Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Prin cimitirul vesel al lui Al. Cistelecan de Ion Pop

De câţiva ani încoace, Al. Cistelecan, admirat unanim pentru subtilele intuiţii şi judecăţi privind spaţiul poetic românesc, dar dedat, nu mai puţin, unui soi de mic narcisism ţinând de o anume caligrafie manieristă a expresiei, a publicat în presa literară o suită de profiluri de doamne lirice transilvane, dezgropate din fişiere îngălbenite de biblioteci, de unde nu le-a mai scos aproape nimeni şi nici nu prea mai aveau şansa să fie scoase.
Căci Ardelencele sale, selectate acum într-o primă tranşă în volumul publicat la Editura Eikon/Şcoala Ardeleană, sunt, fără excepţie nule din punct de vedere estetic. Scriind despre ele, o face, s-ar zice mai întâi, ca un adevărat postmodern îngăduitor faţă de moşteniri literare de calibre şi stiluri foarte diferite şi interesat, conform „gândirii slabe” în curs, de formele „secundare” ale scrisului (dintre confraţii echinoxişti, Gheorghe Perian a procedat oarecum similar în cartea sa despre „a doua tradiţie”). Însă e, aici, şi continuarea unui exerciţiu critic de marcă accentuat proprie, ironicludică, cu care Al. Cistelecan ne-a obişnuit în mai tot ce scrie (cu excepţia tezei de doctorat, serios-bachelardiene, despre Ion Pillat), în care orice urmă de morgă academică a abordării textelor e subminată, cu consecinţe şi în relativizarea verdictelor, mai niciodată sângeros tranşante, căci presupusul temut călău surâde şi se amuză în timpul execuţiei, nu mai puţin atent la baletul său de pe eşafod ori la dexterităţile cu care-şi mânuieşte instrumentele chirurgicale. E, pe deasupra, un bonom şi un tandru, ce urmăreşte cu ochi înţelegători „omenescul prea omenesc” din cei (cele) despre care scrie.
Aşa şi cu „ardelencele” de acum. Criticul ştie prea bine că „obiectul” său nu rezistă la o anchetă axiologică cât de cât exigentă, că soarta literară a pacientelor sale este o sigură uitare, însă îşi face exerciţiul „arheologic” cu o evidentă plăcere. Fiindu-i interzisă din start bucuria estetică şi satisfacţia inteligentelor descifrări de mesaje şi formule pline de miez, se delectează cu spectacolul pe care i-l oferă (şi-l oferă prin) galeria de portrete de album desuet-sentimental, de bovarisme poetice provinciale, veleitarisme caracteristice pentru o măruntă umanitate de fundal, figuraţie niciodată sortită avanscenei, dar care a avut partea ei de contribuţie la definirea spiritului unei epoci. E mai ales cea a începutului de veac XX, în linii mari sămănătoristă, îmbrăţişată explicabil într-o Transilvanie sensibilă cu precădere la tradiţii şi înrădăcinări, la bunele sentimente patriotice întreţinute şi în spaţiile mici ale familiei ori ale societăţilor culturale, în care „femeia română”, prezidentă sau nu ale acelor asociaţii, activa susţinând moralul bărbaţilor chemaţi pe scene mai largi. Cu puţine exemple majore în faţă, aceste brave doamne făceau ecou, când le ţinea vocea, ritmurilor şi idilelor lui Coşbuc, tonurilor mai grave ale lui Goga, ori ale unor „romanţe” eminesciene, însă erau în şi mai mare măsură autoare de tânguitoare versuri ale unor „Didone abandonate” – după formula preluată de critic de la Vladimir Streinu.
Aceasta e şi tema cea mai productivă pentru „arheologia” angajată în glosele lui Al. Cistelecan, în acest liric „cimitir vesel”, unde obiectul studiului devine de fapt melodrama ca schematizare extremă a discursului amoros. Şi, ca orice schemă devenită mecanică, aplicându-se, nu-i aşa, „viului”, generează comic, şi încă unul adesea foarte savuros. Caragialismul stilistic al glosatorului (practicat, dintre optzeciştii ardeleni şi de mult regretatul Radu G. Ţeposu) poate fi, astfel, – şi este – o marcă garantată, căci Didonele de dincoace de munţi sunt de multe ori şi Didine. Câteva dintre biografiile vrednicelor femei române vin în sprijinul acestor prospecţiuni delectabile, alte calendare existenţiale sunt pur bovarice. Al. Cistelecan scrie de altfel, cu umor, evocând-o pe „poeta de festivităţi” Doina Delacriş (ce nume, alături de altele precum Elena din Ardeal, Mia Cerna, Zorica Laţcu Teodosia, Viora din Bihor, ba chiar Pussy, din numeroasa familie Rebreanu!...): „Cam jumătate din poezia noastră feminină (de nu din toată literatura) e scrisă fie înainte de măritişul poetelor, fie după pensionarea lor. Ea e fie produsul unor ‚talente’ precoce, dar care seacă brusc, fie al unora tardive, dar care se trezesc brusc”... Galeria celor nouăsprezece poetese – de la nume ceva mai cunoscute, precum Veronica Micle, Maria Cunţan ori Ecaterina Pitiş la altele de tot insignifiante – e înrămată în consideraţii de acest tip, nota ludică, aspectul de comedie (şi comédie!) dominând în acest discurs al asasinului tandru care este aici Al. Cistelecan. În fond, contează în paginile sale dezinvolte, cu scene încărcate de butaforie poeticească, mai ales expresivitatea discursului critic, dacă îl mai putem numi aşa, de urmărit şi gustat în sine, deopotrivă pe parcursul urmăririi „tematiste” a producţiei în chestiune, unde catalogul poncifelor şi clişeelor e de un haz fără pereche, şi pe cel al frazei comentatoare, cu preţiozităţi studiate despre nişte fiinţe „duioase eminent” înscrise într-o „paradigmă pudibondă”, cu „vectori ahtiaţi de suferinţă”, „combustibil senzual imediat ignifor”, „eminent necăjite”, care „profesează empatie cu plaiul, îndeosebi cu natalele”, dar şi tonuri familiare, oralităţi colorate – toate participând la radicala desolemnizare a comentariului. E un mod de a te juca în egală măsură cu „obiectele” despre care se face vorbire şi despre vorbirea însăşi, pe linia amintitei „gândiri slabe”, a destinderii relaţiei dintre text şi cititor. Istoricul literar poate fi, totuşi, mulţumit şi el, căci află destule lucruri, evocate cu har, despre „tabloul de epocă” sau albumele sentimentale ale vremilor trecute, în care vieţuiesc, casnic sau public, aceste „preotese ale durerii”, „Didone de Ardeal”, „amărâte turturele”, „surioare ale lui Coşbuc”, în realitate „fete de popi sau învăţători în general, date la pensioane speciale, unde au deprins câteva limbi străine”, cu angajări civice altminteri stimabile. În monotonia tematică şi a (sub)mediocrităţii valorice, schiţele de portret şi de decor sunt cele care ies în relief, iar vivacitatea stilistică a textelor scrise cu umor şi ironie, adesea un soi de „pince sans rire” ce pigmentează glosele, le face mereu interesante şi atrăgătoare. Cistelecan pare a le fi scris în (şi ca) momente de destindere, de relaxare, orice încordare a inteligenţei analitice fiind inutilă, încât mai toată energia lecturii e îndreptată spre creionarea „personajelor” şi a spaţiului scenic, dar mai ales spre realizarea expresivităţii, în registrele amintite, a propriilor glose: aşa intră în scenă Veronica Micle ca „muză rezolută” cu „vise pension”, „biata Mărioara” (Cunţan), „ardeleanca de ispravă Viora din Bihor cântând durerea de obşte pe portative profetice de salon”, Doina de la Criş, care „când nu era la serbare (unde era solemnă)... era o fată melancolică şi amărâtă”, „moaţa absolută... drogată radical cu simbolism”, Florica Ciura, ş.a. Ironia şi umorul apar, direct sau mediat şi prin trimiterile la „delicateţea locală” a unor comentatori de dicţionar provincial, ori, în salturile spre „feminismele” din imediata noastră actualitate, psihanalizabile sau nu. Dacă e de tras – a câta oară – o mică lecţie de poetică aplicată, ea e cea care demonstrează că mare legătură nu e între „sinceritatea” trăirilor şi expresia lor lirică, între eul biografic şi cel scriptural. Scrisă cu plăcere, cartea lui Al. Cistelecan oferă, aşadar, şi o lectură de plăcere, dintre cele mai delectabile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara