Numărul curent: 47

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Profilul ştiinţific al moftangiului de Vladimir SIMON


„Ce-ş copil?" - o întrebare emblematică

La finele secolului XIX, românul este smuls din matca sa tradiţională şi aruncat în vârtejul unui europenism deloc familiar. Şocul modernizării accelerate nu găseşte societatea pregătită. Reacţiile individuale de apărare, înduioşătoare sau inadecvate, găsesc un martor sensibil, dispus să le transcrie admirabil. Este I.L.Caragiale. Românul trebuie acum să aleagă între a accepta sau nu soluţia integrării în rigorile civilizaţiei apusene. Şi, evident, ca întotdeauna când se află în faţa unei alternative, optează pentru a treia cale - originală: nu respinge noua realitate care-l traumatizează, nu o înfruntă pentru a nu risca o înfrângere iremediabilă, ci, înduioşat de propria-i soartă, se retrage într-o lume în care se simte ocrotit. Se decide să se copilărească. Regresează în infantilism, adică într-o vârstă de aur, nu istorică, ci biografică. Avantajele? Enorme: în felul acesta rămâne deschis la realitate fără a se lăsa guvernat de raţiune, se poate bucura de plăceri fără a fi îngrădit de constrângeri morale şi, mai cu seamă, poate evita întrebările incomode despre viitor pentru că trăieşte într-un prezent continuu, etern. „Ce-ş copil?" este o întrebare emblematică pentru societatea românească la care Caragiale răspunde: da. Răspunsul afirmativ a lui Caragiale privind infantilismul societăţii româneşti este evidenţiat şi în comentariul avizat al lui Paul Zarifopol: „lumea lui Caragiale îmi pare că se deosebeşte printr-o vastă lipsă de perversitate. În societatea nouă românească ticăloşiile de orice fel poartă aproape constant semnul inocenţei, aceşti oameni fac rău fără să păcătuiască. Perversitatea, viciul adevărat şi tragic nu sunt cu putinţă decât acolo unde, printr-o îndelungată constrângere morală şi religioasă, s-au putut forma acele duplicităţi şi conflicte din care se naşte conştiinţa complicată a binelui şi răului moral. O lume care să fie mai ignorantă în această ştiinţă decât lumea în mijlocul căreia a creat Caragiale ar fi, cred, greu de găsit în tot cuprinsul societăţilor istorice. Aceşti români orăşeni îmi par deopotrivă de candizi, în bine ori în rău" (Publicul şi arta lui Caragiale).

Infantil, moftangiu, moft

Aşadar, personajele lui Caragiale sunt infantile. Comportamentul lor poate fi lămurit deplin doar prin recurs la psihologia infantilă. Trăsătura esenţială, care le distinge de alte personaje, este că ele nu evoluează într-un lume realistă, subsumată regulilor raţionale. Trăiesc într-un univers aparte, necontenit mişcător, în care nimic nu este definitiv. Este guvernat de emoţii şi sentimente. Este o lume nu imorală, ci amorală. Valoarea supremă este aici nu Binele sau Adevărul, ci Moftul. Moft înseamnă: fleac, capriciu, o respiraţie de moment cu aureolă poetică, prelungind o stare emoţională într-un prezent etern şi indivizibil. Împlinindu-şi vocaţia estetică sub zodia Moftului, infantilii lui Caragiale sunt moftangii.

Personajul emblematic al acestei lumi este moftangiul Mitică. De unde ştim că este un infantil tipic? În primul rând pentru că n-are vârstă. Ca şi Peter Pan, Mitică „nu e nici tânăr, nici bătrân nici frumos, nici urât, nici prea-prea, nici foarte-foarte", pe scurt, este indistinct, arhetipic. Peter Pan, şi el, „are aceeaşi vârstă mereu"... Copiii seamănă între ei până la confuzie. Tot aşa este confundabil moftangiul Mitică, prototipul, cu infantilii Nae, Lache, Mache sau Costică. Ei există într-un veşnic prezent, nu evoluează precum caracterele adulte, sunt, cum spune Caragiale, „eroii momentului".

Este moftangiul redus mintal?

La această întrebare ne va răspunde Conu Leonida, alt moftangiu. El este „boboc", adică - om mic, copil. Ca orice copil mic el confundă sexele. Pentru Leonida, Efimiţa, tovarăşa sa de joc, este „domnule" sau „Miţule", în vreme ce el răspunde la apelativul „soro". Un adult care ar susţine că revoluţia în care crede cu tărie nu poate să înceapă fără autorizaţie de la poliţie ar părea, pe drept cuvânt, idiot. Este Conu Leonida spiritualmente pauper? Din perspectiva noastră, raţională şi matură, poate că da. Totuşi, teoria lui despre republică este coerentă şi atractivă. Ba chiar şi gustoasă, dacă s-ar promulga şi „legea de murături". Cărei norme i se subsumează această teorie? Este raţională, mistică, absurdă, fantastică? Nici una, nici alta. Convingerile lui Leonida sunt axiomatice, nu el se înclină în faţa realităţii, ci realitatea se pliază canoanelor lor. Trei mari valori sunt axiomele sale - trei mari mofturi: Garibaldi, Republica şi procesul de degradare a Ideii în ipohondrie, trecând prin fandacsie. Universul construit în tiparul acestor teorii topeşte în sine contradicţiile cele mai ireconciliabile şi agresive. În literatura de specialitate a psihologiei infantile, Leonida s-ar afla în stadiul „credinţelor pithice", sau „apolliniene", adică pe la vârsta de 4-5 ani. Altfel spus, Leonida nu simte nevoia de a-şi confrunta părerile cu rigorile realităţii. Realitatea este el însuşi. El este un iniţiat al marilor mistere, el ştie cuvântul şi cuvântul său modelează lumea după chipul şi asemănarea sa. Aşa se explică de ce ziarul ar fi trebuit să conţină consemnarea evenimentelor viitoare, pentru că viitorul şi trecutul i se supun lui, lui Leonida, topite într-un prezent etern. Viziunea este conformă cu eleatismul grecilor antici. Aşadar, din perspectivă culturală, Leonida, şi odată cu el, întreaga populaţie de moftangii ai lui Caragiale, sunt eleaţii unei mahalale emblematice. Nu sunt oligofreni, ci altfel -copii fixaţi iremediabil în copilărie.

Dorul de lăptărie

Dacă trebuie să iasă, printr-un accident nefericit, din universul său liniştitor, moftangiul este confruntat cu teribilele forţe ostile ale istoriei reale. Faţă de această agresiune cine îl poate alina, încuraja? Nimeni, căci moftagiul este orfan. În condiţii vitrege, moftagiul nu acceptă lupta, ci îşi caută refugiul înapoi către un substitut al instanţei materne, un înlocuitor al sânului ocrotitor, hrănitor. Acesta este rostul lăptăriei. Lăptăria, pe post de mamă emblematică, satisface trebuinţele primare ale suptului şi nutriţiei, deopotrivă cu cele afective. Lăptăria îi reface moftangiului sentimentul demnităţii, îi susţine curajul de a suporta vicisitudinile istoriei reale ingrate, îi cultivă spiritul de dependenţă într-un dulce alint. Lăptăria substituie pe mama, alcoolul înlocuieşte laptele. Prin mijlocirea alcoolului, moftangiul se întoarce la copilăria paradisiacă. Aici, orice urmă de discurs raţional dispare. Mitică (Inspecţiune) pentru care spaţiul vital se restrânge exclusiv la lăptărie, nu mai ştie a rosti decât „a... ăpt......ptăiie" ceea ce ar vrea să însemne „lăptărie", după cum gungureala „ma-ma" desemnează mama. Lăptăria pune în valoare lalismul prunciei. Provoacă o imensă bucurie de a trăi. „Eş' du'ce, îne Iancule! - Sun' tu'tă Co'tică! - Tu'tă du'ce, îne Iancule!". Lăptăria este ultima redută a moftangiului - inexpugnabilă.

Leanca transductiva

Specificul gândirii moftologice este incapacitatea de sinteză. Raţionamentul moftangiului nu este nici inductiv, nici deductiv, ci transductiv, adică avansând de la un caz particular la altul. Leanca, nu întâmplător, comersantă de băuturi spirtuoase, trece de la „onoarea mea" la „situaţia care m-a-njurat", apoi la „clondirul cu trei chile mastică prima", ajungând la „venisem tomn-atunci". Nu trebuie să ne inducă în eroare pronumele relativ care. Nu are rolul de a introduce posibile relaţii de subordonare logică. Sintactica gramaticală, nu este folosită, ci doar mimată de moftangii. Retorica lor conţine numai contradicţii în care terţiul este acceptat cu seninătate. Admiterea contradicţiei, arată Piaget, este determinată fie prin amnezie (subiectul uită pe parcursul discursului premisele, ca în Căldură mare), fie prin condensare, mecanism prezent şi în procesul de construcţie al visului (Freud) când două premise sunt acceptate simultan, în dispreţul logicii tradiţionale. Moftangii, nefiind guvernaţi de corective morale, mint precum respiră. Minciuna este un act de candoare absolută, neculpabil. De aceea unii amici moftangii, surprinşi de a fi exprimat contraziceri ale realităţii, manifestă o sinceră uimire când sunt sancţionaţi (palme, bastoane). Ce rău au făcut?

Agamiţă este copilul rău

Modul specific de manifestare al moftangiilor este, ca şi la copii, jocul, o întreprindere foarte-foarte serioasă. Nu avem nici un drept să luăm în derâdere gesturile şi sentimentele moftangiului. Ele sunt mai intense decât ale unui matur închistat în rigorile civilizaţiei. Este dragostea dintre Fane Tipătescu şi Zoiţica Trahanache falsă? Cum, când el este dispus să renunţe la tot pentru a o păstra pe ea? Este Caţavencu nesincer? E lăudăros, arţăgos, dar nu nesincer. Crede necondiţionat în ce spune. Toţi moftangiii, când se joacă de-a politica, de-a dragostea, de-a munca, respectă regulile. Altfel, n-ar mai fi joc, ci viaţă adevărată. Numai Agamiţă Dandanache trişează. El este un copil rău, care strică jocul celorlalţi. E, probabil, singurul personaj negativ din lumea moftangiilor lui Caragiale. Negativ, dar nu culpabil. Căci şi el, ca toţi ceilalţi, este amoral.

Caragiale însuşi ne oferă această cheie pentru descifrarea lumii pe care a descris-o. După achitarea lui Caion, în 1902, declară într-un interviu realizat de Al.Antemireanu: „Am voit să se dovedească în faţa justiţiei poporului, că acuzaţia de plagiat a fost o impertinenţă de copil". La observaţia reporterului că achitarea ar putea fi dăunătoare societăţii, Caragiale replică: „Au făcut bine că n-au condamnat copilul. E vinovat el? Nu! Caion nu e decât o victimă. De ce aş da, eu, jurat prin pedepsirea acestui copil inconştient şi desechilibrat, un exemplu pentru cei mult mai echilibraţi, mai maturi şi mai sus puşi, cari uzează de aceleaşi mijloace?"

Ar fi mai bine şi mai frumos să se maturizeze moftangiii? Ar fi tare păcat, întrucât ar renunţa astfel la originalitatea lor neasemeni.