Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Proiecte de anduranţă de Ioan Holban

Gheorghe Schwartz şi-a gîndit proza, încă de la început, în orizontul unor proiecte de anduranţă; în anii ’80 a fost „ciclul lugojan” al romanelor Pietrele, A treia zi, Spitalul, Om şi Lege, apoi, de la sfîrşitul deceniului nouă, prozatorul începea lunga serie romanescă Cei O Sută, cel mai amplu proiect epic din toată literatura noastră, însumînd unsprezece volume masive, tipărite în douăzeci şi cinci de ani, între 1988 şi 2013. Urmau o pauză de respiraţie şi/sau nişte exerciţii ori, poate, iată, nişte „vocalize” ? Aşa părea cînd, în 2014, Gheorghe Schwartz venea în librării cu Enigmele infinite. Vocalize în Do Major, unde materia epică, aparent pulverizată în fragmente discontinue, se organiza, subtil, în jurul unei figuri care, cînd „copil sărac”, cînd venerabil de 94 de ani, nu lăsa să se vadă calităţile unui personaj „clasic”, cu o istorie şi o identitate, eventual, element de coagulare a unei structuri narative în logica romanului. Numai că Julius Zimberlan trece şi în al doilea volum, Hotarele istorice. Vocalize în Re Minor (Editura Junimea, 2015), o (anti)utopie despre hotare, iar simplele (dar simplele?) vocalize în diverse game cristalizează un nou proiect de anduranţă: iată regula: „Din păcate, aceste vocalize (în re minor) tind să se transforme din simple exerciţii zilnice, într-o elegie tragică coerentă. Ceea ce, în mod cert, nu este în intenţia celui ce le consemnează atît de stîngaci! Dar un sunet cheamă după el alt sunet, o literă altă literă şi iată cum se naşte acest puzzle neaşteptat. Dar aşa cum se ordonează, la fel de neaşteptat se pot iar desface nodurile”. Romanul e un „puzzle neaşteptat”, în care o literă cheamă o altă literă, o poveste „înnoadă” o altă poveste, iar Julius Zimberlan e cronicarul din umbră al acestei noi lumi romaneşti, cea mai nouă achiziţie din vasta sa colecţie de „ţări vizitate”; primele două cărţi, Enigmele infinite şi Hotarele istorice, creează deja o reţea de înţelesuri, adunînd vocalizele pe portativul unui concert interpretat de o orchestră simfonică.

Dacă în prima carte a noului ciclu narativ era vorba despre „o sută nouăzeci şi nouă enigme veşnice, vieţi, sinucideri, supravieţuiri şi, în primul rînd, întrebări repetate cărora li se tot caută răspunsul”, în Hotarele istorice va trebui să ne imaginăm „cît de minunat ar fi să putem trăi fără hotarele ridicate între noi”. Pentru început, prozatorul explorează cîteva hotare istorice şi soarta oamenilor aflaţi la frontieră; fără să părăsească vreodată capitala Cernăuţi din Bucovina de Nord, Joseph B. e, pe rînd, cetăţean austro-ungar, român, sovietic, ucrainean, în fapt, constată prozatorul, cu un umor amar, un evreu stabilit, apoi, în Germania; tot astfel, Mişu Plop „născut în satul Plopi, o localitate aflată pe malul Prutului” este, după vremi, român, sovietic, moldovean; în Alsacia, familia Khumer cu „cei mai iscusiţi şi cei mai cunoscuţi fabricanţi de pipe” rămîne, după cum se terminau războaiele franco-prusace, cînd franceză, sub numele Adolphe Kummer, cînd germană, cu firma schimbată în Hermann Khumer, pentru ca „din anul de graţie 1918, cînd Alsacia revine Franţei, deasupra porţii monumentale a magazinului de pipe să apară inscripţia «Horace Kummer»”; în sfîrşit, soarta cîinilor ţărilor Uniunii Europene nu e mai puţin problematică pentru că, iată, „în timp ce cîinii comunitari se plimbă pe unde îi duc instinctele, din partea cealaltă a gardului cîinii ceilalţi se uită cu jind la democraţie”.

Vocalizele în Re Minor nu sînt doar despre hotarele istorice pentru că prozatorul pune în funcţiune o maşinărie infernală care (re)inventează istorii, ţări, regate, ţinuturi şi, în consecinţă, hotare; astfel, Regatul Tumaku şi Republica Tumaku, un regat şi o republică despărţite de rîul Borta Mare – „Borelis Maior, cum îl cunoşteau anticii” –, deşi au fost cîndva unite sub sceptrul regelui Kokobort’u, după sciziune, se urăsc de moarte: „Fapt este că astăzi, cetăţenii Regatului poartă doar încălţăminte maro, iar cei ai Republicii doar încălţăminte neagră. Cu timpul,ura dintre cele două populaţii a ajuns de nereconciliat. Cine încearcă să treacă liniştitul rîu Borta Mare are şanse minime să ajungă măcar la mijlocul apei: dacă n-a fost împuşcat de grănicerii dintr-o parte drept invadator, e sigur împuşcat de cei din partea cealaltă drept trădător”. Nu altfel se petrec lucrurile cu statul independent Torania, graniţă mereu încălcată între Imperiul de Est şi cel de Vest, cu satul Hon Lau aflat la graniţa dintre Regatul Zu şi Regatul Mandok ori cu etniile – podlii şi veţii – din Republica Autonomă Podliveţ („sau Podlivaţ, cum o numesc cei din Nord”) şi cele din Republica Pontomare – gorobeţii de est şi cei de vest – despărţite, desigur, de fluviul Goro; la graniţă, războaiele pot izbucni oricînd, mai ales, cînd, în disputa dintre Kambuktu şi Regatul Unit, intervine problema spinoasă a calculării preţurilor la compoturi după „Formula Universală Zimberlan”. Gheorghe Schwartz dovedeşte, încă o dată, o capacitate cu adevărat remarcabilă de a (re)inventa istorii astfel încît, oricine vrea să se reinventeze, să se adreseze cu încredere prozatorului. Vocalizele în Re Minor despre hotarele istorice se adună pe portativul unui roman de două sute de pagini, intitulat Vandana - o istorie exemplară (în plină şi maiestuoasă desfăşurare), miezul volumului Hotarele istorice. Regatul Vandan, „de tristă amintire”, se desparte în Republica Vandana de Nord şi Republica Vandana de Sud „devenite astăzi Republica Umanistă Vandana şi, respectiv, Republica Democratică Vandana”, iar frontiera dintre „republicile surori” e trasată de „gardul cu sîrmă electrificată ce se întinde pe toţi cei trei sute optzeci şi şapte kilometri, lăsînd libere doar cele trei treceri dintro ţară în cealaltă – un punct de frontieră la fix o sută douăzeci şi nouă de kilometri unul de celălalt –, a Opta Minune a Lumii”. Motivul surpării Regatului Vandan şi a înfiinţării celor două republici îl constituie boiaua; aceea de ardei dulce e a Republicii Vandana de Nord, iar boiaua de ardei iute e, fireşte, a republicii din sudul gardului de sîrmă electrificată: aceasta e una dintre ireconciliabilele deosebiri fundamentale „ce pot da naştere oricînd scînteii unei conflagraţii”. La gardul de sîrmă electrificată, ipostază derizorie din (post)modernitate a hotarelor sacralizate din mitologiile celor vechi, se petrec tot felul de fapte inerente oricărei graniţe: oamenii încearcă să treacă dintr-o republică în alta pentru că „voiau o boia mai bună”, se face contrabandă soldată cu victime, căzute sub gloanţele grănicerilor sau electrocutate, se despart localităţi şi se nasc drame, cum sînt acelea ale îndrăgostiţilor Don şi Rita din Brandul Mic din Sud şi Brandul Mare din Nord ori a Miei cu Raul, surprinşi de instalarea frontierei tocmai cînd se întâlniseră în „şopronul din fundul curţii părinţilor Miei”, Julius Zimberlan însuşi are acum locuinţa în Sud şi serviciul la trei sute de metri depărtare, în Nord, rămînînd astfel şomer, iar Radomir Barsdorf se desparte definitiv de Roberta Stanwell întrucît gardul a tăiat în două locul idilei, orăşelul Berlinul de Sus. Mai mult încă, cele două ţări Vandana, trimiţînd, prin parabolă, la situaţii „europene” (cele două Germanii, România şi Moldova, Osetia de Sud şi de Nord etc.) ori „asiatice” (cele două republici Coreea, China şi Taiwan, Vietnamul de Nord şi cel de Sud etc.), se despart ireconciliabil nu doar din cauza celor două feluri de boia - devenit obiect de studiu obligatoriu la şcoală şi subiect al unei „Revoluţii de boia” -, dar conflictele escaladează, stabilindu-se sărbători naţionale diferite, Ziua Marilor Izbînzi în Producţie, în Nord şi Ziua Aducerii Aminte, în Sud, calendare şi defilări în coliziune nu doar ideologică, cu provocări cum e aceea a abolirii legii „ierarhiilor genealogice”, mergînd pînă la ruperea relaţiilor diplomatice, cînd ambasada în Sud a celor din Nord a fost transformată în sediul Administraţiei Naţionale a Fermelor Porcine, iar ambasada din Nord a celor din Sud a fost rasă şi pe terenul rămas gol au fost puse bazele „celui mai modern cimitir de pe continent”; în Sud, se interzice litera ö, iar cine îndrăzneşte, totuşi, s-o mai folosească e pedepsit cu închisoarea şi confiscarea parţială a averii, ziariştii se plagiază între ei, nici conflictele religioase nu puteau lipsi, cîtă vreme, deşi „oameni cu frica lui Dumnezeu”, vandanii din Nord sînt de rit alpha, iar vandanii din Sud sînt de rit omega, ruptura definitivă dintre Nord şi Sud dobîndind argumente istorice de netăgăduit, după reinterpretarea bătăliei de la Strock şi investigarea vestigiilor din situl cu cei mai vechi străbuni. Oricum, cel mai mare coşmar trăit chiar de Julius Zimberlan e acela în care „se făcea că toate graniţele din lume au fost abolite”: graniţele trebuie să rămînă veşnic între oameni, ţări, ţinuturi, case, afirmînd şi statuînd diferenţa drept una dintre esenţele lumii acesteia.

Din această alăturare a vocalizelor în Re Minor pe portativul romanului Vandana – o istorie exemplară, s-ar părea că, în cazul lui Gheorghe Schwartz, umorul reprezintă ceea ce se numeşte „la qualité maîtresse”. Dar Gheorghe Schwartz scrie o (anti)utopie în această carte şi caută în Vandana – noul său teritoriu narativ, căruia îi construieşte un trecut şi un viitor mirific –, spaţiul în care istoria îşi descoperă limitele în propagandă, fals, manipulare, grotesc, agresiune asupra oamenilor şi retorică triumfalistă. Fiecare dintre cele două republici e o utopie atent regizată de Marile Puteri; însumate, ele formează o antiutopie, dovedind încă o dată că atunci cînd ştiinţa şi arta devin politică, „lucrurile o iau razna”. De o parte şi de alta a gardului de sîrmă electrificată, pe care se înalţii trandafiri răspîndind un parfum îmbătător, insensibili, însă, la curentul electric, cresc două republici visînd la Regatul Vandan Unit, „o lume fericită, mîndră de tradiţiile ei eroice, mîndră de prezentul feeric sub ploaia multicoloră de artificii, mîndră de viitorul garantat de simbolul care n-o să piară niciodată”. Ce se vede, însă, dincoace de mirifica viziune a unei ţări minunate, cu un sol mănos şi un subsol gemînd de minerale ce trebuie doar să fie extrase, cum spune propaganda? O ţară în care se închid teatrele, cinematografele, filarmonicele, muzeele pentru că ele nu sînt vitale „pentru hrana poporului vandan” şi unde se trăieşte mai bine în puşcării, iar lumea ascultă, pe ascuns, Vandana liberă, un program emis din străinătate, „menit să sucească minţile cetăţenilor slabi de înger”, cum spune, iarăşi, propaganda. Umorul lui Gheorghe Schvartz e de esenţă bergsoniană, du mécanique plaqué sur du vivant, iar rîsul se strepezeşte repede în rictusul amintirii unei antiutopii „de tristă amintire”, de pe aici, despre care se spune că ar fi dispărut. Dar a dispărut pentru totdeauna?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara