Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Printre coşmaruri de Barbu Cioculescu


Dezastrele zilei se măsoară prin revanşa somnului, fiind dat sărmanului om să-şi trăiască vârstele cu ceea ce fiecare dintre ele îi adaugă sau îi retrage. Cu misterul lui fiziologic, cu visele sale, somnul instaurează un armistiţiu, îmbăindu-l pe cel cufundat în sinele lui permanent - adică cel mai ascuns şi chiar lui însuşi necunoscut - în ape reparatorii. Acel sine clamoros, pus pe aventuri în spaţii deschise sau claustrat, în timp suspendat sau tocmai bun de cutreierat înainte ori înapoi. Trista condiţie a binarei stări trezie/somn (sau somn/trezie?) cade pe seama lucrării timpului, cu prisosinţă la subiecţii la care somatic se observă contagiunea între cele două fundamentale stări. Contagiune ce răpeşte fiecăreia dintre ele genuitatea, exclusivitatea, puritatea, esenţa structurală.

Un cotidian deficitar la ispitele compactului bloc al realităţii versus visul târându-se pe şleauri istovite diagnostichează reaua poziţionare a eului faţă de gravitaţia ce se pregăteşte să-l centrifugheze. Când energicul "visător" de altădată, acum cu o tot mai subţire aură în jurul genunchilor, împinge cu tot mai multă greutate pereţii văzduhului, insul nemaidorindu-şi decât ca ziua de astăzi să nu fie mai păcătoasă decât cea de ieri, cea de mâine, decât aceea de azi. Când magnificelor vise colorate, muzicoase, parfumate, sacru carnale şi triumfal aeriene ale tinereţilor şi chiar ale stabilei maturităţi le succed altele la limita normei ludice, modeste, trudnice, cu premoniţia nerealizării şi verdictul uitării înainte de a fi consemnate în prima clipă a deşteptării.

Se dă vina pe numărul crescând de pastile ingerate de cel care, pe variatele metehne ale senectuţii, pe starea de inconfort moral a românului la începutul celui de al treilea mileniu, îşi trage peste umeri o plapumă subţiată. La ore tot mai înaintate. S-ar mai spune că degradării în serie a visurilor - cele cu ochii deschişi - fatal este să-i corespundă alterarea viselor din somn - iar dacă visuri nu mai îndrăzneşti să-ţi faci, nici de zburdalnice vise parte nu mai ai, nemeritosule! Fantastic visai, cu jumătate de veac în urmă, victimă ce te afli a longevităţii, ei bine, acum nici de coşmaruri nu vei mai avea parte!

O, acele perfect regizate coşmaruri pe care elevate personalităţi le "aştern" pe hârtie, mascată aluzie la nesuferite feţe ale realităţii, dacă nu calea dreaptă spre noi genuri ale artei, în tot mai reuşita izbândă a acesteia la capitolul necomunicării. Da, câte nobile firi de către viaţă înşelate, de către comunitate dezamăgite, de propriul trup trădate nu şi-au scos pârleala speculându-şi franc coşmarele în nemuritoare opere, aducătoare de fotolii academice, de acea bunicică stare materială pe care capodopera premiată o produce. A nu-ţi memora visele, iată un abandon ce nu vesteşte nimica bun, ca să nu spunem că anunţă apropiata, inevitabila catastrofă - a rupe pactul cu absurdul, ce condamnare la a nu mai înţelege nimic din ceea ce prin preajmă se petrece şi unde, fie şi numai în figuraţie - eşti pe schemă.

În oarecare scurgere la capitolul ludic, urmăream cu poftă în recenta carte a lui Iordan Chimet (Cele două Europe, cele două Românii, edit. "Noul Orfeu", Buc., 2004) filmul viselor lui Mihail Sebastian, în anii săi de spaime. Cu răutatea de care nu pot să mă dezbar constatam că în acele felice momente pe crestele somniei Mihail Sebastian se afla când în societatea prinţului Nicolae, când în fruntea unei manifestaţii naziste, ba chiar vis-ŕ-vis de Adolf Hitler în persoană. Cea mai elementară analiză grăia că avea cu siguranţă ceva de împărţit numai cu personalităţi de frunte.

