Înapoi la pagina curenta

Cartea de proză:
prizonier în săptămâna imaginară de Adrian G. Romila

Horia-David Munteanu,Harta sufletului meu. Călătorie în lumea părin- ţilor, Editura Adenium, Iaşi, 2016, 59 pag.

aş zice că una e să scrii, matur fiind, literatură pentru copii, alta e să imiţi, tot ca autor matur, perspectiva şi stilul unui copil şi cu totul altceva e să scrie un copil, conştient de auctorialitatea lui, literatură de bună calitate estetică (contextualizată adecvat, se subînţelege). În primul caz, genul e clasicizat, avem o grămadă de autori şi de cărţi „pentru copii” (Veronica D. Niculescu, să zicem, O vară cu Isidor, am luat la întâmplare un exemplu contemporan). În al doilea, autenticitatea trebuie mimată, dacă ai şi talentul necesar, iar reuşita, dacă se produce, e de remarcat (T.O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, e cel mai bun exemplu care mi-a venit, nu că ar fi multe). Al treilea caz mi se pare rar şi dificil de crezut, căci ar însemna să-l citim pe Holden Caulfield himself, şi nu pe Salinger.

În acest siaj taxonomic, cărticica lui Horia-David Munteanu, un copil genialoid de 12 ani, m-a surprins deosebit. Am aflat că autorul e elev al secţiei umaniste la un colegiu de prestigiu din Iaşi, că a scris-o la 11 ani şi că a fost publicată onorabil, adică textul a trecut cu anticipaţie prin grile competente. Am început-o foarte curios, fără nicio prejudecată de vârstă, dar pregătit să întâlnesc naivităţi şi stângăcii (scuzabile, altfel). Ei bine, nimic din toate astea în atât de greu încadrabilul text al micului autor. Horia-David Munteanu vădeşte în primul rând talent, mult talent, grefat pe lecturi serioase, timpurii şi bine asimilate. Apoi ar fi un tip de maturitate care implică o personalitate originală, un dram de ironie şi un extraordinar ataşament faţă de literatură, de cărţi. Nu cred că-i puţin, la vârsta lui, dimpotrivă, ba aş zice că puştiul e un fel de extraterestru, între congenerii corupţi iremediabil de gadgeturi şi de alte irosiri digitale.

Harta sufletului meu. Călătorie în lumea părinţilor e un text în proză conceput şi ca o revoltă împotriva universului prea convenţional impus de adulţi (şcoală, teme, reguli), şi ca aventură într-o săptămână imaginară, care deschide un timp fast, escapist şi introspectiv. Seriozitatea perspectivei autoironice nu e deloc trucată, aşa cum netrucată e şi vocea care ne avertizează de la început că perdanţii sunt, de fapt, adevăraţii câştigători în viaţă, că perfecţiunea nu are ce căuta între valorile unui copil normal şi că însuşi cuvântul „viaţă”, atât de proclamat de maturi, ar fi de neînţeles. Pentru protagonist, e cert că „locul al doilea îţi asigură parcă o anumită libertate”. Constrâns de mereu acelaşi trezit de dimineaţă pentru şcoală şi de plictiseala orelor (de matematică), personajul-narator ia o decizie radicală. Dacă „din universul săptămânii nu poţi evada”, atunci trebuie să creeze o nouă săptămână, o zi de Luni care să nu se sfârşească decât atunci când va voi. „Captivi în clădirea şcolii” şi „prizonieri ai timpului liniar”, pentru ceilalţi copii timpul înseamnă în primul rând şcoală. Pentru personajul romanului, însă, timpul relativizat ca-n concepţia eminescianului Dionis e viaţă şi, dilatat într-o veşnică Luni, e un surogat de perfecţiune. De aici, dorinţa de compensaţie, stimulată de libertatea pe care a găsit-o întotdeauna în literatură, în autorii preferaţi. Îşi ia într-o sacoşă câteva lucruri de acasă (îi rămân nostalgia bibliotecii personale şi cea a pisicii), mâncare, haine, bani, telefonul mobil, busola de la jocul cu piraţi, un foarfece şi o carte şi porneşte în marea şi adevărata sa călătorie.

Aşa începe pentru personajul micului roman explorarea unei hărţi personale, a unui teritoriu spaţio-temporal care nu are dimensiunile celui obişnuit. „Lumea copilului” se construieşte ca alternativă la „lumea părinţilor” şi, ordonată pe zilele unei săptămâni imaginare, îi oferă ocazia unor experienţe care emană „un miros aparte al realităţii”: să fie cvasi-prezent la orele de matematică şi de chimie, să mediteze la caracterele unor colegi de clasă, să suporte vestea tristă a morţii pisicii, să absolve Facultatea de Matematică, să înveţe bine germana, să ajungă profesor la o universitate din Berlin, să aibă un copil, să-şi reviziteze părinţii deveniţi bunici, să asiste la descoperirea de către fiu a jurnalelor sale de tinereţe, să îmbătrânească şi să iasă la pensie. Acest „roman al vieţii” comprimate se încheie, cum era normal, într-o zi de duminică (menţinând, deci, propusa Luni eternă), o duminică văzută ca prag înaintea ultimei lupte: cu moartea. E o luptă câştigată, ni se sugerează în Epilog, exact prin scrierea unei cărţi – cea de faţă.

Avem, după cum se vede, multe şi promiţătoare deschideri literare: metaliteratură, autoscopie, intertextualitate, imaginaţie şi candoare. Micul roman al de-acum adolescentului Horia-David Munteanu anunţă un scriitor adevărat. Sper din toată inima că va fi!