Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Proiectul unificator de Mircea A. Diaconu


Cele două volume de versuri publicate de Liviu Georgescu în 2012 (Katanamorfoze, Editura Brumar, postfaţă de Al. Cistelecan, şi Ziua de dinainte, Editura Paralela 45, postfaţă de Mircea Martin), ca şi apariţiile frecvente în presa literară, relevă o nevoie stringentă a poetului, care trăieşte la New York, de a fi viu în peisajul literar românesc. E aproape o bătălie la mijloc, pe care Liviu Georgescu o poartă nu atît pentru a se institui pe sine, cît pentru a impune o paradigmă poetică, un anumit tip de limbaj, o anumită viziune privind rostul poeziei. Mircea Martin vorbeşte despre o poezie maximalistă, în contradicţie cam cu tot ce se scrie la ora aceasta în România. Nu că întreaga poezie ar fi minimalistă, dar, cităm, „meritul lui Liviu Georgescu este acela de a aduce probe convingătoare în favoarea ideii că problematica morală nu e incompatibilă cu poezia”. Iar probele convingătoare ţin de creaţia poetică propriu-zisă. În fapt, Liviu Georgescu nu e neapărat singur în pledoaria pentru problematica morală. Singur e totuşi în practica sa poetică, greu de plasat într-o serie. Nu ştiu dacă a-i invoca, cum s-a întîmplat, pe Marta Petreu, pe Aurel Pantea ori pe Ion Mureşan e cu totul elocvent. M-aş gîndi mai degrabă la Magda Cârneci, cu poemele ei politice. Dar, de asemenea, doar la nivelul pledoariei.
Mircea Martin porneşte în analiza pe care o propune de la ideea că o dată cu Ziua de dinainte se produce o modificare de nivel în substanţa poeziei lui Liviu Georgescu. Un salt de la poezia ca limbaj aproape necontrolat, semn al unui flux imaginativ căruia nu i se pun oprelişti, la poezia care se coagulează în jurul unui sens. Iată: „Amalgamările de planuri şi aglutinările de imagini disparate nu lipsesc nici acum, dar ceea ce se remarcă, în comparaţie cu cărţile anterioare, este, indubitabil, o sedimentare, o limpezire. Poetul nu se mai lasă purtat de cuvinte, de iureşul lor, ci le alege şi le supune unui proiect unificator. Poemele vor să spună ceva anume, nu doar să fie”. E posibil ca exerciţiul ca atare al poeziei – sau experienţa ei – să se concretizeze într-o mai acută conştiinţă poetică şi într-o expresie mai bine structurată, mai matură, într-o mai bună limpezire. Volumul pe care-l are în vedere Mircea Martin conţine, într-adevăr, cîteva poeme memorabile. Cert este că Liviu Georgescu caută şi se caută cu febrilitate, construieşte în fiecare volum principii noi de structurare, dar, dincolo de, să zicem, performanţa poetică în sine, în toate avem de-a face cu o experienţă asumată.
Altfel, „proiectul unificator” era vizibil încă de la Călăuza – ce titlu elocvent, în fond –, volumul cu care Liviu Georgescu debuta acum mai bine de zece ani. Poate nu la nivelul fiecărui poem în parte, dar volumul în sine se dorea şi era o construcţie. Ca şi în cîteva din cărţile ulterioare, Liviu Georgescu propunea acolo o cosmogonie, imagina geneze şi apocalipse, într-un traiect pe care unii interpreţi îl numeau auroral. În sensul că, pe urmele romanticilor, poezia aceasta construia în mari panorame reinstituirea luminii. Apocalipsele erau doar o etapă, necesară noii geneze. De altfel, Ziua de dinainte mizează, cred, dincolo de reuşitele de traseu, tocmai pe acest sens global, pe care volumul îl propune. Şi nu voi face o analiză minuţioasă – pentru asta ar trebui să reconstitui sau să ghicesc (în metaforele care ascund şi deopotrivă relevă sensul) unitatea fiecărei secvenţe în parte. Şi miezul ei. Nu voi desfăşura aici o astfel de analiză, chiar dacă poezia lui Liviu Georgescu cere, în ansamblul ei, o hermeneutică. Dar este vizibil faptul că cele unsprezece secvenţe ale volumului fac parte dintr-un scenariu al salvării sau, cu un cuvînt poate mai potrivit acum, al mîntuirii. Un scenariu în care recunoşti prezenţa Mîntuitorului, oarece evenimente din istoria concretă a lumii, atrocităţi din ultimele decenii, în fine, saltul în armonie, restaurarea luminii. Mi se pare că, faţă de volumele anterioare, acum sensul istoriei se supune unei viziuni care implică divinitatea.
În fond, dacă prima secvenţă a volumului, A scrie cu tine, înseamnă comunicarea propriului concept poetic – o pledoarie pentru scriitura care se identifică cu miezul fiinţei şi deopotrivă cu toate ipostazele ei, celelalte zece constituie un traiect al înaintării de la Mesagerul la Podul. Ca şi titlurile, traseul este, fără doar şi poate, simbolic. Aşa se face că poezia aceasta gravă, scrisă parcă după alte repere decît ale modernităţii, recuză eul şi confesiunea. Ea mai degrabă înregistrează cu ochi avid lumi, spasme, convulsii sau metamorfoze. În realitate, ea construieşte şi spasmele entropiei, şi învierea. Iar atunci cînd în prim plan este subiectul, persoana I e expresia unui eu supraindividual, generic, care a trăit Experienţa. Totul se situează sub semnul exemplarităţii, chiar atunci cînd experienţa coboară pînă spre frontierele biograficului. Tonul polemic al unora dintre poeziile lui Liviu Georgescu vine tocmai din această nevoie de a proiecta experienţa dincolo de biografic, în simbolic şi exemplar, şi dincolo de metalingvistic. Şi, mai mult, de a propune o salvare. Ca la romanticii de odinioară, cuvîntul instituie lumea, face istoria; înregistrînd atrocitatea, poetul gîndeşte tot timpul în viitor. Vede chiar atrocitatea drept o condiţie a iluminării. Poezia nu este limbaj, ne spune Liviu Georgescu, poezia este salvare. La un moment dat, ca în versul eminescian „Unul e în toţi tot astfel precum una e în toate”, care vorbeşte despre consubstan- ţialitatea originară a formelor materiei, Liviu Georgescu gîndeşte salvarea în termenii acestei unităţi. Dincolo de bine şi de rău?! În fapt, e la mijloc un optimism structural, care se fundamentează pe unitatea lumii şi pe permanenţa ei. Aproape prozaic, poetul spune: „pentru că nimeni nu poate muri atîta vreme / cît a fost odată în viaţă. cît a sperat şi-a iubit./ şi poate că aşa se cuvine: / flacăra scurtă să rodească etern”. Iată de ce, într-o altă construcţie, citim: „Şi ştiu asta / pentru că eu sînt peste tot / şi tu nu poţi să dispari, iubito, / pentru că tu n-ai putea să mori, mamă. / Pentru că tu nu poţi să mă părăseşti, tată”. În tot cazul, ideea – poetul se revendică de la principiu – este umanizată de proximitatea morţii. Or, moartea capătă în construcţia aceasta semnificaţia unei recuperări, sensul unei reveniri la principiul originar. E, în fond, un principiu al umanităţii recuperate: „sînt aproape de ultima treaptă, gata de contopirea finală. / dar se aud tot mai dureros gemetele celor suferinzi, / neliniştea celor neîmpăcaţi, spaima celor nevinovaţi. / şi zgomotul lor nu mă lasă să trec”. Iar versurile aparţin unui poem care se numeşte Coborîrea în Nirvana. Nu întîmplător, martor, conştiinţă lucidă – sînt cîteva versuri ilustrative în acest sens (le cităm doar pe acestea, care exprimă o antiteză: „Niciodată n-am să uit să privesc. Niciodată n-am să trăiesc fără vise”) –, poetul afirmă încă din poemul de debut, o artă poetică: „Scrie cu toate părţile corpului, adevărate şi virtuale,/ cu prezentul şi cu trecutul, / dar mai ales cu viitorul”.
Nu voi insista aici pe rădăcinile suprarealiste ale poeziei lui Liviu Georgescu, nici pe terifiantul expresionist. Lucrul a fost făcut imediat după apariţia volumului de debut. Nici nu ştiu dacă plusul de conceptualizare ar duce acum la o mai bună pătrundere în miezul poeziei sale. Un romantic în fond, dar unul de stirpe heliadescă, construind mari panorame, Liviu Georgescu investeşte poezia cu o misiune care nu e lipsită de o miză aproape mistică. Imaginarul acestei poezii – terifiant o bună bucată de vreme, iluminator spre final – se îmblînzeşte, în el făcîndu-şi loc, mai mult parcă decît altădată, subiectul. Bună observaţia lui Al. Cistelecan care constata la un moment dat că peisajul de convulsii din imaginarul lui Liviu Georgescu, înregistrat deopotrivă în real şi în himeric, cere, de obicei, „o retorică pe măsură, fierbinte, participativă şi exaltantă”. Or, constată el, la Liviu Georgescu lucrurile se petrec invers: „cu cît e mai intens spasmul developat, cu atît e mai rece şi mai insensibilă relatarea. Rolul poetului e doar cel de instrument revelator, de scrib al văzutelor, de martor al propriei drame”. Poetul ar da numai „raportul de angoasă”.
Mi-e teamă însă că, dacă în Ziua de dinainte se petrece, cum zice Mircea Martin, o mutaţie, ea are un sens care merge în direcţia opusă acestei observaţii, concretizată într-o asumare mai directă, mai personală a traiectului simbolic. Poetul nu e numai martor, fie el şi vizionar, ci o prezenţă. Una care are acces la experienţe originare. În tot cazul, inteligenţa nu exclude elegiacul, viziunea gravă nu face imposibilă ironia, cerebralizarea nu împiedică o anumită pasiune. Iar expresia este ea însăşi sens. Poate că poemele cele mai reuşite din acest volum sînt chiar de această factură. Poetul trebuie să depună mărturie, dar n-o poate face fără să participe.
Aşa încît aş cita în întregime două poeme, în registre cumva diferite, care sînt, ambele, destul de departe de marile poeme în care Liviu Georgescu doar radiografia cu răceală atrocitatea materiei sau îşi imagina reinstaurarea luminii. Primul – Bucurie, fericire, seninătate – angajează puternic afectul, pe urmele demonilor romantici, într-o revoltă dureroasă, cu cîteva versuri tulburătoare (iată: „Cerul e ars, cerul gurii e ars. dumnezeu arde pe dealuri”), cu un final în care culminează saltul de la diafanul intertextual şi elegiac la sumbrul macabru: „Bucurie, fericire, seninătate, dispăreţi de-acum, exilaţivă, / să vină trenurile groazei şi morţii, zeppelinele foamei şi cărucioarele bolii. / Să vină muştele cu oasele lor fosforescente în elanuri vitale. / Să vină acrobaţii şi fruntaşii în muncă./ Şi mai ales să vină suferinzii, cei cu bube interne, / cu poveste de spus, să stoarcă lacrimile pe marginea drumului,/ acolo unde toţi s-au dus să vadă caravana cum trece, / şi punerile în scenă, / şi cauciucurile goale rostogolite în zarea sîngerie. / Să-i vadă pe cei tatuaţi şi cu bube în suflet – / care doarme acolo de cînd s-au născut. / Să-i vadă cum plîng şi se vaietă, disperaţi / că forţa din cap nu dispare şi nu poate să vindece / şi nu poate să mîngîie şi nu poate / să dispară de-acolo – / coropişniţă înfometată cu picioarele încîlcite / în orologiul oraşului. // Bucurie, fericire, seninătate, plecaţi de-acum, exilaţi-vă, / furtunile de pe mare vin să sfîşie cu nebune meduze/ mai rău decît invidia şi ura / dar mai blînd decît buba neagră din suflet / adusă din soare de gîzele nopţii. // Bucurie, fericire, seninătate, cîntaţi cu picioarele tremurînd / de nemernicia voastră, de necredinţa voastră, / mironosiţe ascunse sub voaluri, / arătaţi-vă faţa, ochii tulburi, aripile cu găuri, / voi, bucurie, fericire, seninătate. // Dansaţi îndrăcit cu mînie la focuri orbite / prin somnul care nu se mai trezeşte, / dansaţi îndrăcit, cuvioase cucuvele. / De ce blestemi, popo, de ce sudui, părinte, / de ce nu-ţi îngropi copilul, mamă? // Bucurie, fericire, seninătate, dispăreţi de-acum exilaţi-vă / în cerul vostru albastru, că pe-aici nu-i nevoie de voi, / şi pe-aici umblă lupii desculţi şi desfiguraţi,/ trîmbiţaşi şi slobozi / prin creiere sterpe. // Secerile zbîrnîie prin lanurile pîrjolite, / prin ficatul galben, prin luna tumorală a mileniului. / Ciocanele bat cuie peste tot, în lemn şi în carne. / Gropile comune umblă pe catalige prin cer. / Cerul e ars, cerul gurii e ars. dumnezeu arde pe dealuri. // Bucurie, fericire, seninătate... a murit iubirea noastră, / floare-albastră... cruce dreaptă... vînt nebun...”. Celălalt – Acum un mileniu, dimineaţa – apelează la mărcile biografismului pentru a supune experienţa ideii: „La un colţ de stradă se opreşte ea, îmbrăcată / ca altădată, în rochie de fată / cu ochii fierbînd de dragostea de altădată, / nu ştie / dacă aşa a fost să fie, dar precis nu a terminat totul de spus, / mă aşteaptă de un mileniu la colţul acela de stradă / să-mi spună ce s-a petrecut între timp, / toate ororile istoriei, toate parşiveniile secolelor / spintecate de barbarii ne-ntrerupte.// La un colţ de stradă plouă cu frunze galbene / înnebunite de flăcări leproase./ Ea mă aşteaptă / cu dragostea de altădată, / nespusă niciunei vrăbii. // Merge înaintea mea / o apucă pe cărări umbroase / cu arbori bătrîni / despicaţi de amintiri ascunse. / Se opreşte întro mică biserică unde odată ne-am cununat. // Stăm îngenuncheaţi o vreme, / aerul dulce şi calm din preajmă se colorează cu miros / de smirnă şi mir. / Stăm un timp uitaţi, uitaţi. Uitînd./ Ieşim apoi şi o pornim iar, ea înaintea/ mea. // Drumul se sfîrşeşte undencepuse, / într-o picătură de cer, acum un mileniu, / dimineaţa”. Ambele poeme contrazic cîteva din inerţiile care funcţionează în legătură cu poezia lui Liviu Georgescu.
În fond, un poet în continuă febrilitate, atent la ansambluri, tot mai convingător la nivelul detaliului de etapă. Un poet care, împotriva aparenţelor, nu se repetă.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara