Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Proba singularităţii de Irina Petraş

Anul 2015 este Anul Internaţ ional al Luminii. Am putut constata prin reacţie proprie cum se construiesc miturile, cum poţi ajunge să crezi, miraculos, în ceva de mintea ta scornit, de vorba ta numit.
Un fel de efect bumerang al rostirii potrivite. Închipui o poveste explicativă şi o crezi, o vreme, fiindcă îţi împacă nişte nelinişti. Din clipa în care am aflat că ne aflăm în Anul luminii (fiindcă aşa l-a numit ONU, într-un exerciţiu de admiraţie pentru tot ce ţine de Lumină şi de Tehnologiile legate de lumină), lucrurile din jur mi s-au părut mai luminoase, ca şi cum această arbitrară învestitură ar fi alungat umbre, ar fi spulberat nori. Numim lucrurile într-un anumit fel şi lumea se supune, ne iese în întâmpinare. Literatura, ca act privilegiat de Cunoaştere, este ea însăşi o „tehnologie a luminii”.
Pornesc în comentarea unor cărţi de poezie – Ion Mureşan, Pahar, ediţie de lux multilingvă, Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015; Aurel Pantea, O înserare nepământeană, Arhipelag XXI, Tg. Mureş, 2014; Gabriel Chifu, Ploaia trivalentă, Brumar, Timişoara, 2015; Marta Petreu, Asta nu este viaţa mea, Polirom, Iaşi, 2014 – de la un concept cosmologic. Să transform metaforele cosmologice în metafore critice mi s-a părut întotdeauna folositor în ordinea rotunjirii unei interpretări. Stephen Hawking vorbeşte despre singularitatea cosmică. Despre uriaşa gravitaţie provocată de colapsul unei mari stele, despre miezul negru care înghite, hulpav, totul, inclusiv lumina. Gaura neagră acţionează ca o suprafaţă lacomă, ca „orizont al evenimentului”, adică unul care cheamă hipnotic. Se iveşte atunci un punct de densitate uriaşă, punctul fără spaţiu şi timp al singularităţii . Ea e o forţă de condensare teribilă, latentă, oarecum ameninţătoare, căci, la un moment dat, când acordul fin al coordonatelor multiple are loc, poate provoca izbucnirea unei noi Lumi. Singularitatea stă în afara timpului; invizibilă, asemenea materiei negre dintre stele, ea e locul/răscrucea în care se decid marile mişcări cosmice. Ca neutrino – a cărui existenţă se poate deduce doar prin urmele pe care le lasă –, singularitatea pândeşte în umbra unei concentrări imense şi promite urmări.
Marii poeţi au acces la singularitate nu doar fiindcă sunt, prin definiţie, singurătăţi lucrând în regim autonom, singulari şi unici, ci şi fiindcă poemele lor închipuie, faţă în faţă cu colapsul destinal al muritudinii, un „vârtej” obsesiv coborând până la sensurile ultime. Putem vorbi despre singularitatea densă şi obsesivă a rostirii poetice, a meditaţiei secondante, a rostirii de sine cu privirea aţintită halucinat pe o mare temă. Pe întrebarea/angoasa ultimă. Cred că singular în acest sens „cosmologic” este la noi Eminescu („Ştim noi de nu trăim pe-o lume/ ce pe nesimţite cade?”). Şi, mai apăsat, Bacovia („Chemări de dispariţie mă sorb”). Tensiunea dintre trupul supus „chaosului lumesc” şi „fruntea de visure plină” subîntinde, în forme şi formule personalizate, poezia singularităţii. În plus, în cazul poeţilor subsumabili acestei categorii, ieşirea în lume se petrece de la început ca nouă Lume. Vocea lor are de la prima carte un ambitus remarcat şi remarcabil, care creşte fără modificări drastice ale partiturii, iar teritoriul scriptural e adjudecat net şi deja mobilat cu motive „marcă înregistrată”. Ca un ciob de hologramă, cartea de debut conţine informaţia întregii evoluţii ulterioare, cărţile succesive aglutinându-se într-o imagine tot mai pregnantă, mai conturată a unui stil şi a unei obsesii de la început detectate/detectabile.
Ion Mureşan şi Aurel Pantea răspund acestei „probe a singularităţii”. Privirea aţintită spre adânc le este proprie, chiar dacă la Ion Mureşan ea îşi îngăduie incuri şi tropotiri, iar Aurel Pantea îşi ţine cu ambele mâini pe chip masca lucrată în „negru pe negru”. La Gabriel Chifu, identific o variantă cu totul particulară de situare între, obsesia punctului negru rezolvându-se printr-o exersare de personalităţi multiple, tot atâţia alteri „de încercare”. La Marta Petreu – poezia sa violentă şi egocentrică stârneşte neobosit vârtejul angoasei negre, fără rest, cu o forţă strivitoare a enunţurilor situate între „trupul meu mă va vinde” şi adăpostul fragil-tăios al creierului: „…subţire / ea înainta ca o lamă de oţel / ca o ghilotină albastră…”. Singularitatea poate fi operantă şi în analiza altor poeţi contemporani. Pentru o probă, i-am ales, deocamdată, pe cei patru. Punctul negru din miezul poemelor lor păstrează, în formulări extrem personalizate, scânteia de lumină a speranţei – atroce, căci vană – pe buza prăpastiei. Simfonia întunecată a poemului ţine locul acordului fin, de neatins („E exclusă mântuirea. Punct”, anunţă Marta Petreu).
Mai amănunţit, iată:
Pahar e o excepţională, concentrată artă poetică. E Scurtă istorie a timpului sau Teoria M (mă refer, fireşte, la lucrările aceluiaşi Hawking) a lui Ion Mureşan. La I.M., gravitaţia e graviditate, căci Poetul e gravid cu uimirea de copil ca referinţă permanentă. Ca orice poet adevărat, a acumulat lecturi, vârste, stări, spaime, a asumat evoluţia limbii române prin frecventarea marii poezii. Din acea densă singularitate iniţială, care conţine şi valenţa nedefinibilă a talentului/harului, s-a ivit Cartea de iarnă. A apărut atunci, o dată cu ea, o nouă geografie lirică, o nouă istorie şi o nouă filosofie. Poemul Pahar e istoria pe scurt a Timpului poeziei, e teoria singularităţii poetice şi existenţiale deopotrivă. Paharul funcţionează ca excelent succedaneu al găurii negre care soarbe totul în vârtejul ei (îmi vine în minte Prăpastia Infernului a lui Botticelli, un fel de pahar învârtejit şi ea, sorbindu-te în adânc). Poemul şi viaţa sunt ambele hulpave şi implacabile. Îţi prind un deget, un braţ, te înhaţă cu totul şi te poartă, o vreme, metaforal, printre lucruri cărora să le dai un nume. Pe lespedea de piatră din fundul paharului, irizată cu vinişoare roşii, evoluează copilaşi, îngeraşi de pahar cântând cu voci subţirele cântece de grădiniţă, o sobă veche, frunze moarte, rădăcini negre, o cizmă, un câine, adică Totul. Mai e acolo şi dihania pândind după colţ a morţii. A haosului („Acum văd dihania. / Acum o aud cum toarce molcom, ca o pisică. / Îi văd picioarele albastre. / Îi văd coada grozavă ieşind de sub lespedea de piatră”). În această lume neagră te scufunzi treptat şi nu mai poţi ieşi vreodată. Poemul „mică istorie a universului” e, însă, perfect. Fiind frumos, o spun şi cosmologii, e obligatoriu şi adevărat: „Printr-un ciob de sticlă afumată cu lumânarea/ văd cum un muscoi negru trece peste bec. / Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei / îi trag capul de sub piatră. / Spinarea ei grozavă şerpuieşte ca trenul printre munţi./ Cu unghiile trag locomotiva dihaniei/ de sub lespedea de piatră. / Îngeraşii de pahar se prind de mânuţe şi, cuminţi, / dansează în cerc. / Îngeraşii de pahar dansează şi cântă în jurul nostru. / «Totu-i vis şi armonie»”. Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei, poemul e rotund şi galben, ca luna. Vederile, viziunile şi vedeniile sunt măsura privirii unice şi singulare asupra lumii. „Un ochi mic, negru, răutăcios”, asemenea punctului dens al singularităţii cosmice, pândeşte în poemele lui I.M. cu efecte dintre cele mai expresive şi mai „marcate” în poezia română contemporană: „Paharul se strânge ca un cerc de fier în jurul frunţii mele. / Doare”. Afara încetează să existe. „Privirea doarme / în ochi încolăcită ca un / şarpe”, secretând, în semitrezie, în înserarea jilavă – ora incertă a fantasmelor –, propria sa lume. Viziunile sunt feerii de o înspăimântătoare şăgălnicie, iar pasta expresionistă exersează înşelătoare impresii sub ceţuri diafan-neîndemânatice. Privirea somnolentă şi limba cea verde şi ascuţită acoperă lumea cu o cârtire colosală, agresivă şi „armonioasă”. Retrospecţia e, dacă nu imposibilă, măcar inutilă. Tot aşa prospecţia. Nu mai există înainte şi înapoi, sus sau jos. Un singur punct de o insuportabilă densitate şi o implozie copleşitoare. Poemul nu poate fi înţeles fiindcă a fost deja înţeles înainte de a fi rostită vreo întrebare. Fuga nocturnă şi onirică are ritmuri sfâşietoare, dar melodia îngânată obstinat speră să facă lespedea din fundul paharului (al existenţei scrutate obsesiv) să zboare.
Tema de luptă a poeziei lui Aurel Pantea e moartea, „partea întunecată”. El s-a ivit pe lume arvunit de vecinătatea implacabilă a muritudinii. Limbajul nu are altă şansă decât de a se extenua în oglindă, în sumbre tautologii. Gândul morţii se hrăneşte cu o lăcomie austeră din semnalele în derivă ale trupului care moare. Înregistrare „sub ocupaţie” a ameninţării care lucrează înăuntru huruind asurzitor, bruind sepulcral rostirea, Poemul „cu umbră“ nu se scrie, ci se smulge din vacarmul semnelor sfârşitului, coborând în vârtej spre înţelesuri ultime. Angoasa e atât de veche, încât amintirea însăşi e maculată, întoarcerea spre un timp auroral fiind exclusă: „Mai jos nu cobor, acolo nu mai poate fi vorba de poezie…” Când îţi iei în sarcină transcrierea negru pe negru a fiinţei spre moarte, recursul la luminiscenţe e obligatoriu – beznă luminoasă. Noua carte a lui A.P. ispiteşte la interpretări în straturi tot mai adânci şi mai obscure. Identificam altădată o halucinare patetică între înăuntru şi în afară, între visceral şi cerebral, între hotul fantasmatic şi cool-ul cibernetic („răcoare neagră”). Fluiditatea despre care vorbeşte Dan Cristea e a căderilor de neoprit. În poemele acestea, A.P. a depăşit punctul negru al singularităţii, e dincolo de orizont, într-un loc în care spaimele pot fi umanizate, răsucite, căci, dintr-o dată, se poate spera ivirea unei alte lumi „atâta vreme cât trupul încă mai este loc al gândului”. „Viaţa gândirii“ emite un discurs de o neaşteptată coerenţă care se luminează sub licăriri venite din adânc: „priveşte acest apus al graiurilor şi taci / pentru că, iată, vin sărbătorile trupurilor, / şi rămân linişti mari, / şi trupurile îndură tăceri, / şi pe urmă tăcerile se adaugă/ unor melodii ce se aud / cu auzul nostru de pe urmă ş…ţ timpul devine vizibil / şi apare chipul pur al absenţei”. Dihania lui Ion Mureşan are un corespondent în bestia făcută „din iubiri de moarte,/ din apusuri, / şi din enervarea că dincolo / de limbajul acestui poem,/ ea se întrupează, şi se întrupează, şi se întrupează”. Tot astfel, pe fondul marii oboseli şi al destră- mării, „intră în vieţile noastre ceva nelămurit,/ ne atinge, parcă în treacă t, / în trupurile noastre vine atunci o nepământeană înserare” şi o dezvră jită promisiune simfonică: „se aude, aşa, un fel de oftat / şi o muzică”, şi „cineva aşteaptă să cazi/ E o destindere mare, / ca după o moarte/ învinsă”.
În poemele lui Gabriel Chifu, fizica nu e trecută cu vederea, iar metafizica informează discret înţelegerea. Căci a înţelege e verbulobsesie al poemelor sale, iar el se activează prin seninătate înfiorată, calm frisonant, descriere răbdurie a stării subminată de alerteţea gesturilor fără-de-stare, privire aţintită spre întâmplări interioare ori interiorizabile care ar putea conţine soluţii. Am remarcat altădată vibranta suspendare a poemului, transferul permanent dintre corpul repede trecător şi corporalitatea mai prelung durabilă a poemului/ gândului. Tensiunea se iveşte între „corpurile de iluminat” existenţa: trupul, cu toate simţurile la pândă, cu vârstele-matrioşti în forfotă disputându-şi priorităţi în clipă, şi cuvântul, cu trupul lui metaforal neţărmurit, revărsat peste crochiul febril al poemului. „Ins de încercare”, G.C. întreţine cu propriul poem o relaţie vie, fremătândă, de o foarte bogată nesiguranţă reflexivă. Însumarea alterilor nu e doar dublă, ci multiplă. Chiar vârtejul are mai multe culoare de timp şi spaţiu, mai multe chei posibile (vezi eseul lui G.C. despre poezia heracleitică). În „casa de întuneric” a singularităţii sunt inventariate căderi şi primejdii („jos este marea. se zbate plină de oboseala mea. / stau pe vârful muntelui de piatră / pe marginea prăpastiei sunt îmbrăcat în negru/ ţin o umbrelă neagră deasupra capului / încerc să mă feresc de ploaia care nu se vede”) şi se scrie, iată, o scurtă istorie a universului, excelentă descriere a singularităţii însăşi, ca mişcare obsesivă, repetată fără a fi repetabilă, dictată de forţe fără chip şi fără noimă în faţa cărora poemul amuţeşte gureş, înfruntând monstrul: „eram cel care pleacă în patru direcţii deodată / hotărât să pună sare pe cadavrul vântului. / cineva citea pagină cu pagină / neantul de aproape / vulturi albi smulgeau literele din carte / şi cu literele zbătându-se încă vii în gheare / treceau dincolo prin întunericul ferfeniţit. // în aşteptarea glonţului care / pornit de mii de ani/ se îndrepta ameţitor şi negreşit spre mine”. Şi „dispărem toţi în gura căscată a monstrului abstract./ în punga cu vacuum. în trapa timpului. / în gheena cu întuneric desăvârşit / unde nicicând n-a pătruns nicio rază. / în deşertul distrugător al non-verbalităţii. // monstrul cu o mie de chipuri ne mestecă pe-ndelete, / cu plăcere”. Ajuns „la capătul acelui drum care la început / era infinit”, exersează „căderea în neant” secondat de urmele încă-speranţei: „am început să / împrăştii o lumină mică-mică, puţină-puţină, / părelnică aproape, totuşi era ceva” şi inventariind lumile posibile, paralele, dar şi febrila multiplicare a privirii sale periscopice în stare să suspende chiar căderea..
La Marta Petreu, încă din Loc psihic (1991), eşti aruncat dintr-o dată în biografia însăşi a Angoasei. Fiecare poem e o incizie în zona distopică a fiinţei. Un eu exacerbat îşi inventariază elanurile frânte de obstacole ivite mereu dinlăuntrul său. Discursul liric pendulează între două limite: trupul şi creierul. Cel dintâi e o vizuină sumbră, o capcană, o obsesie malignă: „Carnea mă strânge ca un bocanc / şi-n / loc de soarele nostru pe cer este o gaură neagră / care suge lent lent aerul vânăt şi tot ce visez”. Fiecare detaliu e o probă grotescă a muritudinii, a deşertăciunii. „Biografia (cea dorită deci singura reală)” se petrece la polul opus: „Am râvnit această existenţă perfectă: / să mă adăpostesc în propriul creier / ca-ntr-un uter matern / Şi să tac dracului”. Adăpost nu mai puţin vulnerabil. Oglindindu-se exclusiv în „ochiul de mort”, eul se defineşte în negativ într-o gesticulaţie autofagă de o stranie senzualitate. În infernul de uz personal, implozia – „sînt o stea de fier / care se prăbuşeşte-n sine fără-ncetare şi fără milă / chiar acum dau naştere unui nou corp ceresc / negru / în care cade totul / inclusiv respiraţia inclusiv eu inclusiv el” – revelează materia neagră a existenţei şi a poemului, densă şi invizibilă, dar în stare de devieze locuri comune („ies din mine ca din adâncul fântânii şi privesc realitatea pieziş”). Poezia Martei Petreu, una dintre cele mai puternice şi mai expresive ale vremii, are acest curaj şi această ştiinţă de a privi în faţă, câteodată nesăbuit, dar întotdeauna profund şi zguduitor de tabieturi, abisul existenţei: „Stăm pe fundul căldării şi ţinem pe umeri o ceaţă groasă ca smântâna / şi albă / Bâjbâim străini sub un cer de beton / şi ca nisipul prin sită cădem în fântâna cealaltă ş…ţ eu cad ca nisipul într-o clepsidră întoarsă cu mâna / Şi e ceaţă şi-o lumină apoasă şi-un timp rău ca în lumea de-apoi”; „Ceasul stă-n trup / Eu încerc să-l conţin / cum aş încerca să astup cu palmele un fluviu la vărsarea în mare”; „oho amintirile mele în care pătrund / da / pătrund câteodată ca un guzunoi care sapă pământul şi ajunge la talpa lumii / oho temelia”. Asta nu e viaţa mea e varianta paroxistică, răzbunătoare, neagră a Angoasei, într-o lume străină, în care cosmosul şi preajma atacă, rănesc, ameninţă: „apune soarele negru e beznă ca-n / fundul salinei/ e noapte s-o / tai cu toporul”; „Fără nici o milă se face iarnă / frig ca-n/ fundul inimii / în ultimul cerc unde Dante l-a / plasat pe Satan / talpă să îi fie şi izvor de vise”; „oho ştreangul agăţat de cumpăna neagră a fântânii în locul găleţii”.
Cele patru manifestări ale singularităţii sunt tot atâtea victorii – fragile, dar durabile prin frumuseţea lor neagră – împotriva Timpului care ucide.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara