare explicativă, menţionînd şi etimologia onomastică (care ajută adesea la fixarea formei corecte de pronunţare). Chiar faptul că sînt incluse în dicţionar multe nume româneşti e pozitiv: vorbitorii au adesea ezitări mai ales în ceea ce priveşte accentuarea unor nume de familie istorice (e de aceea utilă, de exemplu, indicaţia de accentuare pentru numele Catargiu). E foarte bine că dicţionarul combate implicit tendinţa iritantă de a pronunţa cu accentul pe i (ca penultimă silabă) nume de familie precum Olariu, Rotariu, Puşcariu: se arată că acestea sînt echivalente cu formele Olaru, Rotaru, Puşcaru, deci trebuie să păstreze accentul pe a din sufixul de agent -ar(iu). O opţiune corectă mi se pare şi cea de a oferi o dublă indicaţie pentru termenii cu dublă identitate lingvistică: de exemplu, pronunţia engleză şi franceză a denumirii Airbus.

Sînt totuşi în dicţionar destule inadvertenţe care ar trebui corectate la o nouă ediţie. Inventarul e întotdeauna discutabil şi nu ar fi de mare folos să ne întrebăm de ce au fost incluse unele nume (ca Alexandra Ana, Arăpilă) ori să discutăm raţiunea unor absenţe. Dicţionarul Florenţei Sădeanu cuprindea probabil prea multe nume rare, de care nu avea mare nevoie publicul larg. În noul dicţionar lista e mai restrînsă, dar mai variată şi mai orientată practic. N-ar fi stricat, totuşi, ca la unele prenume cu forme grafice identice în mai multe limbi - de exemplu, Angela - să se dea, pe lîngă pronunţia românească (care să fie indicată ca atare), variantele de pronunţie şi accentuare străine (germană, italiană etc.). Dicţionarul Florenţei Sădeanu avea marele avantaj de a indica la fiecare cuvînt pronunţia, între paranteze. Noul dic­ţio­nar face economie de spaţiu sau energie, ceea ce poate însă duce la confuzii: cititorul nu are de unde să afle, de exemplu, dacă i final se pronunţă asilabic sau silabic, pentru că la Ardeni, Anzi, Atrizi sau la Armani nu apare nici o indicaţie asupra finalei. Transcrierile - simplificate poate din intenţia de a nu-l speria pe cititor - sînt uneori aproximative şi incomplete: Brother s-ar citi braăr, iar i cu tildă (?, semn clasic pentru nazalizare) ar fi i semivocalic; în vreme ce n cu tildă (n) apare în transcrieri, dar nu în lista iniţială de semne. Unele nume apar fără nici o indicaţie de pronunţare sau accentuare (Italo Calvino, Pierre Bourdieu, M. Blecher), iar la altele se indică doar accentul, ceea ce ar putea duce la concluzia greşită că se citesc după regulile ortografiei româneşti: Amnesty International, Lauren Bacall, Francis Bacon, Barbizon etc. Alteori accentul lipseşte: Boutiere, Apollinaire; nu se înţelege de ce e indicat uneori în cuvînt (Boulanger), alteori în transcriere (Boucher - buşe). Indicaţiile parţial corecte, parţial greşite sînt cu deosebire periculoase. Dacă la Art Nouveau e indicată doar pronunţia finalei (o), cititorul va deduce că primul element se citeşte pur şi simplu art. La Boccaccio, indicaţia "cc pronşunţatţ k" este valabilă, evident, doar pentru primul grup cc; la Brescia, nu e de ajuns a spune că sc se citeşte ş: cititorul ar putea fi tentat să continue citind finala:... şi-a. Sînt şi greşeli şi mai evidente: Almodóvar, în ciuda accentului marcat, primeşte în dicţionar un accent pe finală: Almodóvar! Numele lui Roland Barthes s-ar citi, conform dicţionarului, Bar-tés (greşeală moştenită, din păcate, din vechiul dicţionar). Erorile apar chiar şi la nume româneşti: Brătianu are în dicţionar accentul pe i!
Cum se vede, am făcut majoritatea observaţiilor critice urmărind aproape numai primele două litere ale alfabetului. Un asemenea dicţionar îşi neagă utilitatea dacă nu include o muncă migăloasă de verificare şi unificare. E păcat, pentru că, repet, e un instrument foarte necesar.