Visul pe care l-am făcut eu n-a fost un coşmar - deci nu coboram în maximă grabă, de-abia atingând frunzele veştede ale măgurii, cu oribila conştiinţă a crimei, altfel perfectă, nici nu mă piteam, urmărit de duşmani feroci, decişi să mă termine, nici de armăsarul scăpat din ham ce avea ceva cu totul special cu mine şi de care nu era scăpare. Nu căzusem în cuibul cu vipere, nu mă aflam la teza de matematică, nu mă găseam, ditamai adultul, în banca de liceu, între adolescenţi - şi cu lecţiile nefăcute. Pământul nu se cutremura, nu cădeau bombe, nu eram scos la tablă.

Nu, de astă dată mă aflam în marele Bucureşti, într-un cvartal foarte bine configurat, cu falnice edificii din mai multe epoci şi vaste bulevarde - ţinteam să găsesc o staţie de autobuze pentru ca vreunul dintre ele să mă lase în centru, de unde, mai departe, m-aş fi descurcat. Staţia era de negăsit, iar când, după crispate traversări de străzi am găsit una, toate numerele de autobuz îmi erau necunoscute şi nimeni nu mă putea dumiri în care direcţie să mă urc. M-am hotărât atunci să mă sui în oricare, dar, în chip supărător, de cum sosea unul, şi pleca, înainte de a-l ajunge.

Ah! şi învingând forţe obscure ce mă trăgeau înapoi, m-am "trezit", la mare înghesuială, ce e drept, într-un autobuz de cursă lungă, ce începu a străbate interminabile bulevarde ce-mi erau cu desăvârşire străine, străzi obscure, scuaruri. Nu ştiam încotro merge şi, în consecinţă, unde ar trebui să cobor. Mi-am zis însă că mai încolo aveam să mă lămuresc cumva, odată ce fiecare linie trece la un moment dat printr-o staţie centrală, că, prin urmare, nu e cazul să mă panichez.

Viitorul nu mai era aşa de negru, puteam să-mi trag sufletul, pe jumătate ţelul mi-era atins. Pe geam se zăreau lanuri, împestriţate cu pâlcuri de maci - ieşisem din oraş. "- Mergem la ţară?" l-am întrebat politicos pe călătorul cel mai apropiat.

"- Avem o agendă încărcată", îmi răspunse acesta. "Ne oprim în trei sate şi patru oraşe." De abia acum înţelegeam din care motive vehiculul nu oprise nicăieri, că luasem ceva greşit, care mă rătăcea şi mai tare. Era limpede că trebuia să mă înarmez cu răbdare. "- Şi mai e mult până acolo?" am întrebat cu discreţie. "- Slatina, Bacău, Tulcea, Budapesta", fu răspunsul plin de solicitudine al necunoscutului, ce mânca în picioare, lângă şofer, dintr-un pahar de plastic cu iahnie de fasole, în care învârtea o furculiţă, tot de plastic.

"- Dar asta e în străinătate!", am strigat intrigat la culme. "- N-ai paşaport?" "- N-am la mine!" "- Da' buletin ai?" "- Niciodată nu plec fără el", am răspuns întrucâtva uşurat. "- Atunci e'n regulă. Eşti valabil." "- Valabil la ce?". "- Ca să votezi, ce naiba? Nu te urcaşi, ca şi noi, la sediu?" Dădui din cap afirmativ. Era mai bine să nu mă dau de gol. Comisesem o dublă eroare, urma să văd ce e de făcut, la momentul oportun. Totdeauna ne legăm soarta de momentul oportun. Pe scaune, în picioare, tovarăşii de călătorie erau bine dispuşi ducând la gură sticle de jumătate litru de apă plată, o jună îmi întinse un biscuit pe care-l ronţăi, remarcând că n-are nici un gust, un ins în uniformă de vânător şi cu mustăţi ŕ la Franz Josef îmi prinse de rever o insignă şi-mi aduse, pe un cartonaş, două chiftele. Tremuram uşor, binevoitorul însoţitor mai îmi puse în spinare o scurtă de plastic de culoarea vântului turbat.

Părea că autobuzul ia în piept o pantă abruptă, botul i se ridicase vertical, o privire fugară pe geam înregistră formaţii de nori, printre care zburam. La mari adâncimi, mirişti acoperite de zăpadă se luminau când se risipeau norii, în depărtare şiruri de munţi se profilau printre perdele de ceaţă.

"- Cum ziceţi că vă cheamă?", mă chestionă un altul, ce ţinea în mână o listă. Mi-am deconspirat numele, insul îl trecu pe hârtie şi-mi întinse un plic. Erau înăuntru cincizeci de mii, o bancnotă încă neîndoită. Brusc mi-am reamintit din care cauze grăbisem să prind un autobuz către centru: ca să ajung la timp la Banca Tuturor Noroacelor, unde să-mi ridic cecul de un milion de euro pentru achiziţionarea Curţii Supreme. Comisia aliată de control îşi dăduse aqui-ul. Mustăciosul citi pe faţa mea o undă de nelinişte şi mă trase de-o parte murmurând, ca pentru sine: "- După vot, mai vine una. Ştii vorba strămoşească: din câştig mic n-a murit încă nimeni.

"- Dar eu cu cine votez?" Câte himere, reverii ciudate mă gântuie! Astrele tocmai se pronunţă, iar eu mă simt, singuratic necunoscut, cam turmentat, acesta este cuvântul. Să fie vorba de Lola Puşcă?, de Cutreierătorul-de-mări? Luminează-mă, călătorule.

"- Tataie, cum de te-ai strecurat aici în mijlocul nostru. Cine te-aduse? Ia vezi ce mai e pe acolo, jos!" Şi-mi dădu un scurt brânci profesional, prin uşa care se deschise, aruncând înăuntru proaspeţi fulgi de nea, zmulgând din mâinile pasagerilor paharele cu iahnie, tăviţele cu clătite. }inându-mi cu o mână tichia albastră, în curenţii ce parcă mă purtau în palmă, lunecam lin, în desăvârşita derâdere a legii gravitaţiei. La jumătate drum spre sol mai aruncai o privire în sus: un şir sinuos de autobuze se pierdea în văzduhuri la altitudini imposibil de apreciat. Inima-mi bătea cu putere sub plicul care, încălzit, foşnea uşor.

După mirosul reavăn al bulgărilor de pământ pe care-mi puneam tălpile goale, înţelesei că mă aflam în patrie, undeva prin Oltenia. Aburii telurici mă învăluiau, învigorându-mă, servindu-mi de încălţări. Şi năpristan un gând mă scutură, ca un atac de malarie; era ziua alegerilor, pierdeam ocazia celei din urmă înfruntări cu rivalul meu, Ghelase. Ochii mi se umplură de lacrimi. Hohoteam. Ghelase avea să mă aştepte zadarnic, fără adversar nu se putea alege. Iar postul i se potrivea ca o mănuşe.

Cât mă privea, degeaba achiziţionam Curtea Supremă, în lipsa unor spaţii comerciale corespunzătoare. Şi, oricum, ar fi trebuit cumpărat mai întâi Consiliul, cu lanţul său de garaje. Un nou val de lacrimi mă podidi. La contactul cu ele, mirosul de levandă al pernei se învioră. Şi m-am trezit aşa, nitam-nisam, într-un pat destul de larg ce plutea pe calme valuri. în jur, dalbi nuferi bolborositori jucau pe unde, piereau în adâncuri - adevărate flori de stil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara