Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Prolog în cer și pe pămînt de Marta Petreu

Era pe la sfîrșit de august, cam pe la asfințit, la ceasul cînd umbrele acăților se fac lungi și parcă negre peste ogradă, iar dacă veneai de la soare, pe drumul de pămînt bătucit părea că-i noapte.
În ograda Apahidenilor, în fața casei galbene cu tărnaț larg, împodobit de mușcate roșu aprins, stăteau la o masă cu demîncare două femei. Erau Lucreția, stăpîna găzdușagului, care torcea un caier de fuior, și de-aceea își muia din cînd în cînd degetele în gură, și Irina, cumnată-sa de la Aiud, care broda gulerașul unei rochițe de poplin verzui. Vremea ojinei trecuse, dar nici una nu se îndura să se ridice de la masă și să lase povestitul neterminat.
– Oare cînd o să vină copiii? a întrebat Irina agale.
– Vin ei, lasă... i-a răspuns Lucreția domol și s-a întins spre masă, să-i mai toarne cumnatei de la oraș niște lapte acru în cană. Apoi a aruncat o privire fugară spre Todora, care se juca singură în mijlocul ogrăzii, chiar în dreptul fîntînii, așezată în troscoțelul plin de găinaț: era liniștită, Bun copil am, nici nu-l auzi! a suspinat mulțumită.
– Și Grig, poate că sîmbătă vine încoace... și-a continuat Irina gîndul. Acum, că sînt copiii, poate vine de dragul lor. Mare noroc am avut că am rămas grea... a continuat ea. Grig tot nu se poartă cum trebuie, da’ copiii l-au făcut să vină mai devreme acasă, nu mai întîrzie atîta la „doamna” lui, a subliniat cu sarcasm. Poate că pînă la urmă, cînd o să crească Vlăducu, n-o să se mai ducă deloc la aia, că mi-a mîncat zilele... La Rozica a ținut mult, ține și acuma... și-a continuat ea gîndul, împungînd acul în pînzica verzuie.
– Să deie Dumnezo, tu Irină! a încurajat-o Lucreția. Onisăi mi-o zîs c-o fost un frate bun, și-amu zîc și io că-i un cumnat bun, nu știu cum de cu tine se poartă așe, numa’ necuratu-l știe! – a adăugat ea. Să-ți gat povestea. Și-atunci au ieșit din casă toți, în frunte cu tata-Iuăn și cu mama, și s-au uitat și ei, ș-o văzut cîtu-i de mare... uite așa... și Lucreția, o femeie cam la treizeci de ani, înaltă și subțire, s-a ridicat de la locul ei, rezemîndu-și furca cu talpă lungă de masă, și i-a mimat cumnatei ei, cu mîinile puse streașină la ochi, cum s-au uitat părinții ei la acel lucru mare despre care vorbea. Să nu-ți mai aduc niște vinete, tu, Irină?, a întrebato, uitîndu-se la blidul gol al ăsteia. Îți mai aduc niște vinete, să mai mînci, tu du-te în gredină și mai culege-ți niște porodici și niște poprică.
Din bucătăria de vară încinsă de căldură, a privit-o pe fereastră pe Irina cum se îndreaptă legănat, grasă și înceată ca-n somn, spre grădină, Las’ să umble și ea, că prea mare doamnă îi, să se miște o țîră, să-i mai scadă curu’, și-a spus zîmbind subțire, conștientă că ea însăși este zveltă și mlădioasă ca fuiorul, și a umplut castronul de lut cu salată de vinete.
– Lîngă piatră de răbdare/ Eu găsi-oi îndurare/ Lîngă piatră de răbdare/ Și cuțit de junghiare/ Funie de spînzurare... cînta ea încetișor, cu o voce mică și gîtuită.
Și s-a aplecat instinctiv spre fereastra dinspre curte să vadă de ce cîrîie așa găinile. Rîndunicile umblau pe deasupra gospodăriei în zbor jos, învățîndu- și puii să zboare: Ia amu’ se duc în țările calde!, sa gîndit Lucreția, și-n fața ochilor ei a văzut o zi de toamnă cu cerul jos să-l atingi cu furca și norii vineți rostogoliți de vînt unul peste altul. Cîțiva pui de rîndunică se odihneau ciripind pe sîrma de rufe pe care Onisei i-o trăsese pe deasupra ogrăzii, între plopul de la drum și corcodușul roșu din grădină, să aibă unde întinde hainele la uscat. Că la casă mare, îi mult de spălat. Din cohie, de unde se afla ea, fata nu se vedea. Dintr-o dată pe Lucreția a apucat-o frica, o frică fără rost, și-n clipita următoare a auzit crescînd cotcodăcitul și cîrîitul galițelor, ca și cum deasupra s-ar fi ivit un uliu, iar cîinele, pînă atunci moțăind pe labe în coliba lui, a început să latre, se auzea cum zornăie lanțul ca și cum el ar fi sărit să întîmpine pe cineva cunoscut. Oare cine vine? s-a întrebat Lucreția, și a dat la o parte în grabă perdeaua de la ușă, ieșind fuguța afară, cu castronul mare de vinete-n mînă. Cu coada ochiului, a văzut că Irina venea și ea cu pași repezi din grădină, cu mîinile pline de roșii coapte. Todora era tot acolo, așezată în troscoțel, în jurul ei erau multe găini care cîrîiau și dădeau din aripi, așa că a trîntit iute castronul pe masă și a fugit spre copil, hîșîind galițele, care s-au îndepărtat fără să se împrăștie cu totul, ca și cum lîngă fata așezată pe jos în mijlocul curții, sub sîrma de rufe, s-ar fi aflat o grămadă de grăunțe. Parcă vor s-o mînce, i-a trecut prin minte Lucreției cu spaimă. De la cîțiva metri, femeia a văzut că Todora ținea în mînuță un picior albicios de păpușă, o păpușă mai mare decît oricare alta văzuse Lucreția în viața ei, cu un cap disproporționat, cum au de obicei jucăriile, desculță, cu picioarele grăsuțe ca ale unui copil de cîteva luni, unul bine hrănit. Și purta o rochiuță sau o cămășuță care sclipea. Din spate, printr-o crăpătură a cămășuței, îi ieșeau afară o pereche de aripi cît o jumătate de palmă, Cît vîrfurile aripioarelor unui porumbel!, s-a gîndit Lucreția și a simțit că i se taie genunchii, căci păpușa sau ce-o fi fost bătea din ele la fel de repede ca un fluture cînd se lasă pe-o floare. Și, lucru nemaivăzut, avea un păr blond, buclat.
Dinspre portița grădinii s-a auzit o bufnitură grea, ca la hîirea unui sac de bucate, și miorlăitul de durere al Irinei:
– Ajută-mă, am căzut!
Lucreția și-a sucit o secundă capul spre stînga, să se uite înspre grădină, apoi și-a continuat fuga spre fata ei.
– Las-o! i-a strigat Todorei, lasă păpușa! E caca!
Todora, o fetiță îndesată, chiar grasă, de numai un an și ceva, a întors rîzînd privirea spre maică-sa, și-napoi la prada din mîinile ei. Strigătul mamei ei, Caca!, ce-i spunea că ar fi pus mîna pe ceva murdar sau periculos, oricum: interzis, n-a avut nici o urmare, acum ținea păpușa, care părea destul de grea, cu amîndouă mîinile de un picior grăsun și-o trăgea neîndemînatic la pieptul ei, iar aceasta fie era prea grea pentru puterile unei fetițe de numai un an și jumătate, fie, ceea ce era de neînchipuit, se împotrivea. Sunete ciudate, un fel de scîncete, de uguituri dulci și bucuroase de porumbel amestecate cu torsul unei pisici, ieșeau din pieptul, de fapt din gura păpușii, care continua să bată iute din aripioarele ei strălucitoare și să lumineze auriu în jur, de parcă în ogradă cineva ar fi adus deodată un al doilea soare, pitic.
– Ajută-mă, Lucreția, ajută-mă, nu pot să mă ridic! s-a auzit din grădină.
Lucreția s-a aplecat în grabă asupra Todorei să-i smulgă păpușa, ce-i cu ea și de unde a picat în ograda lor la ceas de amurg? Și-atunci păpușa i s-a uitat drept în ochi, cu o privire neagră, neprietenoasă, și Lucreția s-a tras înapoi ca și cum ar fi împins-o careva. Parcă simțind planul mamei ei, Todora însăși, cu gura larg deschisă din care i se prelingea pe bărbie un fir gros de salivă, a tras încă o dată din toate puterile ei de piciorușul păpușii, care nu s-a mai împotrivit, deși continua să-și fluture aripioarele, și cu un suspin de triumf a lipit-o de piept, apoi a început s-o mîngîie apăsat pe unde nimerea, pe mîini, pe spate și pe față, gîngurindu-i melodios, așa că acum în mijlocul troscoțelului plin de găinaț se înălța, ca un caier de abur măiastru răsucit de o forță nevăzută, un sunet mătăsos și continuu, un amestec de uguit de porumbel și tors de pisică, dar cu mult mai puternic: un sunet cald, lipicios, neuman. Cu un sentiment de teroare de-i țîțîia fundul, Lucreția a zbierat înalt asupra celor două trupușoare lipite:
– Dă-mi-o! Todora, las-o! e caca! Pleacă de aici, păpușa dracului! Pleacă de unde-ai vinit și lasă-mi fata în pace! a șuierat ea cu groază și ură, de parcă s-ar fi luptat cu un șarpe gros cît brațul.
– Ajută-mă odată! se tînguia Irina, și Lucreția, care reușise să apuce păpușa de brațe și-o trăgea din toate puterile ei de femeie tînără s-o descațe de Todora, în timp ce cu cealaltă își ținea fata, se lupta cu cele două făpturi ca și cum ar fi trebuit să desfacă doi căței care se bat, a simțit în sufletul ei o ură fierbinte contra cumnatei ei proaste și grase și contra acestei întîmplări nefirești, din care nu pricepea nimic, dar care părea mai amenințătoare decît orice i se întîmplase vreodată în viață.
– Da’ așteaptă! a aruncat urlat înspre grădină, și-n aceeași secundă a simțit deasupra un vînt, un fîlfîit de aripi mari și puternice ca și cum ar fi fost făcute din metal, parcă un avion de vînătoare s-ar fi lăsat pînă în ceafa ei și-a copilului ei, părul brun al Todorei și buclișoarele blonde, savant încolăcite, ale păpușii fluturau în același ritm, supte în sus de același vîrtej, iar Lucreția a mai apucat să vadă mînuța stîngă a Todorei mîngîind apăsat obrazul rozaliu al păpușii și pleoapele netede și aurii ale arătării clipind ca de mulțumire, și-atunci și-a încleștat amîndouă mînurile pe fata ei, s-o țină bine, în vreme ce Grivei scîncea tare, ca și cum ar fi fost pe punctul să-și dea duhul într-un deliciu chinuitor, și-un vîrtej alb, strălucitor, i-o smuls Todorei jucăria din brațe. La pieptul mamei ei, fetița, cu mîinile în sfîrșit libere și înălțate spre cer ca atunci cînd se cerea luată în brațe, ceea ce n-avea sens, ea era deja în brațele mamei ei, a început să urle uitîndu- se în sus. Bolta cerească era de un albastru pal bătînd spre cenușiu, fără nici un nor, în ogradă nu se mai vedea nici o găină, nici picior de rață ori de bibilică, toate galițele dispăruseră, Tulai Doamne! că mi-a luat găinile!, s-a gîndit Lucreția rotindu-și ochii în jur și strîngîndu-și fata ca-n menghină. În afară de plînsul Todorei, în ograda largă umbra părea mai neagră ca înainte și nu se mai auzea nici un alt sunet, nici măcar ciripitul rîndunelelor, încetase nu se știe cînd. Todora nici nu mai plîngea de fapt, ci tăcea întretăiat de suspine. Lucreția s-a ridicat de pe jos ținîndu-și fetița la piept.
– Tu Lucreție! Chețuca! s-a auzit iarăși vocea Irinei, și femeia s-a îndreptat cu fetița la piept spre poarta grădinii, s-o ajute pe umflata de cumnată- sa să se ridice, Chilava, de grasă ce-i nici nu poate sta pe picioare!, și-a spus cu obidă. Irina era însă sculată și își pipăia un genunchi julit.
– Ce-ai întîrziat atîta? s-a răstit îmbufnată.
– Ia, o trebuit s-o iau pe Todora din iarbă... a răspuns într-o doară Lucreția, dîndu-i fetei de formă două pălmuțe pe spate, s-o facă să tacă, să nu mai suspine.
– Ce-a sunat așa? cine cînta? a mai întrebat Irina, îndreptîndu-se șchiopătînd spre scaunul ei.
– Cum? s-a prefăcut Lucreția.
Irina și-a dres glasul să-ncerce să cînte, era cîntăreață de romanțe, așa o cunoscuse Grigore la București, în timpul războiului, într-o grădină de vară. A început să fredoneze nesigur, Nu-i chiar așa lovită dacă-i arde să cînte, s-a liniștit Lucreția în privința ei, iar Todora, care abia tăcuse, s-a pornit din nou să scoată sunete moi, să gîngurească melodios, cu privirea întoarsă înspre fîntînă și spre sîrma de rufe. Lucreția i-a dat fetei un pic de apă din ulcea, apoi a băut și ea, cu sete.
– Ce-ai văzut? a iscodit-o pe cumnată-sa.
– Nimic! i-a răspuns Irina. Culegeam roșiile, uite, toate-s pe jos acuma. Și-am auzit zarvă la găini și-ntîi m-am temut, apoi m-am gîndit, nu știu de ce, că s-au întors copiii de la mama-soacră. Și m-am repezit să-i primesc, nu știu de ce am crezut c-a venit și Grig, și de grabă m-am împiedicat de greblă. Ați lăsat-o în cărare! Că n-aveți nici o ordine, toate le puneți alandala! N-ai venit să mă ajuți! a spus, și glasul îi era iarăși ca sfredelul.
– Și ce altceva ai văzut? Ce-ai auzit? a continuat s-o ia din scurt Lucreția.
– Zbierai că-i caca, caca! Ar trebui să aveți curte separată pentru găini, nu să îți lași copiii în găinaț, a dăscălit-o Irina. Nu-i sănătos! Și Todora, cine știe ce boli poate face! Tu cîntai, în timp ce eu eram pe jos! a sfredelit ea din nou. A trebuit să mă ajut singură, să mă ridic, m-am temut că mi-am rupt piciorul.
– Să faci bine să mai slăbești! s-a răstit Lucreția.
Sub afront, fața Irinei s-a făcut roșie, dar curiozitatea i-a fost mai mare ca jignirea:
– Ce-a fost toată zarva asta, tu? a întrebat.
Lucreția n-a răspuns decît într-un tîrziu:
– Nu știu. Mi s-o părut c-o vinit un uliu să-mi ducă puii... chiar de lîngă Todora... Și m-am temut, așa, prostește, știi tu cum sînt mamele, c-o duce pe Todora. La uliu țîpam așe... nu știu.
Și iar s-a uitat în jur, nici o galiță, Să știi că ăsta mi-o dus găinile, și-a amintit, îngrozită. Cu fata în brațe, s-a dus în mijlocul ogrăzii, s-a uitat lung de jur împrejur, apoi la cer, și s-a apucat de strigat:
– Pui pui pui, hai la mama! pui, pui, pui! Hai la mama!
Apoi i-a venit un gînd mai bun, a luat din șopru oala cu grăunțele galițelor și-a început s-o scuture și să împrăștie bucatele cu gesturi largi, drept în mijlocul ogrăzii. Rațele și găinile au apărut încet, fără să cîrîie, ultimul a apărut cocoșul golaș, de undeva de după poiată a venit perechea de bibilici, Lucreția le-a numărat iute din ochi, nu lipsea una. Atunci aproape că s-a liniștit și, cu fata în brațe, a luat un vailing roșu din prepeleac și l-a umplut cu apă, să spele rana Irinei. Asta stătea la masă cu piciorul stîng pe scaun și se lăsa oblojită.
– Ia umblă, să vedem dacă nu țî rupt ori muruglit! i-a poruncit Lucreția. Că dacă-i muruglit, ne ducem pă sară la a lu’ Căprariu.
– Nu-i, am controlat eu, a răspuns Irina, ridicîndu-se totuși în picioare și apucîndu-se să strîngă, cu gesturi măsurate, masa.
– Bună sara! s-a auzit o voce de pe drum.
Lucreția s-a uitat iute:
– Ni, Muceda!, a îngînat, văzînd-o pe cumnată- sa de frate care trecea pe uliță și le dădea binețe. Bună sara, tu Anuță!, i-a răspuns cu glas bucuros, de parcă Muceda, adică nevasta lui Gherasim, ar fi fost ființa cea mai dorită de ea în clipa aceea.
Apoi, ca și cum și-ar fi amintit un lucru foarte însemnat, Lucreția, care n-o mai lăsa din brațe pe Todora, s-a răsucit repede, așa de repede încît rochia ei largă de ațică s-a rotit în jurul pulpelor ca un tutu de balerină, și s-a dus în mijlocul ogrăzii, cam în locul unde stătuse înainte fata, a hîșîit găinile și-a început să se uite iscoditor în troscoțel, căutînd ceva. Todora se zvîrcolea în brațele ei, gîngurind și întinzîndu-se veselă spre frînghia de rufe. Lucreției i s-a părut că fetița se cere afară, dar a continuat s-o țină în brațe și cînd a simțit că fata scapă un pipi pe hainele ei, Asta-mi lipsea! și-a spus, dar tot nu i-a dat drumul, numai s-a ciucit la pămînt și-a greblat troscoțelul cu degetele, mîzgălindu-se de țărnă și găinaț. Mi s-a părut!, și-a spus ea, unde s-au mai văzut păpuși cu aripi? Păpuși care gînguresc și cu aripi? Pipăindu-și rochia și șorțul pișate, a pus fetița jos, dar în aceeași secundă s-a răzgîndit și-a înșfăcat-o la loc și cu ea în brațe a început să scoată apă pentru vite, cît de curînd vine ciurda, și-a spus uitîndu-se în zare, spre Dealul Dăii, unde soarele de culoarea zmeurii aproape atingea culmea dealului. Pe panta ușoară a drumului urcau Onisei, cu o furcă pe umărul drept, și lîngă el cei patru copii, Carolina și Trăinel ai lor, plus Rozica și Vlăducu, copiii Irinei și-ai lui Grigore.
– Da’ voi unde v-ați întîlnit? Cum de vă-ntoarceț i laolaltă? a întrebat cu o voce prefăcută, binevoitore.
– În centru, la intrarea La Curte, a răspuns Onisei.
Și-a cerut un lighean cu apă să se spele de colb.
Poate din cauza Irinei, poate din cauza copiilor, care se dădeau pe rînd cu o trotinetă și umpleau ograda de zarvă, Lucreția nu i-a spus nimic bărbatului ei despre păpușă. Atîta doar că a cinat cu fata, care între timp adormise, în poală. Simțea nevoia să se gîndească pe larg la vedenia ei, căci vedenie fusese, fără îndoială, și nu era cazul să se facă de minune la cină, nici să vorovească ce nu trebe în fața copiilor. Ar fi vrut să povestească despre toată întîmplarea asta cu cineva, cu Litiția, ar fi cel mai bine, dar cum să scape de proasta asta de Irina?, atîta-i de proastă că numa’ nu dă-n gropi, Ba dă!, s-a înveselit ea, nu degeaba umblă cumnatu-meu Grigore la alta. După ce toată lumea s-a culcat, a ieșit afară, în noaptea neagră și caldă de august și s-a rezemat de un stîlp al tărnațului. A stat așa vreme lungă, uitîndu-se la bezna din mijlocul ogrăzii, unde nimic nu amintea de peripețiile ei de după ojină. Onisei a ieșit și el, a traversat ograda de-a lungul, pînă la closetul din fundul curții, la întoarcere s-a oprit la halău, s-a auzit scîrțîitul sulului de fîntînă, apoi plescăitul apei pe pămînt. Într-un tîrziu a venit lîngă ea:
– Pă lume vezi tăt felul de lucruri... i-a șoptit, să nu scoale din somn copiii și musafira, uite, din pămînt iese ca un abur. Vezi? Chiar acolo lîngă fîntînă îs un fel de pale de negură, și doară-i numa august...
– Nu văd nimic, i-a răspuns Lucreția, simțind că i se face gol în coșul pieptului. – Nu-i bai, da’ uită-te și tu mai bine... Iar după o vreme a spus împăciuitor: Poate numa’ mi se pare, no hai să durnim, că mîne mă duc devreme la otavă.

(Fragment din romanul Supa de la miezul nopții, în curs de apariție la Editura Polirom)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara