Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Profesia de critic literar de Alex. Ştefănescu

Am să vorbesc despre profesia de critic literar. Nu sunt nici pe departe cel mai important critic literar care ar putea să facă asta. Totuşi am o anumită experienţă şi e interesant să explic ce a însemnat pentru mine şi ce cred că înseamnă în general profesia de critic literar în cultura română, astăzi îndeosebi. Am să mă folosesc pe mine ca material didactic ca să explic anumite lucruri. Scriu, de altfel, o carte despre meseria de critic literar şi am pe o foaie, aici, şi titlurile capitolelor din viitoarea carte. Experienţa la care mă refeream înseamnă peste 35 de ani de critică literară. În 1970, când eram student în ultimul an de facultate, domnul Nicolae Manolescu, pe care l-am admirat întotdeauna şi îl admir şi astăzi, m-a îndemnat să scriu critică literară. M-a îndemnat într-un mod autoritar - eu scriam versuri, m-a convins că am înclinaţie pentru critică. Nu ştiu dacă acum nu cumva regretă că a provocat această schimbare de destin în ceea ce mă priveşte.
În cei peste 35 de ani de când scriu şi public critică literară, am scris şi publicat cu aproximaţie 5000 de articole. La început le număram cu mare înfrigurare, apoi am abandonat această preocupare, ce ţinea de vanitatea vârstei. Am mai publicat 14-15 cărţi de critică literară, toate consacrate literaturii române contemporane, iar cea mai recentă este Istoria literaturii române contemporane, o carte de mare întindere (aproape 1200 de pagini format mare), elogiată cu entuziasm de mulţi, contestată violent de şi mai mulţi. Acesta este riscul pe care şi-l asumă un critic literar când scrie despre scriitori în viaţă. (Scriitorii morţi sunt foarte politicoşi, nu reacţionează niciodată, nu protestează, nu se victimizează şi nu se răzbună.)
Pe de altă parte, în chip paradoxal, scriitorii valoroşi de astăzi sunt mai modeşti decât scriitorii lipsiţi de valoare, care sunt foarte agresivi. Şi sunt agresivi, poate, pentru că undeva, în sinea lor, îşi dau seama că nu au valoare şi îi doare foarte tare că se spune asta.
De aici nu rezultă că eu întotdeauna am dreptate. Este foarte probabil că uneori greşesc. Un critic literar nu este un zeu, este un om. Poate să aibă momente de opacitate, să nu înţeleagă valoarea unei cărţi. Dar sigur este că nu am făcut niciodată greşeli intenţionate, aşa cum susţin diverşi autori.
Acestea toate ca o scurtă carte de vizită. Ce este însă un critic literar? M-am gândit tot timpul de-a lungul celor 35 de ani ce înseamnă să fii critic literar, dacă eu mă instalez în această condiţie în mod corect şi, dacă da, ce rost am eu în lume, la ce sunt eu de folos. Mai ales că la început chiar părinţii mă întrebau cu ce mă ocup şi era destul de greu să le explic. Dar şi alţi semeni nu îşi dădeau seama de ce este nevoie de critică literară. Literatura îi emoţiona, dar critica li se părea ceva în plus.
Foarte insistent şi dramatic mi-am pus această întrebare acum doi ani în urma unei întrevederi cu Gigi Becali la Hotelul "Marriott", unde m-am dus, nu contează din ce cauză (să-i vând un fotbalist sau să cumpăr un fotbalist - ceva de genul ăsta...) După ce am intrat acolo am rămas în primul rând stupefiat de mărimea statuii lui Mihai Viteazul care era pe biroul lui Gigi Becali, o statuie atât de mare încât ar fi putut fi instalată şi într-un parc. Am vorbit cu el, şi Gigi Becali a început prin a se referi la profesia mea: "Dumneavoastră sunteţi critic literar, nu?, mi-a zis mie Dan Pavel că asta sunteţi." Judecând după ton, era ca şi cum m-ar fi prins cu ceva în neregulă. A continuat: "Înseamnă că sunteţi un om foarte rău". I-am răspuns: "Nu sunt absolut deloc rău, sunt prea bun, sunt de o amabilitate excesivă care de multe ori mă face victimă". "Ba sunteţi rău. Vă bucuraţi ori de câte ori apare o carte proastă." "Cum să mă bucur, de ce să mă bucur?" "Pentru că aveţi despre ce să scrieţi. Dacă toate cărţile ar fi bune, dumneavoastră n-aţi avea din ce să trăiţi. Marea dumneavoastră satisfacţie e să apară cărţi proaste. Aşa vă puteţi câştiga existenţa."
Vă daţi seama ce greu ar fi să-i explic lui Gigi Becali ce înseamnă critica literară. Este un personaj care n-are răbdare şi mi-ar trebui mulţi ani pentru ca, procedând cu tact pedagogic, recomandându-i cărţi, apropiindu-l de literatură, să-l fac să înţeleagă în sfârşit că, de fapt, critica literară este - cum spunea marele dispărut Alexandru Paleologu - arta de a admira, nu plăcerea de a ţopăi de bucurie pe cadavrul unei opere literare. Plăcerea de a admira în mod exigent, în cunoştinţă de cauză.
Un adevărat critic literar preferă să citească o carte bună şi să scrie despre ea pentru a-şi putea exprima admiraţia, să arate de ce o admiră şi să transmită interesul pentru ea şi altor contemporani. Ajungem astfel la diferenţa dintre un cititor obişnuit şi un critic literar. În esenţă, nu este o mare diferenţă. Un critic literar este şi el un cititor, însă unul profesionist. Spre deosebire de cititorul obişnuit care după ce a citit o carte poate să spună doar că i-a plăcut sau nu, criticul literar trebuie să spună şi de ce i-a plăcut sau nu. Şi asta nu pentru că este mai inteligent, ci pentru că este mai experimentat. Căci asta face tot timpul. Şi nu-i uşor să faci asta toată ziua. Una e să citeşti din plăcere, şi alta să citeşti din obligaţie profesională. Mi-aduc aminte că în adolescenţă, când nici nu-mi trecea prin minte că o să fiu critic literar, citeam din plăcere şi parcă ziua era prea scurtă când mă lăsam absorbit de o carte bună. Acum ceva din acea bucurie s-a stins. Citesc, de foarte multe ori, din obligaţie profesională. şi, credeţi-mă, citesc mult mai mult literatură proastă decât cititorul obişnuit. |sta este paradoxul meseriei de critic literar. Oricare alt cititor poate să-şi selecteze lecturile. Un critic literar trebuie să citească cam tot ce apare ca să poată recomanda contemporanilor săi literatura cu adevărat bună. Şi se produce în timp un fel de intoxicare. Un critic literar parcurge atâta maculatură încât poate ajunge la un adevărat dezgust faţă de literatură. Dar în momentul când nu mai simţi nici o bucurie pentru lectură, te poţi considera descalificat, în calitate de critic literar. Un ideal al criticii literare ar fi - oricât de departe ar merge profesionalizarea - să rămână acea candoare iniţială, acea capacitate pe care o avem în adolescenţă de a ne bucura de o carte. Acel mod liber de a ne lăsa fermecaţi de frumuseţea literaturii.
Vreau să explic de ce mi-am intitulat conferinţa "Profesia de critic literar". Cuvântul "profesie" poate părea o brutală demitizare a condiţiei de critic literar. Problema aceasta se pune în general atunci când este vorba de condiţia de scriitor. Multor scriitori nu le convine să spună că sunt de profesie "scriitori". Pare banal. Cum adică, "de profesie"?! Sunt ca un medic, ca un frizer, ca un inginer? Da, bineînţeles că sunt asemenea lor. Şi-apoi, chiar dacă această condiţie, de scriitor, are ceva misterios, astral, ceva înălţător, nu este corect din partea noastră s-o numim altfel decât profesie, pentru că miracolul nu interesează publicul, el se petrece în sufletul nostru. Este indecent să apărem în faţa publicului şi să spunem: "Noi avem o misiune, asta e menirea noastră, este vocaţia noastră, prin noi vorbeşte o instanţă superioară." Este şi riscant pentru un scriitor să pretindă aşa ceva, pentru că atunci societatea îi poate să-i spună că are o răsplată zeiască şi că nu mai e cazul să primească un salariu! Să fie fericit că trăieşte o iluminare!
Trebuie să facem abstracţie de această "mitologizare" a condiţiei de critic literar şi de scriitor. Scriitorul este un profesionist al provocării emoţiei cu ajutorul cuvintelor. Este plătit ca să ne emoţioneze. Criticul literar, la rândul lui, este plătit ca să îi evalueze creaţia. Pare simplu. S-ar putea vorbi sute de ore despre mijloacele pe care le foloseşte scriitorul, cu inepuizabila lui inventivitate, ca să ne emoţioneze. Dar, în esenţă, îl plătim ca să ne emoţioneze; ca să ne captiveze, să ne încânte. Altfel nu merită banii. De la criticul literar trebuie să aflăm dacă o operă literară e bună. Iar dacă în timp constatăm că am dat banii de pomană, nu o să mai credem în opiniile lui şi el îşi va pierde autoritatea. Cui se adresează un critic literar? El se adresează cititorilor. La noi încă este o gravă confuzie. Scriitorii îşi închipuie că un critic scrie pentru ei. Nu scrie pentru ei. Am explicat multor autori că îi respect foarte mult, chiar şi pe cei fără talent, pentru că au un soi de eroism, pentru că mizează totul pe această îndeletnicire care nu este sigură, căci se pot trezi cu părul alb şi fără o operă, înţelegând că şi-au închinat viaţa unei himere. Îi stimez pe toţi, dar când scriu un articol nu mă adresez lor. Dacă m-aş adresa scriitorilor, aş putea foarte bine să le trimit scrisori particulare în care să le explic ce părere am despre cărţile lor.
Eu nu fac pedagogie cu scriitorii, nu vreau să îi învăţ cum să scrie. Unii scriitori mă întreabă: "La ce îmi ajută mie că ai scris chestia asta?" Dar nu mi-am propus în nici un fel să îi "ajut". Eu vreau să mă fac folositor cititorilor (şi scriitorilor în calitatea lor de cititori). Deci mă adresez tuturor cititorilor. Îmi fac datoria faţă de ei. Îi informez în legătură cu ceea ce am citit, pentru că nu toată populaţia unei ţări poate citi toate cărţile care apar. Fiecare are altă îndeletnicire. Aşadar, un critic literar este un om care nu face altceva decât să citească şi să îi ţină la curent pe ceilalţi cu ceea ce crede că ar merita să citească la rândul lor. Este foarte important ca el să îşi facă datoria faţă de public. Ce deosebire există între scriitor şi criticul literar? În general, prin tradiţie se crede că scriitorul este foarte important, este un creator, iar criticul - un fel de umbră a scriitorului, un profitor al muncii scriitorului; nu face decât să inhibe spiritul lui creator, să-l descurajeze. Eminescu însuşi a căzut în capcana acestui resentiment faţă de criticul literar. Să ne aducem aminte versurile lui: "Critici voi, cu flori deşarte,/Care roade n-aţi adus/ E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus". Dar Eminescu nu se referea la Titu Maiorescu, ci la o serie de autori obscuri care îl defăimau şi printre ei erau nu numai critici literari, ci şi poeţi de mâna a doua. De fapt tot Eminescu mărturisea undeva că visul său e să scrie o poezie care să-i placă lui Titu Maiorescu, căci criticul ideal la care se gândeşte când scrie ceva sau revizuieşte ceva e Titu Maiorescu.
După părerea mea, între un scriitor şi un critic literar nu este o foarte mare deosebire. Se poate sesiza o deosebire flagrantă doar în ceea ce priveşte obiectul scrisului lor. Scriitorul scrie despre realitate, iar criticul despre realitatea literaturii. Amândoi scriu. Doar că scriitorul scrie despre ce vede în jur, despre existenţa reală a oamenilor, despre relaţiile dintre ei, iar criticul literar scrie despre ficţiunea scriitorului, scrie despre ce a scris scriitorul. Asta a dus la ideea că un critic face o literatură de gradul doi, adică o literatură despre literatură. Poate apărea şi o literatură de gradul trei sau patru, când un critic scrie despre, de exemplu, opera critică a lui Călinescu, apoi vine altul care scrie despre criticul care a scris despre Călinescu ş.a.m.d.
oate aceste oglindiri succesive pot să dea impresia de inutilitate, de narcisism, de ocupaţie sterilă. Dar nu sunt. De fapt este un joc intelectual, o permanentă activare a minţii, o formă de înnobilare a fiinţei omeneşti. Problema este dacă mai are cineva timp de toate astea. Nu are. Din păcate. Şi asta spre paguba celor care nu au timp. Se pierd multe din cauza modului febril, nesăbuit în care ne trăim viaţa. Dar asta este o discuţie pe care ar trebui să o susţină Liiceanu sau alt filosof.
Iată şi alte întrebări posibile. Când trebuie să facă cineva critică literară? La tinereţe sau la bătrâneţe? Călinescu a dat acestei întrebări un răspuns de neuitat. A folosit o formulă paradoxală, în stilul său caracteristic: criticul literar este un scriitor care a ratat în poezie, proză şi teatru. Adică a încercat să scrie în toate genurile pe care le cunoaşte, le-a înţeles mecanismele şi în cele din urmă, fiind în cunoştinţă de cauză, are competenţa necesară ca să se pronunţe asupra poeziei, prozei sau teatrului.
Eu, fără să desconsider deloc ingeniozitatea interpretării lui Călinescu - cine ar putea să o facă? este vorba de un critic genial - am totuşi o altă opinie: cred că foarte bine e să faci critică literară când eşti tânăr şi abia apoi, dacă simţi nevoia, să scrii poezie, proză sau teatru. Când eşti tânăr, scriind critică literară, înveţi cum e făcută literatura, te uiţi la ea şi te întrebi cum a fost creată, o analizezi atent, înveţi din această examinare atentă. Pentru că cititorul obişnuit nu o citeşte atent, o citeşte lăsându-se transportat de ficţiune, de emoţie, de frumuseţea ei literară. Pe de altă parte, tânărul este integru din punct de vedere moral, curat, are reacţii spontane, nu minte. Nu există critic literar care să-şi păstreze această integritate morală până la sfârşitul vieţii. Oricât de cinstit ar fi, oricât ar dori să lupte cu presiunile făcute asupra sa, cedează în cele din urmă, intransigenţa lui se erodează. Mă refer la criticii cinstiţi - şi avem mulţi -, iar nu la cei care de la început fac o afacere din critica literară. Pe aceştia nici nu-i consider critici literari. Se produce în timp o cedare pentru că presiunile pe care scriitorii le exercită în timp asupra criticilor sunt infernale şi dovedesc o inventivitate extraordinară. Nici nu înveţi bine să te aperi în faţa unui tip de imixtiune, că se şi inventează altul. Criticul este mereu nepregătit; şi este vulnerabil şi pentru că, stând mai tot timpul în casă, ca să citească, nu are experienţă în lupta cu viaţa. Când iese din casă eşti precum o bufniţă care se rătăceşte ziua pe o stradă.
Mă întorc la întrebarea: ce face criticul literar copleşit de abundenta producţie de texte literare? Este necesar să discearnă, să stabilească ce anume merită să fie considerat literatură şi ce nu. Pentru că în literatură funcţionează un principiu neîntâlnit în alte domenii, şi anume: numai ceea ce este valoros există. Asta este foarte interesant. De exemplu, o maşină bună există ca şi una proastă. Se află amândouă acolo, nu poţi să le ocoleşti, ocupă un spaţiu. Dar literatura nu există decât atunci când are valoare. Altfel, pur şi simplu nu există. Degeaba o carte proastă are forma unei cărţi bune, degeaba copertele unei cărţi proaste seamănă într-o bibliotecă cu cele ale unei cărţi bune. Una există, alta nu există. În domeniul literaturii, criteriul axiologic devine criteriu ontologic. Criteriul de valoare devine criteriu de existenţă.
Noi nu putem introduce în circuitul vieţii culturale "cadavre" de literatură. De aceea avem o mare responsabilitate. Noi trebuie să ne asumăm răspunderea şi să îndemnăm publicul să se apropie de literatura adevărată, bună sau mai puţin bună, dar de literatură, nu de o falsă literatură, nu de o literatură fantomatică pe care de fapt nu o citeşte nimeni. Puteţi constata asta ori de câte ori intraţi într-o librărie; din sutele de cărţi de autori români, o mare parte stau acoperite de praf şi numai câteva sunt mereu deschise sau cumpărate. Partea vie este mult mai restrânsă decât partea moartă dintr-o literatură. Asta este una din misiunile criticului: să despartă ceea ce este viu de ceea ce este mort.
Mai este de spus ceva, foarte important: în momentul de faţă criticul ar trebui să se ocupe nu numai de citirea şi evaluarea textului, ci şi de relansarea interesului pentru literatură. Dispare, sub ochii noştri, în întreaga lume (în România, din fericire, mai lent decât în multe alte ţări), interesul pentru literatură, ceea ce reprezintă o mare pierdere. Dispare pentru că nu are cine să-l transmită, pentru că nimeni nu pune suflet în asta, pentru că trebuie un anumit eroism ca să propagi literatura.
Literatura nu poate fi citită ca alte texte - de aici pleacă totul. Literatura are un limbaj al ei care nu mai este cunoscut decât unora. Se va ajunge în curând ca limba literaturii să aibă un regim de limbă moartă, ca latina sau greaca veche. Asta mă îngrijorează cel mai mult: ideea că în viitor (nu contează că eu nu voi mai fi atunci) s-ar putea să nu se mai citească, să nu mai fie cunoscută această limbă zeiască (de fapt, singura limbă cu adevărat omenească) - asta chiar îmi dă un sentiment de zădărnicie, de descurajare.
Cum trebuie citită literatura? În orice caz, altfel decât textele care oferă informaţii. Şi anume, într-o stare de maximă libertate interioară, cu sufletul pregătit pentru un joc. Eu cred că trebuie să-i reînvăţăm pe oameni acest joc care este magic şi căruia mulţi i-au uitat regulile. Să-i învăţăm în primul rând pe tineri, în şcoală, pentru că mulţi profesori suferă de un fel de frigiditate estetică şi nu pot transmite bucuria lecturii. Am văzut cândva într-un manual de literatură ceva grotesc - poezia Floa­re albastră de Eminescu, diafana poezie a lui Eminescu, analizată astfel: care sunt actanţii? schiţaţi diegeza poe­mului! stabiliţi seriile sinonimice! treceţi într-un tabel, pe o coloană, arhaismele şi, pe altă coloană, neologismele! etc. Şi mă gândeam: ce improprie şi alienantă metodă de a trata un asemenea poem au găsit autorii manualului! Dacă aş fi elev şi aş studia întâi manualul, nu aş mai citi în vecii vecilor poezia Floare albastră. Să reînvăţăm să citim şi să colaborăm pentru a reînvăţa să citim, aceasta mi se pare prima urgenţă în momentul de faţă.

(fragment dintr-o conferinţă ţinută la
Teatrul Naţional Bucureşti în 2006)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara