Numărul curent: 44

Mărturii:
Problema antisemitismului lui E. Lovinescu de George Radu Bogdan


Este surprinzător ce fiinţă secretă a putut fi Lovinescu. Agendele literare, considerate în ansamblul celor şase volume publicate, ne-o arată cu o sinceritate totală, dar această sinceritate continuă pentru cel ce le citeşte a fi adesea greu de pătruns. Ele dezvăluie întâi de toate un temperament şi încă unul extrem de dinamic, cu ieşiri intempestive, ba chiar brutale uneori deşi nu violente altcum decât verbal. Apare de neînţeles cum omul acesta a fost socotit de către mulţi un ins placid, un personaj marcat de indiferenţă. Superficialitate în a-l judeca, înclinare spre mit şi legendă, nevoie de a-l fixa într-o formulă? Fapt e că Agendele contrazic asemenea tendinţe. Sunt categorice în a creiona profilul temperamental al lui Lovinescu: pe o seamă de vizitatori ai săi îi repede, pe alţii îi dă pur şi simplu afară şi pe numeroşii aspiranţi întru ale literaturii nu se sfieşte să-i "execute", ca să folosesc un termen care revine adesea sub pana lui.

Problema aceasta a temperamentului lui Lovinescu pe care Agendele o pun atât de clar în evidenţă nu i-a scăpat câtuşi de puţin minţii lucide şi caracterului moral ale celui în cauză. încă la sfârşitul anilor '20 începutul anilor '30 ai secolului trecut, atunci când îşi redacta al II-lea volum de Memorii, apărut la Craiova în 1932, criticul afirma (v. pag. 287-288): ,Reacţiunile imediate, actele reflexe, ideile curente sunt, negreşit, determinate de temperament, dar în afară de această floră instinctuală la îndemâna oricui şi esenţială primitivului, omul cult, cugetătorul se poate ridica deasupra temperamentului său în elaboraţii ideologice neizvorâte din solul afectiv ci contrariindu-l chiar, prin posibilitatea bovarică a individului de a concepe şi a se concepe altfel. Omul nu e, prin urmare, numai temperamental, după cum nu e numai bovaric, ci mult mai complex; peste temperament, el are numai posibilitatea, ieşită din împrejurări obscure, a transcenderii, a determinării după principii".

Ce rezultă din cele de mai sus? Mai multe lucruri: în primul rând că însemnările din Agende, pentru a-şi revela întreaga semnificaţie, trebuie coroborate în principal cu o seamă de texte memorialistice publicate de-a lungul anilor, Agende şi Memorii luminându-se reciproc. Apoi, că există la Lovinescu cel din perioada interbelică o zbatere foarte pronunţată de ordin moral, care îl face să-şi dorească o autodepăşire, dominată de voinţa de a deveni altceva decât îşi apare a fi. Asta, pentru a elimina contradicţia care îl stăpâneşte şi de care e foarte conştient. De unde şi acel imperativ al"transcenderii", care în conştiinţa sa se împleteşte parţial cu o atitudine bovarică, ultimul aspect născându-i o întreagă problemă, mai cu seamă în ce priveşte opera proprie (v. Memorii, vol. II, pag. 288-301).

Ceea ce mă interesează aici e însă factorul principal al contradicţiei. El e indisolubil legat de raportul lui Lovinescu cel antisemit cu evreii. Căci iată ce ne confesează el (v. Memorii, II, p. 147): ,ş...ţ născut şi crescut la Fălticeni, adică într-un mediu caracterizat prin prezenţa masivă a elementului evreiesc, am supt încă din copilărie aprehensiunea judaicului, obişnuită tuturor Moldovenilor, şi degenerată la mulţi sub forma antisemitismului militant. Cu toată această stare de ostilitate latentă, prin nu ştiu ce înclinare instinctivă sau deliberată, prieteniile mele cele mai solide au fost totuşi cu Evreii".

Dacă nu se iau în considerare asemenea mărturii, o mulţime de ieşiri antisemite care apar în Agende - de jidăneli uneori de cea mai joasă speţă, cum aflăm spre pildă în volumul al III-lea, cuprinzând anii 1930-1932 - pot să inducă în eroare. Ele aparţin acelui personaj cu care Lovinescu se luptă, încercînd şi reuşind să se dezică de el, apelând la deja citata ,posibilitate bovarică a individului de a concepe şi a se concepe altfel". E o biruinţă asupră-şi pe care nu voi înceta niciodată să o exalt. Ea îmbracă formele celei mai înalt atinse nobleţi, ipostază deplin convingătoare; garantă a faptului că până în cele din urmă adevăratul şi definitivul Lovinescu e acesta. Exemplul său demonstrează prezenţa unei excepţionale forţe morale, confirmând cuvintele înţelepte ale unui vechi cântec hasidic care spune: ,Trebuie să cazi foarte jos pentru a găsi puterea să te ridici".

Citite fără idei preconcepute şi reacţii pripite, Agendele literare sunt printre altele dar nu în ultimul rând mărturia treptatei şi consecventei metamorfoze pe care şi-o impune Lovinescu. într-un fel desigur mult mai modest, mă înscriu şi eu printre eroii săi care fac obiectul demonstrativ al acestei metamorfoze. Aşa cum s-a putut observa din ceea ce am publicat până acum, apariţia Agendelor a resuscitat în mine un întreg trecut al tinereţii, stimulându-mă şi obligându-mă să-mi spun cuvântul, ca unic depozitar memorialistic al unor scene la care am asistat şi rostiri pe care le-am auzit. Cu atât mai mult cu cât aceste notaţii strict intime şi aproape criptice au o importanţă deosebită în conştiinţa mea nu prin ceea ce consemnează Lovinescu, ci prin ceea ce trece sub tăcere lăsându-mă pe mine să divulg, întru omagierea caracterului său, surprins adesea în ipostaza cea mai paradoxală. Oricum, personajul constituie în multe privinţe o enigmă la a cărei dezlegare parţială - nu mai mult decât o infimă câtime - încerc să-mi aduc obolul.

Poziţia pe care mă situez este dictată de ceea ce îl serveşte. Iar ceea ce îl serveşte nu este în nici un caz ocolirea problemelor spinoase. Escamotarea de către feluriţi comentatori ai Agendelor a anumitor aspecte delicate (ca să nu spun altfel) nu e de natură să-i reveleze cititorului extraordinara ţinută a criticului. De aici nu trebuie trasă concluzia că înclin spre o atitudine apologetică. Sunt conştient de toate limitele generozităţii sale faţă de evrei şi înţeleg perfect motivaţia acestor limite, născută din convingerea că aşa cere interesul naţional românesc. Dacă se ţine seama de contextul istorico-politic al epocii şi de imperativele de moment ce păreau să decurgă din el (suntem la răscrucea lui 1942 şi prima jumătate a lui 1943 când o victorie a Uniunii Sovietice începea să apară ca posibilă), interesul naţional românesc se confunda în numeroase conştiinţe cu acţiunea dorită până la urmă biruitoare a armatelor hitleriste germane. Aşa gândeau nu numai Lovinescu, ci şi mulţi alţi intelectuali de frunte, ca să nu mai vorbesc că printre ei se aflau şi unii oameni politici presupuşi a fi din tabăra democrată şi care nu erau de acord cu regimul instituit de Ion Antonescu. Evident, ca ins sortit exterminării nu puteam gândi la fel, mai ales că eram convins că o victorie germană nu ar fi împiedicat sacrificarea în final a românilor pentru care Hitler nutrea un dispreţ total, deşi îl aprecia la modul suprem pe mareşal (a se vedea în această privinţă Jurnalul lui Goebbels).

Nu intră în proiectul meu analiza sau simplu judecarea omului politic care a fost în sinea sa - şi uneori militant deschis dar fără paradă - E. Lovinescu. Nici servituţile la care s-a supus ori i-au fost impuse, precum şi aderările lui la ordinea instaurată după 1938 de Carol al II-lea, până în momentul când România s-a văzut dezmembrată. însemnările din Agende sunt edificatoare şi dezvăluie un Lovinescu nebănuit, contradictoriu ca în atâtea rânduri. Numai cine nu vrea nu le remarcă. Dacă am făcut aluzie la acest aspect este doar pentru a semnala cititorului că nu sunt în necunoştinţă de cauză (sau cum spune francezul: ,je ne suis pas dupe"); nu mă las purtat de aparenţe ori de impulsuri partizane, cum s-a întâmplat cu acei dintre contemporanii lui apropiaţi care n-au apucat să-i cunoască Agendele şi au preferat să se legene în iluzii, creind mitul personajului apolitic, sau cel mult ,antifascist". Asta nu mă împiedică să-i aduc lui Lovinescu prinosul de recunoştinţă pe care îl merită şi să deosebesc în antisemitismul său nota particulară care transformă păcatul în virtute.

Unic în felul său, antisemitismul lui Lovinescu nu e totuşi singular. L-am considerat în contextul mai larg al unei anumite părţi a antisemitismului românesc propriu intelectualităţii, preponderent interbelic dar şi cu resfrângeri în epoca actuală. Nu accept sofismele puse uneori în circulaţie, care pretind că la noi se poate vorbi numai de antisemiţi, nu şi de antisemitism. Unde sunt antisemiţi există şi antisemitism (pentru asta nu e nici măcar nevoie de prezenţa evreilor). Singură în discuţie e proporţia iudeofobilor şi virulenţa care decurge din ea.

Antisemiţii cei mai periculoşi nu sunt neapărat cei declaraţi, cei zgomotoşi. în cazul lor ştii cu cine ai de-a face şi la ce să te aştepţi. Cei mai periculoşi (mă refer la situaţiile de la noi) sunt antisemiţii deghizaţi, antisemiţii tăcuţi, care nu se pronunţă şi nu se agită ci se manifestă printr-un consens unanim, instinctiv şi nedeclarat, acţionând cu perfidie, cu rafinament şi cu o distrugătoare eficacitate. Ei lezează în modul cel mai grav interesul naţional, contravin valorilor sale culturale şi iubirii de ţară. Cântăriţi cu maximă, strictă, obiectivitate, ei se dovedesc cei mai mari duşmani ai românilor, perpetuând până în zilele noastre efectele nocive ale comunismului de tip stalinist şi neo-stalinist. Da că nu dau aici exemple concrete e pentru că mă refer la situaţii ce nu au legătură cu Lovinescu.

în ciuda credinţei că voi şoca - tema atacată pretându-se la astfel de reacţii - nu ezit să pun toate cărţile pe masă. Adevărul se cere abordat frontal. Dar nuanţat, cu subtilitate, fără aprehensiuni şi prejudecăţi şi mai ales fără obsesii marcate de o hipersensibilitate care la evrei este explicabilă, însă duce adesea la un reducţionism ce trebuie evitat. Nu pot să trec sub tăcere tendinţa multor evrei de a vedea antisemitism şi acolo unde el nu există. Sau de a-i acorda ca factor cauzal un rol prioritar acolo unde în realitate intervenţia lui se situează pe un plan secundar, adesea prea puţin signifiant.

Apoi, mai trebuie luat în considerare că iudeofobia din timpurile noastre nu seamănă întocmai cu cea din trecut. Astăzi mai mult ca oricând acuza de antisemitism este fie interpretată cu rea credinţă ca expresie pasămite a naţionalismului evreiesc, şi socotită calomnie; fie născătoare de antisemitism în cugetul celui ce se simte jignit şi prejudiciat pe nedrept, printr-o calificare gratuită de iudeofobie, aplicată în virtutea amintitului exces de suspiciune caracteristic anumitor evrei. Lovinescu oferă cel mai convingător exemplu de antisemitism anulat chiar de germenii oponenţi pe care îi conţine, izvorâţi dintr-un primat al raţiunii luminate. Merită să-i urmărim traiectoria, plină de episoade anecdotice imprevizibile care îi sporesc interesul, potenţându-i impactul percutant.

în cele ce am de spus pornesc de la o experienţă personală pe care, fără a fi singura, o socotesc a fi cea mai reprezentativă prin caracterul ei, dat fiind că sunt neîndoielnic unicul interlocutor al lui Lovinescu cu care acesta s-a confruntat atât de sincer, de direct, şi de paradoxal în problema antisemitismului propriu. Faptele sunt legate de vizita făcută într-o marţi 3 februarie a anului 1942, la dorinţa exprimată de Nina Cassian de a-i face cunoştinţă cu reputatul critic ajuns la apogeul carierei. Intenţiona să-i supună spre lectură nişte poezii. în însemnările din Agendă el o numeşte, preferând s-o invoce metaforic, prin sintagma ,fecioara ebree". Despre ceea ce i-a prezentat scriitoarea în devenire notează a fi simple ,poezele", precizând lapidar: ,ele neutre, ea urâtă". Atât.

Nina Cassian avea pe atunci vreo 18 ani, era destul de timidă dar făptura ei respira prospeţime. ,Fecioria" decurgea în ochii lui Lovinescu din faptul că juna vizitatoare exhiba un profil cavalin, care părea să excludă posibilitatea oricărei atracţii fizice. Se înşela. Nu numai că la ora aceea Nina nu mai era nici fecioară, nici străină de tainele rafinate ale eroticii; era chiar îndrăgostită până peste urechi, bucurându-se de voluptăţile pe care, îndrăgostit la rându-i, i le trezea iubitul ce avea să-i devină în curând soţ.

Pentru Lovinescu toate acestea erau de neconceput. Estetul rămânea deconcertat în faţa frumuseţii trădate. I-a spus deci vizitatoarei: ,Uite ce e domnişoară: sfatul meu este să citeşti cât mai multă poezie şi să iubeşti!", însoţindu-şi cuvintele de recomandarea lecturii celor două volume ale Antologiei poeţilor de azi, de Pillat şi Perpessicius, apărute cu vreo cincisprezece ani în urmă. Mi-am permis să-i amintesc amfitrionului că e foarte probabil ca volumele să se fi epuizat. ,Ştiu - mi-a replicat el - dar le găseşte, sunt sigur, la librăria-anticariat a domnului Hasefer!" Rostire după care Nina s-a retras.

Rămas singur cu Lovinescu, am ţinut să-l informez că nu există un domn ,Hasefer" şi că această denumire corespunde cuvântului ebraic ,carte", articulat. Spre stupoarea mea, marele, mult îndrăgitul critic de către evrei, protectorul lor declarat şi considerat unanim filosemit, a exclamat: ,De unde această cutezanţă a perciunului judaic, lăsat până la genunchi în plină Calea Victoriei?!" - Dumneavoastră spuneţi asta domnule Lovinescu? - i-am răspuns eu. - Dumneavoastră pe care v-am auzit cu urechile mele declarându-vă filosemit şi făcându-vă un titlu de glorie din respectul manifestat evreilor şi din elogierea talentului cu care sunt înzestraţi?! Cum e cu putinţă? De ce vă scandalizează ,Hasefer" şi nu vă indignează alte firme neromâneşti de care centrul Capitalei e plin: ,Au bon goűt", ,Langer frčres", ,Şicul parizian", ,Jeanne d'Arc", ,Maison d'art", librăria ,Le livre d'or", magazinul de delicatese ,Louvre", ,La flota engleză"... Şi nu mai conteneam de câte îmi veneau pe limbă. Iar apoi, - am continuat - librăria ,Hasefer" nici nu e măcar pe Calea Victoriei, a fost mai întâi într-o fundătură, la capătul unui gang, pe strada Eugeniu Carada şi, ulterior, după ,românizare", în josul străzii Domniţa Anastasia, unde e şi acum!

Lovinescu n-a scos nici un cuvânt... Şi totuşi nu s-a aşternut o tăcere penibilă, nici o clipă n-am simţit în el un duşman, într-atât mă copleşise şi continua să mă copleşească atmosfera primitoare din casa lui. Eram numai surprins şi contrariat, căzut într-o perplexitate fără resentiment, dându-mi seama că omul eminamente generos din faţa mea uitase pur şi simplu că sunt evreu. Sau poate că în clipele acelea nici nu mă socotise ca atare? O ipoteză desigur absurdă pe care Angendele n-o îndreptăţesc în nici un fel. Şi totuşi, mă străbătuse gândul pentru că Lovinescu fusese martorul, cu puţini ani în urmă, unei scene neaşteptate petrecută în plin regim legionar, cu prilejul unei vizite în particular, la orele cinci după-amiază, către sfârşitul lui decembrie 1940, pe care - nu pot şti de ce - maestrul nu a notat-o. Tocmai îi relatam împrejurările nefaste care mă făcuseră să vreau să emigrez în Palestina. La un moment dat şi-a făcut apariţia poetul Ion Barbu. în tăcere, cu pas uşor, s-a aşezat pe un scaun rezemat de perete, urmărind de la distanţă conversaţia purtată cu Lovinescu. Brusc, s-a ridicat şi venind spre mine mi-a înfipt trei degete în creştet, răsucindu-mi capul spre sine aşa încât putea să mă privească frontal şi drept în ochi, exclamând: ,Dumneata, evreu? Nu se poate, e exclus! Te-am examinat şi nu prezinţi semnalmentele antropologice caracteristice rasei. îţi spun eu ce e cu dumneata: de fapt te tragi din Chazari!" Şi desprinzându-şi degetele de pe creştetul meu l-a răsucit din nou ca să-şi revină la poziţia iniţială şi s-a întors fără alte cuvinte la locul său pe scaun. Lovinescu a asistat aparent impasibil, fără să intervină în vreun fel. Nu puteai şti ce gândea. Dar descifrându-i impresia uşor încordată de pe obraz îmi devenea limpede că era obişnuit cu ieşirile intempestive ale lui Barbu şi se ferea să-l stârnească.

îmi spuneam aşadar că poate nu era exclus ca sub impresia acestei scene ascunsă în inconştientul său Lovinescu să-şi fi slăbit o clipă autocontrolul, lăsând să-i scape o frază pe care sunt sigur că în secunda următoare a regretat-o. Ştia tot aşa de bine ca şi mine gratuitatea celor rostite. Mi-am luat deci rămas bun, deplin împăcat, dar odată ajuns acasă nefericita frază cu bucluc mi-am notat-o imediat...

S-ar putea crede că sunt complezent faţă de Lovinescu şi că vreau cu tot dinadinsul să-l absolv de păcate, datorită unui complex simpatetic exagerat. Adevărul e că depăşirea de sine - cu toate că alternează cu o sumedenie de mărunte maliţiozităţi antisemite, ironii muşcătoare, imitaţii verbale în batjocură, profilări tipologice caricaturale, lipsite în fond de importanţă - a devenit la maturitate şi mai ales la bătrâneţe, dacă nu chiar funciară în orice caz repetat prezentă. Ea a făcut loc apariţiei şi dezvoltării unei a doua naturi, actul operator în procesul de transformare fiind adesea cvasi-reflex. în aceeaşi perioadă (cu toate că nu strict în acelaşi an) când îi scapă lui Lovinescu fraza antisemită cu pricina, aflăm în volumul al VI-lea al Agendelor, următoarea consemnare purtând data de ,joi 7 august" /1941/: ,Peneoş, magistrat Chişinău: ură antisemită. Moment de jenă; îi fac morală pe urmă. Citeşte poezii tâmpite; evreii sunt răzbunaţi".

Notaţii într-un spirit asemănător sunt departe de a fi rare. Referinţa lor concretă acoperă un câmp foarte variat, atât tematic cât şi sub raportul psihologiilor manifeste. Lovinescu ajută pe unii evrei săraci, moldoveni de prin părţile sale, cu sume modeste de bani. Altora - de astă dată bucureşteni - le certifică merite literare excepţionale ca să poată fi exceptaţi de la expropiere.

Asupra meritelor celor mai mari ale lui Lovinescu în planul comportamentului său social, umanitar şi bineînţeles nu în ultimul rând de critic literar, faţă de evrei şi de rolul lor în cultura românească va trebui, măcar în parte, să revin. Nu însă înainte de a recunoaşte în ieşirile sale antisemite aşa cum se reflectă ele în Agende şi în modul de a se raporta la evrei, capacitatea acestora de a-l irita şi căcla pe nervi. întâmplarea face să fi cunoscut bine câteva din personajele care l-au exasperat şi i-au stârnit animozitatea, şi dacă regret calificativele la care a recurs, nu pot să nu-i dau dreptate lui Lovinescu în ce priveşte mânia care l-a cuprins, motivată de tarele celor vizaţi. E însă de reţinut tempoul gradat, marcat de o tot mai fină percepţie şi subtilă discernere, în care criticul ajunge să-şi definească temperamentul şi caracterul celor ce cad victimă ascuţimii sale.

Nu se grăbeşte. Nu pronunţă în sinea sa verdicte definitive, sagacitatea lui continuând totuşi să fie activă. Pot trece şi aproape doi ani până ce personajul intrat sub lupă ajunge să fie adoptat, şi încă alţi câţiva până pătrunde în cercul prietenilor săi de toate vârstele, mai mult sau mai puţin intimi, invitaţi cu consecvenţă la masa sa. Dar şi atunci spiritul său caustic rămâne treaz, refuzând orice concesie de natură să-i afecteze independenţa, libertatea de a-şi păstra ţinuta rectilinie.

Se poate desigur înşela, nu sunt prea rare situaţiile când aprecierile sale binevoitoare dau greş, preferinţele dovedindu-se fără un temei real şi aşteptările demonstrându-se iluzorii, biete promisiuni neîmplinite, de care uneori îşi dă seama. Horia Liman e un exemplu. în schimb, un B. Fundoianu nu e perceput la adevărata sa valoare, în timp ce Camil Baltazar e supraevaluat. Asemenea ponderi apreciative cu acoperire redusă sunt de înţeles şi nu pun în cumpănă marile izbânzi lovinesciene, soldate cu promovarea timpurie a unor Liviu Rebreanu, Ion Barbu, G. Călinescu, sau instituirea revelatorie în câmpul literaturii române a unei Hortensia Papadat Bengescu. Iar dacă e să vorbim de evrei, singură preţuirea lui Isac Peltz (în parte şi a lui Ion Călugăru), precum şi a lui Ury Benador, e la nivelul unui plafon înalt deplin justificat.

Ceea ce am afirmat în legătură cu energia sugestivă - profund incitantă - conţinută în ansamblul Agendelor literare şi în special în volumul VI, este rezultatul urmăririi, uneori integrale, alteori doar parţiale, a raportului lui Lovinescu cu personaje evreieşti ca Ieronim Şerbu (cu ,donzela" sa, cum nu conteneşte s-o alunge în anonimat maestrul), Horia Liman, N. Argintescu-Amza, George Adrian, Marius Mircu, Adrian Rogoz, cu care am avut -în funcţie de perioadele epocii - un contact mai mult sau mai puţin susţinut, dar cărora mi s-a oferit prilejul să le cântăresc firea şi caracterul. M-am mărginit să enumăr numai pe cele care au căzut, în proporţie diferită, sub incidenţa notaţiilor lui Lovinescu, fie în Agende, fie în portretizările din Memorii. Palmaresul cunoştinţelor mele participante la cenaclul ,Sburătorul", dimpreună cu cele care îl vizitau peste săptămână după orele cinci, evrei sau neevrei, e considerabil mai mare.

Un capitol cu totul deosebit - care include deopotrivă pe evrei şi pe cei de altă etnie, cele două categorii neputând fi disjunse din încrengătura lor pentru că aparţin aceleiaşi ambianţe specifice ,Sburătorului" - este cel al epitetelor şi calificărilor cu care Lovinescu îşi gratulează în Agende oaspeţii şi interlocutorii. Când este vorba de evrei, cuvintele ,jidan", ,jifcă", ,ovrei", ,ovreieşti", ,ovreicuţe", vorbesc de la sine, rezonanţa lor de obicei pejorativă nu cere vreo explicaţie, ca şi frecventa denumire de ,academie judaică" ori de câte ori, mai întotdeauna în interiorul sau în faţa librăriei ,Alcalay", criticul stă la taclale cu un grup de intelectuali evrei.



Alta e situaţia intelectualilor neevrei, foarte adesea cu nume ilustre şi de mare autoritate - Mihail Sadoveanu, Ion Barbu, G. Călinescu, Alexandru Rosetti, Ion Petrovici etc. - pe lângă unele mai puţin notorii, ca N. Crevedia sau Vlaicu Bârna, persoane cărora le sunt asociate calificativele ,odios", ,bestie", ,imbecil". Chiar şi pe sine însuşi Lovinescu ajunge uneori să se invectiveze cu termenul de ,odios" (,mă simt odios"). Ceea ce vreau să subliniez este că atât în cazul evreilor cât şi al neevreilor, apostrofările sunt simple descărcări umorale, expresii efemere, cu caracter strict intim şi care trebuie percepute cum grano salis, iar nu interpretate ad literam. Cine procedează astfel nu înţelege nimic din structura temperamentală şi morală a autorului Agendelor literare.

Există în mod evident la E. Lovinescu o obsesie în a şti cine este evreu şi cine nu. A gândi mereu pe aceste două planuri e fără îndoială rezultatul a ceea ce el a explicat, aşa cum s-a văzut, a fi influenţa mediului social fălticenian, care şi-a pus amprenta pe întreaga sa copilărie şi parţial adolescenţă, urmând să sufere ulterior, în anii studenţiei, la Bucureşti, şi consecinţele atmosferei antisemite promovate şi întreţinute de Nicolae Iorga.

De la un timp încolo însă, curând după primul război mondial, când România devine ,România mare", obsesia semnalată se dezvoltă în paralel cu o conştiinţă a echităţii, care la rândul ei nu-l lasă să doarmă. Trăsătura aceasta de caracter - în ciuda contradicţiilor şi zbaterilor lăuntrice pe care le comportă - e fundamentală la Lovinescu pentru că omul e profund cinstit şi într-o continuă elevaţie pe scara dobândirii unei atitudini civice de care socoate să poată fi mândru. Nu puţin a contribuit în cazul său şi cultura, vastă şi de sorginte occidentală, pe care şi-a însuşit-o în confruntare cu principiile gândirii logice şi ale comandamentului raţional, liber de prejudecăţi. Agendele literare - puse în relaţie cu ceea ce Lovinescu a lăsat să se întrevadă sau să se perceapă neocolit prin modul de a se comporta - demonstrează că procesul nu a fost deloc simplu şi că efortul de autoeducare n-a încetat nici o clipă, izbindu-se în repetate rânduri de balastul moştenit şi adăugat.

A învins? }inând seama de momentul când a murit, de conjunctura politică a epocii şi de mult prea puţinul care se cunoştea în legătură cu ororile petrecute pe frontul de luptă din ţinuturile ocupate de nemţi sau preponderent de români (v. de curând apăruta carte onestă şi curajoasă a lui Cristian Troncotă, de o importanţă capitală, Glorie şi tragedii, editura Nemira, Bucureşti, 2003, pag. 70-86), pot spune fără ezitare că da! De altfel, în sprijinul afirmaţiei mele vine o circumstanţă a cărei însemnătate e simbolică: ultima însemnare înainte de a muri a lui E. Lovinescu, aflătoare în vol. VI al Agendelor literare, menţionează la data de ,Luni 12 iulie" /1943/ (v. pag. 327): ,Sperber vine 8˝".

L-am cunoscut foarte bine pe Alfred Margul Sperber, originar din Storojineţ, localitate din cedatul ţinut Herţa. în ciuda vârstei care ne despărţea (era cu 22 de ani mai mare decât mine), în chiar periaoda când îl frecventa pe Lovinescu. Eram prieteni apropiaţi. Locuia în imediata mea vecinătate, pe strada Maria Rosetti, şi prezida la domiciliul meu de pe aceeaşi stradă un cenaclu literar, frecventat printre alţii de George Lesnea, poetul ieşean poposit când şi când la Bucureşti, şi de o seamă de tineri încă necunoscuţi dar cu preocupări şi timide încercări literare. Printre ei Nina Cassian şi Vladimir Colin, prilej cu care cei doi au şi făcut cunoştinţă.

Născut pe un teritoriu devenit sovietic, Sperber se simţea - pe drept cuvânt - continuu ameninţat, teamă care n-a dispărut nici mai târziu sub regimul comunist, obligându-l să se comporte foarte prudent, având în vedere şi cei câţiva ani petrecuţi în Statele Unite (fac aceste precizări pentru că William Totok, judecând după aparenţe şi necunoscând o seamă de situaţii, l-a nedreptăţit grav, declarându-l într-un articol apărut acum câţiva ani un ,slugoi" al comunismului. Tocmai pe Sperber, cel care, primul, l-a apreciat şi promovat pe Paul Celan! Era desigur un om cu vederi de stânga, plin de generozitate, iluzionat ca mulţi alţii de utopicul ideal comunist, dar un slugoi n-a fost în nici un fel, ci un scriitor talentat şi demn.

Ciudat. Sperber mi-a făcut multe confidenţe, dar nu mi-a mărturisit niciodată că îl vizita pe Lovinescu. A păstrat o discreţie totală, neconvenindu-i probabil să facă agitaţie în jurul numelui său, lucru lesne de înţeles, dat fiind riscul în cauză. Dacă am insistat întrucâtva asupra poetului de limbă germană, am făcut-o pentru că acesta a devenit obiectul unei acţiuni care ni-l arată pe Lovinescu în cea mai nobilă ipostază, făcând legătura între estetismul său nedezminţit dar adesea blamat şi scriitorul plin de omenie şi devotament, gata să-şi înfrunte şi boală şi tihnă, ba chiar şi prudenţa, pentru a sări în ajutorul unui confrate pe deasupra şi evreu, în vremuri de cumplită pierzanie.

Nu voi insista aici, apropň de cele afirmate mai sus, asupra unui capitol amplu cercetat de-a lungul timpului de Gabriela Omăt, mult înainte de a fi apărut iniţiativa Monicăi Lovinescu de a publica Agendele. Acribia, spiritul critic şi probitatea intelectuală cu care a pus în lumină natura relaţiilor dintre Lovinescu şi Alfred Margul Sperber, rămase o bună bucată de vreme aproape necunoscute, sunt demne de toată lauda. Dânsa a atins şi problema antisemitismului lui Lovinescu, pe care nu îl neagă dar îl nuanţează, reducându-l la proporţiile reale. A arătat cu judiciozitate că nu a avut consecinţe practice asupra atitudinii binevoitoare pe care Lovinescu a manifestat-o în raporturile cotidiene cu evreii.