Numărul curent: 47

Centenar:
Profesorul Alexandru Dima de Iordan Datcu


Încă de la debutul său editorial cu Aspecte şi atitudini ideologice (1933), critica a observat la Al. Dima o serie de remarcabile calităţi, care aveau să caracterizeze şi lucrările sale ulterioare care-l reprezintă mai bine. G. Călinescu, în recenzia din ,Adevărul literar şi artistic" (1933, nr. 662), scria între altele: ,Ceea ce este de remarcat la Al. Dima e calitatea superioară a gândirii sale, sinceritatea dialecticii, care urmăreşte captarea convingerii, iar nu a atenţiei asupra autorului. Aşa de organică şi de spontană este această gândire, încât te simţi luat de apa problemelor şi pe măsură ce meditaţia creşte, figura autorului dispare, rămânând numai interesul pentru ideile sale. însuşire fundamentală pentru un filosof, într-o cultură, mai cu seamă unde cugetarea ia un caracter pronunţat literar". Cronicarul literar adăuga că la Dima ,toate cuvintele sunt necesitate de gândiri reale". S-au căutat explicaţii ale acestui stil, ale acestor calităţi. Acelaşi Călinescu, în cartea sa din 1941, îl trece pe Dima ,printre eseiştii formaţi la ţinuta Tudor Vianu" şi, totodată, îl laudă pentru cultura lui şi pentru că ,polemizează documentat şi urban". Trimiterea la Tudor Vianu s-a mai făcut. Astfel, Nicolae Manolescu, în consideraţiile din 1971, despre cartea lui Dima, Arta populară şi relaţiile ei, a remarcat că ,tipul de studiu din Conceptul de artă populară este acela practicat de Tudor Vianu". Raportare îndreptăţită, fiindcă Vianu, magister perpetuus, s-a aflat lângă Dima în toate momentele esenţiale ale biografiei sale: el i-a propus subiectul tezei de doctorat, l-a îndrumat consecvent, i-a propus la premiere cartea Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană şi a recomandat spre tipărire Editurii Fundaţiilor Regale teza de doctorat, Conceptul de artă populară (1939). De asemenea, a scris, de mai multe ori, despre fostul său student, pe care l-a văzut în ,categoria spiritelor pe care Pascal le numea Ťgeometriceť. Ideile se înlănţuiesc în raţionamentele sale cu ordine şi claritate şi complexitatea fenomenelor se despică în scheme solide şi bine repartizate". Caracterizări care aveau să revină, într-o formă sau alta, în ceea ce au scris o serie de critici despre opera lui Dima. Ion Zamfirescu a remarcat credinţa lui Al. Dima într-o ,dreptate de nezdruncinat a disciplinei silogistice, cu drumurile ei sigure în cunoaştere". Nicolae Balotă, în rândurile despre Arta populară şi relaţiile ei, scria că Dima îmbină ,rigoarea ştiinţifică cu profunzimea formulărilor critic-eseistice". Profesorul Vianu a hotărât evoluţia viitoare, de estetician şi comparatist, a lui Dima, influenţă la care aveau să se adauge, ulterior, studiile pe care acesta le-a făcut la Berlin, München şi Viena. Chiar în orientarea lui Dima către estetica sociologică, a avut o înrâurire şi Vianu, pe lângă aceea a şcolii sociologice de la Bucureşti, condusă de Dimitrie Gusti. Ştiut este că, mai mulţi ani, D. Gusti a condus catedra, cu un profil complex, de sociologie, etică şi estetică, că însuşi Vianu a ţinut, la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, un curs de sociologie.

A atacat, deopotrivă, estetica generală, în cărţi precum Gândirea românească în estetică (1943), Probleme estetice (1947) şi Domeniul esteticii (1947) şi estetica sociologică, pentru aceasta din urmă abordare trebuind să-şi însuşească bogate cunoştinţe de sociologie, din literatura română de specialitate şi din cea europeană, să cunoască terenul (a făcut cercetări, împreună cu echipele lui D. Gusti, la Drăguş, în 1929), să stăpânească, de asemenea, domeniile psihologiei, etnografiei şi folclorului. Buna cunoaştere a folclorului, care intra şi în obligaţiile sale de tradiţionalist moderat, a vădit-o în Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană (1936), în care, preluând sistemeul catalogului folcloristei engleze Charlotte Burne, a voit să demonstreze, polemizând cu E. Lovinescu - care afirmase, în Istoria literaturii române contemporane, din 1926, că ,disociaţia literaturii culte de literatura populară e pe cale de a deveni postulatul epocii noastre", că deşi poezia română îşi făcuse intrarea în mişcarea poetică europeană, totuşi, ea nu-şi pierduse ,boarea peisajului local". A exemplificat bogat cu creaţii de Blaga, Arghezi, Barbu, Voiculescu, Pillat, Maniu şi Crainic. Dacă Octav Şuluţiu apreciase că eseul este ,didactic", ,preliminar", iar Pompiliu Constantinescu că este ,un început revelator de câte posibilităţi oferă acest câmp de cercetare în cultura românească", G. Călinescu i-a obiectat autorului că n-a făcut deosebirea între ecourile mărunte, mai superficiale, mai decorative la unii poeţi, şi influenţa organică la alţii; de asemenea, i-a reproşat că ,esteticeşte scoate o măsură din noţiunea de tradiţie", şi aceasta concepută parţial, exclusă fiind adică tradiţia boierească.

Prima manifestare a interesului său pentru sociologie este articolul O ştiinţă a vremii noastre: sociologia (din ,Datina", 1926, nr. 7-8), în care observă aviditatea vremii pentru sociologie şi schiţează atitudinile faţă de ea ale lui Gabriel Tarde şi Emile Durkheim, opţiunea semnatarului articolului mergând spre cel de al doilea, un cugetător ,sever, pozitiv", sociologia practicată de el putând fi socotită ca ,hotărâtoare pentru viitorul acestei ştiinţe". A publicat, în aceeaşi revistă, recenzii la cărţi de Ştefan Zeletin, Petre Andrei, Eugeniu Speranţia, Al. Claudian. Mai târziu, în articolul Sociologie şi folclor (din ,Sociologie românească", 1937, nr. 5-6), aşezat sub un motto din Albert Marinus, ,Faison ŕ l'avenir du folklore sociologique", îşi completează concepţia despre studierea modernă a acestui domeniu. Dar aplicarea practică a noii abordări o face în teza de doctorat, susţinută cu D. Gusti, Conceptul de artă populară, apărută în 1939. Cultura populară fusese, până atunci, examinată fie printr-o metodă strict estetică (J.-J. Rousseau, Herder, Alecu Russo, V. Alecsandri, M. Sadoveanu), fie printr-una documentar-istorică (Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, L. Şăineanu). Pentru a pătrunde în ,fiinţa însăşi a folclorului", cea mai adecvată perspectivă este numai cea sociologică, care examinează producţiile populare ,în mediul lor natural, în lăuntrul condiţionărilor vii şi al funcţiunilor fireşti, pentru a se obţine o descriere şi o explicare a lor actualistă". Abordare care, în plan european, o practicau Albert Marinus, Julius Schwietering, Martha Bringemeiere, John Meier, Renata Dessauer. Conform acestei noi tratări, cultura populară nu este creaţia colectivă, nu este creaţia poporului, nici măcar doar a ţărănimii, ci a unor medii, creatori fiind nu doar ţărani, ci şi ciobani, meşteşugari, negustori, marinari, studenţi, medii în care apar creatori talentaţi, care, folosind reprezentări, forme, motive, expresii ale comunităţii, sunt exponenţi ai acesteia, ,organe de expresie" ale ei, caracterul popular al creaţiilor lor fiind dat de ,determinismul colectiv". Altă idee nouă este aceea că arta populară nu este supravieţuire preistorică, ci suferă în timp înrâuriri ale claselor de sus, ale unor popoare vecine, ale mediilor urbane, ale civilizaţiei şi culturii. Teoria gesunkenes kulturgut, a lui Hans Naumann poate fi susţinută şi cu suficiente exemple româneşti. O altă idee, esenţială, susţine că în arta populară prevalează valorile de conţinut, valoarea estetică realizându-se întâmplător, că această artă ,se complace în variaţie şi exuberanţă, în multiplicitate şi amorf", că ,între arta populară şi valoarea estetică în sens absolut, o fuziune integrală nu s-a putut produce întotdeauna". Tot dintr-o perspectivă sociologică este conceput şi studiul Drăguş - un sat din }ara Oltului (Făgăraş). împodobirea porţilor, interioarele caselor, opinii despre frumos (1945), în care fenomenul artistic popular este surprins în realitatea socială. Cu alte cuvinte, locul unei bogate bibliografii, din Conceptul..., este luat de prezentarea in extenso a opiniilor celor anchetaţi. Porţile, în concepţia acestora, reprezintă ,faţa socială" a gospodăriilor, şi ele sunt modeste fiindcă reflectă ,starea economică precară a locuitorilor", motivele de pe porţi reflectă conformismul social. Până şi frumosul natural este subordonat conceptului de utilitate, un exemplu în acest sens fiind grăitor: ,E frumos câmpul cu flori, dar noi nu avem treabă cu flori, noi avem cu bucate, floarea o ţii în mână, da' pita o bagi în gură".

Opiniile despre Conceptul... au fost consecvent laudative, şi la ediţia întâi, când au scris despre el D. Gusti, T. Vianu, Gh. Vrabie ş.a., şi la reeditarea din 1971, acum scriind despre el atât etnologi (Romulus Vulcănescu, N. Constantinescu, Nicolae Bot, Dumitru Pop, Adrian Fochi, Gh. Pavelescu ş.a.), cât şi critici literari (Nicolae Balotă, Nicolae Manolescu, Mircea Anghelescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Liviu Leonte, Marin Mincu). Unii s-au rezumat să sublinieze meritele lucrării în context românesc. Astfel, Romulus Vulcănescu, comparând opiniile despre arta populară ale lui Al. Dima cu acelea ale lui Lucian Blaga, N. Iorga, Al. Tzigara-Samurcaş, G. Oprescu şi Coriolan Patranu, scrie că, exceptându-l pe Lucian Blaga, ceilalţi au evoluat între ,eseistică etnologică şi microistorie culturală", nici unul neajungând ,să cuprindă întregul domeniu al acestei teme, să-l analizeze în toate laturile lui, să-l încadreze în contextul problematicii generale a ştiinţei şi să-i dea prin această încadrare o explicaţie care să umple un gol teoretic". Marin Mincu a opinat că studiul lui Dima ,depăşeşte graniţele naţionale şi se aşează alături de cele mai bune lucrări de specialitate de acest fel din lume".

Trebuie să amintim că Al. Dima voia să facă şi studii de sociologie a literaturii, mărturie stând studiul O istorie a literaturii române din punct de vedere sociologic, de câteva zeci de pagini, cuprins în volumul Fenomenul românesc sub noi priviri critice (1938), în care anunţa că se va ocupa, între altele, de condiţionările general-sociale şi de cele politice (aici semnalând imixtiunile factorului politic în literatura noastră veche şi în istoriografie). De ce nu şi-a realizat proiectul nu este greu să presupunem: după 23 august 1944, până prin 1965, sociologia a fost taxată de către comunişti drept ştiinţă burgheză, iar reprezentanţii de seamă ai şcolii de cercetare sociologică de la Bucureşti au fost lichidaţi, unii dintre ei chiar fizic (Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu).

Dar acum, la centenarul lui Al. Dima (s-a născut la 17 oct. 1905, la Turnu Severin şi s-a stins din viaţă la 19 martie 1979, la Bucureşti), la 66 de ani de la apariţia Conceptului... şi la 60 de ani de la apariţia studiului Drăguş - un sat din }ara Oltului (Făgăraş), mai pot fi susţinute opiniile care au remarcat formaţia solidă de estetician a autorului lor şi cele privind modernitatea demersului, rigoarea ştiinţifică, actualitatea acestor studii? Credem că da, că trecerea timpului n-a diminuat caracterul lor de lucrări de referinţă.