Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Privirea cinematografică de Irina Petraş

S-a observat deja înrudirea de stil cu proza scurtă optzecistă. În prefaţă, Horia Gârbea trimite şi la Cehov şi Gogol, deşi mai degrabă prozele unor Zoşcenko, Romanov, Ilf şi Petrov, antologate în celebra, pe vremuri, Romanţă a samovarului, s-ar putea impune ca repere.
La rândul său, Alex Ştefănescu vede în „priceperea de a crea din câteva fraze o atmosferă, fineţea analizelor psihologice şi, în general, umanismul viziunii” semne ale înrudirii cu Marin Preda sau Vasili Şukşin. Dincolo de aceste conexiuni şi de altele, oricând posibile, cea mai frapantă şi mai convingătoare trăsătură a prozelor scurte semnate de Ioan Matei rămâne privirea cinematografică, din plin exploatată şi de prozatorii optzecişti. „Desantiştii” – Nedelciu, Iliescu, Teodorescu, Cuşnarencu, Cristoiu, Groşan etc. – aduceau în prim-plan cotidianul mărunt şi cenuşiu, propunând o topică inedită unor segmente banale. În plus, la ei, o explozie încântată de sine a inovaţiilor formale. Ioan Matei păstrează şi perfecţionează pe cont propriu obiectivul auctorial coborât la nivelul micro-evenimentului, dar îmi pare mai puţin interesat de experimente. Deşi dau impresia de spumos, de ingenios, prozele sale exclud sau eclipsează implicarea directă a autorului, fie ea şi la nivelul tehnicilor narative. Inteligibilitatea parţială a lumii e scrutată cu o insistentă privire cinematografică, una care descrie, nu comentează şi nu interpretează. Această răceală a proximităţii – prozatorul se instalează în pielea personajelor ocupândule până la nivel atomic, dar îşi păstrează luciditatea şi distanţa, decuparea detaliului apelând la un bisturiu exact şi oarecum impersonal – conferă vibraţie şi mister paginii. Un ochi uşor buimac, căci hipnotizat de detalii până la infinitiplicarea lor, e slujit de un cuvânt care dă târcoale înţelesurilor ultime lăsându-le intactă taina. Înaintarea epică nu interesează neapărat, nu avem de-a face cu poveşti despre oameni, ci cu secţiuni abile în existenţele umane, cu reprezentări (ochiul regizoral e mereu la lucru, prozele sunt, ici-colo, ample, pedante didascalii), panoramările sunt puţine, gros-planurile duc greul, efectele se produc la nivel de paragraf, de frază, după legea dozelor infinitezimale cu urmări surprinzătoare. Maniera e frecventată de optzecişti – autorul trece de la condiţia de martor la cea de spectator, obiectivitatea implicată a primului fiind înlocuită de subiectivitatea detaşată a celui din urmă. Viaţa măruntă şi colcăitoare a omului obişnuit îşi extinde expresivitatea joasă şi memorabilă şi asupra textului. Esenţele (im)pure ale omenescului se extrag prin „profetizarea” amănuntelor (vezi molia din dantelă din Zgomotul liniştii călinescian).
Aproape de castel e o proză ambiguă, misterioasă prin chiar filmarea în ralanti a personajelor şi prin deschiderea de falii temporale cu bătaie lungă. Paznic la Mitropolie este un one-woman show filmat cu o ştiinţă a portretului uluitoare, cu auzul în alertă maximă, cu tuşe groase aplicate pe pânză cu o paradoxală pensulaţie lisă, adăstând pe detalii. Grotescul se umanizează, urâtul e graţios, grosolănia are farmec tocmai fiindcă descrierea fără plasă, cu distanţa dintre privire şi obiectul privit abolită, conferă paginilor o autenticitate vibrantă, de reality-show: „Ridică mâna a lehamite, un balans prelung, parcă s-ar apăra de ceva, apoi cască puternic, două lacrimi i se preling din ochii mari, ceţoşi, întâlnindu-se cu broboanele de sudoare de pe obraz. Gura îi rămâne deschisă câteva clipe, ca după o sperietură, sau poate că e acea voluptate a căscatului pe care o savurează din plin, apoi maxilarul de jos îşi revine lovindu-se cu zgomot de celălalt. O boabă de salivă se rostogoleşte. Se-apleacă din nou, mâna-i alunecă pe piciorul drept, se opreşte la genunchi. Priveşte meditativ în faţă, pielea de pe gât se întinde trecând ca-ntr-un transplant invizibil la ceafă unde formează câteva straturi de grăsime, jumătăţi de cerc acoperite de fire de păr negru, unsuros, tuns scurt. Oftează.” Hard and soft aduce tema cuplului, a coexistenţei impenetrabile, cu un minimalism descriptiv de bună calitate. Comunicarea de nivel zero transformă personajele în marionete ale propriei existenţe. Drepturi de autor e un studiu de caz despre o lume marginală, eşuată în subcultură, iluzii, suficienţă. Un umor galben dincolo de schiţa în acvaforte a unei societăţi în derivă, cu atât mai tragică cu cât este incapabilă să-şi intuiască limitele, necum să le depăşească. Reluată în aceeaşi carte întrun Scenariu, proza e o probă în plus că viziunea de spectacol al lumii e cea mai proprie autorului. Expediţia la Paris este o situaţie de criză care scoate în evidenţă contururile şi înmulţeşte valenţele libere. În mic, e aici ceva din proza lui Dan Lungu sau a lui Petru Cimpoeşu – mică paradă de exemplare tipice ale faunei umane. Caricatura se ţine departe de şarjă, sarcasmul nu pune la zid. Rezultă o radiografie nu lipsită de umor, dar cu tuşe tragice, căci micşorarea omului e stridentă. Tot astfel în Viaţa pe bază de abonament. În fine, Gara lui Zăman e o proză înfiorată. O banală inspecţie la canton şi o vorbă aruncată în răspăr: „Dumneata, domnule, habar n-ai pe ce lume trăieşti”, se transformă în ameninţare sumbră, neliniştitoare, dând prozei ceva din teroarea mocnită a nuvelelor caragialiene.
Privirea cinematografică face legătura cu proza optzecistă, dar ea e utilizată cu o artă a decupajului şi a cadenţelor extrem contemporană.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara