Numărul curent: 44

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Procesul stalinist al "tovarăsului Camil" de Al. Săndulescu




În 1948, când se împlineau o sută de ani de la revolutia pasoptistă, Camil Petrescu publica piesa Bălcescu, la sugestia probabilă a sectiei de propagandă si agitatie (Propagit) a Partidului Comunist. Nu era o dramă istorică si nu avea nici pe departe înalta vibratie din Danton, ci era o reconstituire în centrul căreia se afla un erou, cât de cât apropiat de personalitatea autorului. Sigur că, în spiritul inflamat al momentului, el exacerba revolutionarismul lui Bălcescu si că recurgea uneori la distorsiuni ale adevărului istoric, dar fără ca ele să fie prea grave. Defectul principal al piesei, salutată de critica dogmatică drept o operă de seamă a realismulmui socialist, era absenta conflictului si a nervului dramatic. Ceea ce nu era putin.

În 1952, la sărbătorirea Centenarului Caragiale, Camil Petrescu primeste o nouă "comandă socială" din partea activistilor de rang înalt ai aceluiasi partid. Acum ei cereau o piesă de teatru care să-l aibă ca erou, fireste, pe autorul Scrisorii pierdute. Scriitorul se conformează (vai, nu numai în sensul că "se execută"), elaborând un text pe care-l predă la revista "Viata românească". Acesta nu corespunde exigentelor politice, din ce în ce mai severe si mai aberante, încât redactorul sef, proletcultistul de tristă memorie, Nicolae Moraru, convoacă mai multe sedinte "lărgite" de "discutii cu autorul". Stenograma uneia dintre ele, după cât se pare a treia sau a patra, a fost publicată anul trecut de Ion Vartic în "Biblioteca Apostrof" din Cluj, sub titlul Procesul "tovarăsului Camil". Teatru documentar în stare naturală, cu o prefată de Mircea Zaciu.

Se întâmplă pe la sfârsitul lunii iunie 1952. Asistăm la un sinistru spectacol de tipică "prelucrare", în spiritul tezelor staliniste, înregistrat pe viu, la un proces, cum observă si prefatatorul, în care completul de judecată e format în stil "revolutionar" numai din procurori (ei acuză si tot ei decid), bietul autor devenind inculpat, neputându-se apăra decât cu propria constiintă profesională si morală, deja minată, care, pe parcursul dezbaterilor, se spulberă cu totul. El este supus unui tir de acuzatii (chipurile, obiectii) si de cerinte imperative, care vin din partea celor mai stângisti si mai agresivi dogmatici ai epocii: Nicolae Moraru, deja amintit, Mihai Novicov, Ion Vitner, Aurel Baranga, Traian Selmaru (prin corespondentă), si, ceva mai sters, Silvian Iosifescu, ocupând cu totii functii importante în presa de partid, la Uniunea Scriitorilor sau la Universitate.

Ce anume obiectau acesti "tovarăsi cu răspundere"? Mai întâi, că figura lui Caragiale din piesă nu corespunde cu figura - fireste simplistă - "valorificată" la centenarul abia sărbătorit; că scriitorul n-a împărtit lumea în prosti si destepti, fapt vizibil în întreaga sa operă, ci potrivit leninism-stalinismului, în oligarhie si masa poporului; că în piesă nu se vede dragostea lui Caragiale pentru poporul român. I se mai reprosează lui Camil că anecdotica la care apelează ar fi "sursă burgheză de cunoastere" a autorului Scrisorii pierdute, că "nu se vede personalitatea creatoare care este legată de operă", că de ce se fac referiri (inoportune) la mostenirea Momuloaiei si la faptul că scriitorul se înscrisese în Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu, intrând în cursa electorală, în fine, că la procesul Caion ar fi fost cazul să fie prezenti si muncitorii. Si încă altele, care de care mai obtuze.

Ce vor de la Camil Petrescu înfierbântatii participanti la discutie în ignoranta lor stupefiantă si conceptia lor primitivă (Mihai Novicov credea că I.L.Caragiale a scris si romane, în care a combătut sovinismul, si că memorialistii se numesc risum teneatis "amintiristi")? Ei vor să-i impună dramaturgului modelul sovietic, unde personajele istorice inavuabile, mai exact interzise din motive politice, sunt pur si simplu eliminate, ca în filmul Lenin. Acolo, printr-o falsificare grosolană, sunt ignorate cu bună stiintă figura lui Trotki (care se stie ce rol a jucat în revolutia bolsevică alături de Lenin) si a altora "descoperiti ca fiind banditi", desigur Buharin, Zinoviev s.a. Deci dramaturgului român i se propune o trunchiere a adevărului, reducerea planului realitătii, totdeauna complexă, la o schemă rudimentară. Mai toti vorbitorii vor să-i dea lectii celui care scrisese Jocul ielelor si Suflete tari si lectiile, extrase parcă din Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (Bolsevic) sunt niste inepte sabloane proletcultiste de felul acestora: Eroii lui Caragiale "au fost intransigenti în demascarea burghezo-mosierimii"; scriitorul "a fost combativ", "a luptat împotriva coalitiei burghezo-mosieresti". El a proorocit vremea socialismului (M. Novicov). Conflictul din piesă trebuie să demonstreze lupta lui Caragiale "cu conditiile vitrege ale societătii de exploatatori si exploatati". Caragiale a fost prigonit (N. Moraru). Pentru toti, în afară de comedii, piesele de rezistentă ale operei lui Caragiale, poate într-o si mai mare măsură, sunt 1907. Din primăvară până-n toamnă, Arendasul român si chiar articolul 1 Mai (scris în fapt de A. Bacalbasa). Cu un aer de superioritate si de arogantă, Aurel Baranga vrea "să-l lămurească pe tov. Camil" (căruia i se adresează impertinent, ca si N. Moraru cu "Dumneata") si anume că textul de bază din care trebuie să se inspire este... articolul de fond din "Scânteia", publicat cu ocazia centenarului. Ce mai atâta documentare si bătaie de cap! Acolo se spune esentialul pe care nu are de făcut altceva decât să-l dramatizeze în spiritul si litera lui! Mai ipocrit si mai lingusitor (foloseste denominatia "maestru"), M. Novicov dezvăluie subtextul întregii discutii: "Noi nu vrem să vă cerem, vrem să vă convingem", bineînteles de toate ineptiile debitate de fiecare în parte, de arta falsificării si a întoarcerii lucrurilor pe dos. Rechizitoriul lui N. Moraru (care conducea sedinta) se încheie cu o întrebare ultimativă la care, după atâtea eforturi de a-i înfrânge vointa inculpatului, prevede răspunsul: "...totusi, din sedinta noastră de acum, fată de ultimele sedinte care au avut loc, din discutie, dumneata, tovarăse Camil, vezi un pas mai departe, te apropii dumneata de punctul nostru de vedere?" Si bietul Camil răspunde "da", ca un elev timorat, bucuros că n-a primit o pedeapsă mai mare, ca si când aceasta n-ar fi fost deajuns! de fapt, el era în postura vinovatului care si-a recunoscut vina (de a nu fi îmbrătisat în totalitate "linia partidului"), ceea ce îi dă o mare satisfatcie politrucului-sef: "Cred că este un succes".

Cum reactionează Camil Petrescu de-a lungul procesului, fată de acuzatorii săi? Mai ales la început, el adoptă o atitudine curajoasă, în spiritul adevărului istoric: "În ce situatie mă pui pe mine, îi răspunde lui I. Vitner, când trebuie să arăt un Caragiale pe care nu-l cunoaste nimeni?" "Nu pot să-l fac schematic", izbucneste în alt loc si îi caracterizează în mod substantial si ironic pe ipochimenii care-l hărtuiau cu întrebări din cele mai stupide, cerând unui scriitor "să facă un cerc pătrat" (s.n.). Dar pe parcurs devine concesiv, ca până la urmă să se lase convins (el, extrem de lucidul de altădată), admitând cele mai multe din enormitătile debitate de judecătorii săi. Si-l auzim, parcă repetând după ei, că "regimul burghezo-mosieresc" era anticultural, că interzicea libertatea cuvântului, că Eminescu si Caragiale au fost asasinati, oricât de metaforică ar fi expresia. Asemenea întristătoare alegatii amintesc în plan literar de "fenomenul Pitesti", victima transformându-se în călău, împrumutând tocmai comportamentul absurd al acestuia. Si ideea e subliniată în final, unde Camil se livrează total, dând mâna liberă cenzorilor: "Vă las libertatea de a tăia tot ceea ce jigneste sensibilitatea Dvs. si voi atinge încă mai mult momentele reale de atitudine politică a lui Caragiale".

Scriitorul era, după formula inspirată a lui Mircea Zaciu, convins-învins. Piesa Caragiale în vremea lui, publicată abia în 1957, e suprema si regretabila dovadă. Textul nu are nici un fel de suflu dramatic, aduce în scenă personaje si dialoguri plicticoase si mai ales contrafăcute, contine parafraze facile după O noapte furtunoasă, pagini de umplutură. Proiectarea personajelor se face cam în spiritul atât de invocat al "centenarului", adică într-o viziune simplistă, profund mistificatoare. Falsul e detectabil mai peste tot. Caragiale, înclinând mai mult spre negustorie, vrea să fie totusi un "proletar intelectual", care-i dă lectii de comportare lui Maiorescu, într-un mod frizând insolenta. Cel care scrisese studiul Comediile d-lui Caragiale, reprezentând o adevărată consacrare a dramaturgului, n-ar întrupa decât, conform directivelor de partid "prostia subtire si filistină". Caragiale e redus în piesă la rolul de simbrias, de mercenar al scrisului, ca si Eminescu, cel care credea cu atâta convingere în ideile sale conservatoare. Publicând în "Moftul român" articolul 1 Mai al lui A. Bacalbasa, muncitorii sunt asa de entuziasmati, încât îl invită la clubul socialist pe tovarăsul Caragiale (?!). Tipul boierului (Jitianu) e sarjat, văzut ca un semidoct din familia lui Farfuridi si Brânzovenescu. Un academician vorbeste ca Trahache (Academia Română nu era totusi o adunare de imbecili). Nestiind cum să fie mai "pe linie", Camil Petrescu preia scena din Descult al lui Zaharia Stancu, aceea incredibilă cu botnitele puse culegătorilor de la vie, si relatează el o alta, asemănătoare, unde un vechil măsoară cu un tipar de sârmă ouăle aduse de tărani la curte. Si asa mai departe.

Completul de judecători proletcultisti putea să fie pe deplin multumit: îsi atinsese scopul, umilind pe unul dintre cei mai mari scriitori români, care, din păcate, fusese foarte "cooperant". Ion Vartic afirmă că "piesa-document" ne dă adesea impresia că avem de-a face cu un teatru al deriziunii. Aceasta e numai o fată a lucrurilor. Cealaltă e una tragică, a scriitorului trecut prin furcile caudine, de unde a iesit nu o dată rănit si desfigurat. Este si cazul lui Camil Petrescu, supus unuia dintre cele mai fioroase procese ideologice staliniste, care au fost intentate la noi intelectualilor în anii ^50.