Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Prometheus şi Copyro de G. Pienescu

Răspunzând invitaţiei lansate de redacţia României literare, am intrat, miercuri, 24 octombrie, la orele 18, în Clubul Prometheus, al cărui interior pare să fi fost conceput pentru a înlesni un schimb liber şi amiabil de idei şi opinii. Mărturisesc că am pornit spre club cu speranţa de a-i cunoaşte pe autorii ediţiilor despre care am scris şi pe proprietarii sau pe managerii editurilor care le-au publicat, de a-i auzi, şi pe unii, şi pe ceilalţi, discutând cu seriozitate, câteva din temele propuse, într-un articol premergător, de dl. Alex Ştefănescu şi că am intrat în sala clubului pregătit, atât sufleteşte, cât şi profesional, pentru o mică răfuială colegială şi pe alte teme, din care menţionez câteva:
1. Stabilirea unei terminologii proprii, textologice, care să înlocuiască unii termeni improprii utilizaţi actualmente în editarea şi în discuţiile despre editarea literaturii române din secolele XVI-XX, ca, de exemplu, "ediţia critică" în loc de "ediţia academică", întrucât orice ediţie din opera unui scriitor trecut Dincolo trebuie să fie critică, adică să se întemeieze pe critica filologică a tuturor textelor acelui scriitor, manuscrise şi ediţii antume.
2. Necesitatea editării de bibliografii exhaustive, precum şi de inventarii exhaustive ale manuscriselor autografe, cu indicarea bibliotecilor unde se găsesc ori a persoanelor care le deţin în calitate de succesori ai scriitorilor sau în calitate de custozi ori colecţionari amatori, lucrări în absenţa cărora orice proiect sau discuţie despre publicarea unor ediţii academice de opere complete, cu variante, note şi comentarii sunt formale.
3. Obligativitatea întemeierii ediţiilor academice pe analiza critică a tuturor manuscriselor autografe (eventual şi a copiilor antume după manuscrise ipotetic autografe), a ediţiilor antume apărute sub supravegherea autorilor şi a principalelor ediţii postume, analiză a cărei sinteză editorul profesionist, filolog, trebuie să o facă în prefaţa textologică, prezentând totodată şi normele proprii de transcriere stabilite prin menţionata analiză critică, norme care asigură stabilirea corectă a textului autentic. Analiza critică a surselor ediţiei şi deducerea din această analiză a normelor de transcriere se cuvine să-i creeze editorului textolog drept de autor, drept neprevăzut în actuala Lege a drepturilor de autor, dar care trebuie să fie introdus în Lege, dacă vrem să realizăm în condiţii de corectitudine ştiinţifică ediţiile academice de opere complete. Aceste ediţii, chiar dacă sunt considerate ca "definitive", trebuie să rămână deschise eratelor de literă şi cuvânt şi pentru addenda corige, după modelul ediţiilor academice germane. Legiferarea dreptului de autor cuvenit textologului va contribui totodată şi la eliminarea imposturii şi a plagiatului care domină actualmente editarea literaturii clasice române, îndeosebi în colecţiile şcolare şi în cele de popularizare.
4. Valabilitatea sau nevalabilitatea axiomatică, în stabilirea textului unei ediţii, a principiului respectării ultimei ediţii antume a operei/ operelor unui scriitor, considerată ca reprezentînd voinţa lui quasi-testamentară de publicitate postumă. Relativitatea acestui principiu este indicată de fonetismele sau de formele morfologice preferate sau admise, în diverse momente, de scriitorul respectiv şi de intercalarea în ediţiile antume ale aceleiaşi cărţi a unor modificări sensibile. Asemenea modificări se pot datora fie voinţei autorului de-a ameliora stilul cărţii, dar şi plierii lui la diverse conjuncturi politice ori acceptării unor exigenţe sau a unor intervenţii ale cenzurii, precum şi - să presupunem -, în cazul unor studii de istorie literară, descoperirii unor documente ce impun modificări ale textului din ediţia anterioară sau din ediţii anterioare. în asemenea cazuri, editorul filolog trebuie să distingă între ceea ce merită să fie păstrat ca text autentic şi ceea ce se cuvine să fie înregistrat, cu adnotările adecvate, la capitolul "variante".
5. Obligativitatea indicării în toate cărţile cuprinzând literatură clasică a ediţiei/ ediţiilor matcă, fie printr-o simplă notă bibliografică, fie, dacă se impune, printr-o scurtă prefaţă textologică. Spre deosebire de indicaţia bibliografică, prefaţa textologică în care se justifică necesitatea unei noi transcrieri filologice, diferită de cele anterioare, se cuvine să fie creatoare de drept de autor. Această chestiune, ca şi originalitatea critică a unei antologii din opera unui scriitor, par a fi de neadmis de către majoritatea editorilor contemporani şi de cei ce administrează drepturile de autor, care se bucură, desigur, deocamdată, de prezumţia de nevinovăţie, întrucât nu sunt filologi. Dar ar fi cazul să recurgă la concursul unui filolog autentic, bine şcolit, care să-i ajute să-ndrepte nedreptăţile decurgând din ignoranţă.
6. Necesitatea adnotărilor documentare, istorico-literare şi a gloselor lexicale, îndeosebi în ediţiile din colecţiile şcolare şi de popularizare.
7. Aş fi dorit să se discute la Clubul Prometheus şi despre noţiunile copyright şi monopol, pe care mentalitatea unor succesori biologici, abuzivi, ai unor scriitori pare să le confunde. în ceea ce mă priveşte, admit copyright-ul ca dreptul incontestabil al moştenitorului/ moştenitorilor de a încasa un procent negociabil, oscilând între un minimum şi un maximum, stabile, din beneficiile realizate de investitorul, proprietarul sau managerul unei edituri de pe urma editării operei unui scriitor. Bineînţeles că valoarea operei scriitorului respectiv şi deci şi frecvenţa reeditărilor vor majora drepturile financiare succesorale. în aceeaşi accepţie a noţiunii de copyright poate fi inclus şi dreptul succesorului de a interzice difuzarea unei ediţii necorespunzătoare exigenţelor filologice generale, inclusiv a celor istorico-literare şi de a impune retragerea ei din librării, precum şi plata de către editor a unor despăgubiri morale, pe lângă drepturile succesorale stabilite prin contractul de editare. Cred însă că în niciun caz copyright-ul nu poate, nu este admisibil să fie confundat cu monopolul şi cu interzicerea indirectă, prin solicitarea unor drepturi financiare succesorale exorbitante, a editării operelor literare de valoare în antologii şi în manuale şcolare.
Din păcate, editorii contemporani de literatură clasică română cu care mi-ar fi plăcut să discut pe marginea temelor menţionate mai sus nu au fost prezenţi miercuri, 24 octombrie, la orele 18, în sala Clubului Prometheus. Dar chiar dacă ar fi fost prezenţi, tot nu am fi avut când să abordăm măcar două, trei teme. De ce? Pentru că în cele două ceasuri şi jumătate, cât a durat întrunirea, s-a vorbit prea mult despre COPYRO.
Desigur, aş fi putut înlocui discutarea temelor de mai sus, ratată şi prin lipsă de quorum editorial, cu câteva anecdote din istoria pregătirii şi publicării ediţiilor Scrieri de Tudor Arghezi şi Opere de Ion Agârbiceanu. Dar mi s-a părut că nu se cuvenea să răspund la întrebarea gravă "A cui este literatura română?", cu anecdote, oricât de amuzante.
Am plecat, după sfârşitul întâlnirii, întristat şi convins că la întrebarea pusă de redacţia României literare "A cui este literatura română?", răspunsul corect este: a succesorilor abuzivi ai scriitorilor, a editorilor lipsiţi de competenţă profesională şi a plagiatorilor de ediţii. Deocamdată...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara