Numărul curent: 32

Numerele 36, 37, 38, 39 din 2013 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Centenar:
Primul nostru roman feminin de Elena Zaharia-Filipaş


Numele Sofiei Nădejde are azi o rezonanţă cu totul redusă chiar şi în mediile literare. Îndepărtarea în timp - şi-a desfăşurat activitatea în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi în primele ale secolului XX - şi valoarea modestă a operelor ei literare justifică această uitare.

Dar Sofia Nădejde a fost prima femeie de la noi cu vocaţie de manager cultural. Alături de soţul ei, militantul socialist Ion Nădejde, a editat reviste culturale şi manuale şcolare, a susţinut campanii pentru recunoaşterea drepturilor femeilor, a tradus texte ştiinţifice şi literare, a scris proză, poezie, teatru.

Contemporanii au evocat-o cu multă căldură pe inimoasa luptătoare din câmpul culturii şi literaturii sfârşitului de secol. Iată un emoţionant portret trasat în câteva linii de o altă literată a acelor ani, Izabela Sadoveanu, una din pionerele cronicii literare: "Frumoasă, cu trupul plin, cu ochii verzi, punctaţi în aur, "coana Pica" a fost întotdeauna simplă ca un copil, plină de bun simţ ca o ţărancă sănătoasă la trup şi la minte, pasionată şi excesivă, ca o adevărată fire feminină, în toate manifestările ei".

Romanul Patimi, primul din literatura noastră scris de o femeie, a fost prezentat la concursul ziarului Universul, în 1902, şi a luat premiul I. A fost publicat în foiletonul ziarului şi apoi, în anul următor, în volum.

Deşi titlul pare a sugera o temă psihologică, Patimi este un roman social de moravuri, marcat de ideologia tradiţionalistă, continuând nuvelistica prin care scriitoarea se remarcase. Pe de altă parte, s-ar putea ca modele celebre ale romanului realist din a doua jumătate a secolului XIX, ca Madame Bovary sau Anna Karenina, să fi atins, în subconştient, inspiraţia scriitoarei noastre, căci romanul ei povesteşte istoria unei femei adulterine, care, târâtă de "patimă", îşi pierde familia şi statutul social, sfârşind tragic.

Naraţiunea Sofiei Nădejde se prezintă ca un discurs moralizator, străveziu, care schematizează universul social şi moral al societăţii româneşti de la sfârşitul secolului XIX după o serie de dicotomii tranşante: satul şi oraşul, binele şi răul, bărbatul şi femeia.

Cuconul Todiriţă Mustea, mic boier din Moldova, a luat de nevastă o fată de la oraş, o "târgoveaţă", nesocotind sfatul bătrânului său tată. Se observă de la început reducţia personajelor la o schemă caracterologică esenţială, fixată pe un viciu sau o virtute predestinată: Conu Todiriţă are "caracter deschis, inimă de aur", în timp ce Matilda e "linguşitoare şi prefăcută". După zece ani de căsnicie, femeia se plictiseşte la ţară, îşi dispreţuieşte soţul şi visează la o viaţă mondenă precum coana Chiriţa a lui Alecsandri: Să mă îngrop aici între mojici? Dânsul, un nesimţitor, un egoist! Credeam că voi avea casă în oraş, voi umbla prin lume şi voi sta în rând cu oameni de elită".

Când intră în scenă cel de-al treilea personaj, un tânăr funcţionar cu vocaţie de cuceritor, prin portretul lui naratoarea pecetluieşte soarta Matildei: "Iliescu, îmbrăcat în haină de catifea maron, anume pentru vânat, şi cu boftori lungi de lac, înalt, cu părul negru şi creţ, cu mustaţa răsucită, avea aerul unui Don-Juan [...] era un îngâmfat, tip nesuferit bărbaţilor, dar foarte simpatic femeilor".

Ideologia romanului se alimentează din concepţia tradiţionalistă despre superioritatea vieţii rurale asupra civilizaţiei citadine. Conu Todiriţă aparţine tipologiei boierului "bun", cu dragoste de moşie şi de ţărani, ca Dinu Murguleţ din Viaţa la ţară, naratoarea motivând cu stăruinţă personalitatea pozitivă a eroului prin calităţile de bun gospodar şi conduita morală desăvârşită: "proprietar sârguincios, veşnic călare şi veşnic pe câmp, vedea şi povăţuia toate cu blândeţe şi voie bună".

Dar climatul socio-economic al satului e altul decât pe vremea bătrânului Mustea-tatăl, cel care a făcut averea familiei. Structurile economice capitaliste şi-au făcut apariţia şi autoarea înregistrează ecourile noii civilizaţii, cel puţin în plan teoretic: oamenii discută despre modernizarea agriculturii, despre industrie, despre import şi export. Romanul arată efortul cuconului Todiriţă de a face faţă noilor strategii economice şi de a-şi salva pământurile prin recurgerea la sistemul de credite bancare; însă fără succes, deoarece îi lipseşte abilitatea tatălui său. Sentimental, naraţiunea încearcă, totuşi, să justifice declinul gospodăriei eroului - de fapt al agriculturii vechi de tip latifundiar -, prin factorii climaterici nefavorabili (mai ales seceta, care era invocată şi de Duiliu Zamfirescu, în apărarea boierului Dinu Murguleţ). De fapt, chiar în interiorul mentalităţii tradiţionaliste se conturează o stratificare între generaţii, în raport invers cu progresul cultural, vădind un surprinzător punct de vedere regresiv-pesimist. Vorbeşte bătrânul Mustea către fiul său: "Averile mari, dragul meu, s-au făcut pe vremea modei vechi, cu cei tari de vârtute şi slabi de duh. Azi, când nu te poţi răsufla de cărturari, în loc să te îmbraci mai tare de rupi. Dea Dumnezeu, fătul meu, să poţi păstra cu ştiinţa ta ceea ce am agonisit eu cu neştiinţa mea".

Elogiul "vieţii la ţară" şi blamarea oraşului ca sursă a poluării morale şi a îndepărtării omului de natură ocupă spaţii întinse în roman. Conu Todiriţă e mândru de satul său şi crede sincer în virtuţile ţăranilor. Când este descoperit un om mort, ucis de un consătean, el declară sentenţios: "La mine în sat n-a fost, de când ţin eu minte, nici o crimă. Oraşele i-au stricat[...]. De altfel, eu mă pot făli cu sătenii mei. Nu sunt nici beţivi, nici stricaţi".

Sunt lăudate bucatele tradiţionale din gospodăria moldovenească de la ţară, gătite cu unt şi smântână din belşug. Pe când la oraş toate sunt "falşe": cafeaua, laptele, vinul; iar untul e "margarină curată" (ce veche atestare a produsului care va traversa un veac cu glorie, pentru ca azi să-şi merite dispreţul "coanei Sofica"!).

Nu lipsesc nici tablourile pitoresc-idilice, în stilul semănătorismului, cum este cel al femeilor la seceriş:

"Lanul se întindea în zarea ochiului, galben-auriu, scăldat în razele soarelui. Paiul era înalt până la brâu; spicele îmbrobonate se legănau, formând valuri gălbui, mânându-se unele pe altele, zorite de a scăpa de seceta furioasă ce le culca la pământ.

Din loc în loc snopii zăceau pe miriştea alburie.

Fete, neveste şi babe se vedeau răzleţite în lan, secerând pe nerăsuflate, cu feţe arse de soare, cu tulpanele legate după cap. Cămăşile lor albe, de bumbac, făceau contrast frumos cu fustele, viu colorate, verzi, roşe ori albastre.

Tinere şi bătrâne stăteau încovoiate, apucând cu o mână grâul şi cu secera tăind, fără milă, mănunchi după mănunchi. Din când în când, secerătoarele îşi îndreptau şalele înţepenite şi trupurile lor apăreau mlădioase, zvelte neschimonosite de corset, dar nici îngroşate de grăsimea ce o dă lenevirea din oraşe.

Feciorii boiereşti, umblând de colo până acolo, cercetau pe cele mai bătrâne, glumeau cu cele mai tinere, dând porunci în dreapta şi în stânga, îndemnând, când cu bine, când cu rău, la hărnicie."

Singurul element de autenticitate din evocarea vieţii rurale e limbajul personajelor, de o suculentă plasticitate populară. Iată cum vorbeşte bucătăreasa boierului Mustea, jupâneasa Casandra, revoltată împotriva "ciocoaicelor" care nu ştiu să gătească şi a "musafirului" cu pretenţii de vânător:

"Du-te opt cu-a brânzei nouă! Nu mă îndur eu de boier, dar pe voi v-aş lăsa mult şi bine flămânde.

Auzi, fa Raveică, chiar de necaz m-am îmbătat.

Vine, mă rog, gălbăciosul, cu mortăciunile şi mă învaţă pe mine cum să le frig! Am făcut eu fripturi pentru alte feţe, nu pentru un golan ca dânsul care n-a avut neam de neamul lui bucătăreasă.

Auzi, covrigarul, nimeni n-are voie de vânat, şi el vânează ca pe moşia lui tat-so! Cu mine nu se pun ele, am să le las să mănânce ouă fierte până li s-o acri sufletul.

Să mai frigă ele mortăciunile ţingăului. Friptură de bâtlan! Dacă am mai auzit, de când m-a făcut mama!"

Viziunea asupra condiţiei femeii, în romanul Sofiei Nădejde, se integrează ideologiei tradiţionalist-patriarhaliste care limitează statutul social şi moral al femeii la atribuţii specifice. Femeia aparţine unui micro-univers domestic-familial, iar existenţa ei se alcătuieşte din fapte mărunte (numai bărbaţii participă la "Viaţă", numai "Ei ocupă timpul şi spaţiul vieţii mari", va spune Hortensia Papadat-Bengescu, care a deschis ochii în aceeaşi lume veche a sfârşitului de secol XIX).

O discuţie dintre personaje enunţă tema esenţială a cărţii - educaţia femeii în societatea modernă: "Educaţia e ticăloasă. Fetele învaţă numai fleacuri, învaţă a spune prostii franţuzeşte; dar nu să aibă inemă, să creadă nevoia bărbatului, să fie bune gospodine şi să iubească copiii".

Pentru femeie, prerogativele existenţiale au rămas aceleaşi ca în societăţile arhaice: parteneră a bărbatului, reproducătoarea speciei, păstrătoarea adăpostului şi a hranei; dar mentalitatea modernă le-a alterat obedienţa: "Bărbatul când se însoară, vrea să aibă mamă la copii, gospodină şi tovarăşă; dar cele mai multe nu vor să-şi îndeplinească datoriile. Pentru dânsele bărbatul e un bancher, dator să le dea fără socoteală, iar căsnicia o socot robie".

E cazul Matildei, care nu vrea să se supună servituţilor casnice: "Sigur, vorba dumitale, femeia să ţină oala de coadă".

Vocea masculină dominantă - care dezvoltă tema educaţiei greşite a femeii în lumea modernă - intervine într-un registru şi mai categoric, susţinând că şcoala de fete e o instituţie lipsită de finalitate pozitivă, o "formă fără fond", inutilă în esenţă: "Să am o fată, i-aş da educaţie în casă. Să fie în puterea mea, aş închide toate pensionatele atâtor "marchandes de soupe". Mai rău ne smintesc fetele. Am nişte nepoate: când vin acasă de la şcoală, nu mai vor să pună mâna pe nemic; toată ziua fac poezii, cetesc romane. Ca soţii, ce mame vor fi?"

Acestea sunt ideile autoarei, pe care contemporanii le-au putut găsi aproape în aceeaşi termeni, cu mult înainte de apariţia romanului Patimi, în textele teoretice din Contemporanul (Educaţiunea femeii, O rea înţelegere etc.). Sofia Nădejde gândea astfel sub presiunea mentalităţii masculine, generalizată ca mentalitate unică. Scriitorul român idealiza nostalgic pe Smaranda din Humuleşti, gospodină harnică şi mamă iubitoare, sau satiriza aerele moderne ale damelor de la oraş, "franţuzite", iubitoare de modă, gata să-şi "traducă" bărbatul.

Surpinzătoare rămâne, însă, la această scriitoare care şi-a făcut reputaţia de apărătoare prin campanii de presă a drepturilor şi demnităţii femeii, acceptarea ideii de autoritate masculină absolută şi de supunere a femeii, chiar prin mijloace coercitive. Familia tradiţională "sănătoasă" s-a întemeiat pe frică, susţine un boier: "Femeile au fost de treabă de frică, şi cari au fost; dar cu educaţia de azi, cu libertăţile rău înţelese şi nepotrivite cu moravurile noastre, ne-am dus dracului!".

Despre bătaie ca mijloc clasic de "educaţie" vorbesc şi unele proverbe, generos presărate în discursul sfătos al naratoarei: "Femeia nebătută, ca moara neferecată" sau "Femeia e ca şi calul; ori îţi ia frica, ori "i-o iei".

Culmea acestui antifeminism de sorginte populară e monologul savuros al unui fecior din casa boierului Mustea la adresa năbădăioasei cucoane Matilda:

"Iar a apucat-o Necuratul. Să fie a mea! Maica lui Dumnezei, Doamne, ce pui de bătaie i-aş mai trage! S-ar face muierea blândă ca mielul. Boierul, zău, e prost de bun! Geaba, femeia dacă n-o baţi, sare să te bată ea, caută bătaia cu lumânarea!... scorneşte ceva din senin. Nu-l lasă pe bietul om nici să-i ticnească mâncarea! Maica lui Dumnezeu, să-i ardă câteva cravaşe, colea potrivite la spinare, Doamne mamă, ar alerga ca o pisică pe clavir!"

Patimi, acest roman scris de o femeie, despre o femeie, reeditează la începutul secolului XX tipul de naraţiune naiv-moralizatoare a pionierilor romanului românesc. Aşa cum Filimon îl încărca pe Dinu Păturică cu toate viciile - venalitate, ticăloşie, trădare -, stigmatizându-l prin discursul auctorial explicit, tot astfel procedează şi Sofia Nădejde faţă de Matilda. Fată de mic negustor de oraş, Matilda realizează prin căsătoria cu boierul Mustea, pe care nu-l iubeşte, o ascensiune socială calculată. Ea este o femeie "de modă nouă", adică funciarmente "rea": îşi înşeală soţul, nu-şi iubeşte copilul, nu se implică în treburile gospodăriei. mai mult, când fuge de acasă cu amantul, comite şi un "furtişag", luând toţi banii familiei.

Strategia acestui portret feminin negativ implică, în cadrul aceleiaşi retorici desuete, şi un termen antitetic: Maria, sora mai mică, săracă, a eroinei e tipul orfanei cu alese calităţi morale, umilită în casa rudei bogate, precum Luluţa în casa coanei Chiriţa.

De ce este Matilda atât de desăvârşită în rău: leneşă, hoaţă, adulterină, frivolă, mamă denaturată? Sofia Nădejde n-are darul analizei psihologice încât personalitatea Matildei e sondată sumar, din unghi de vedere moral şi prea puţin psihologic. Pe lângă teza educaţiei greşite şi a modelului matern nefast (mama Matildei fugise de acasă cu un ofiţer neamţ), militanta socialistă introduce în discursul auctorial şi ideea datoriei sociale a femeii, dezvoltată în jurul factorului muncă. Matilda se revoltă la ideea de a munci: "La mama n-am fiert un ou măcar. La bărbat să fiu chelăriţă, jupâneasă şi vătaf de curte?" Trândăvia, huzurul, necooperarea cu bărbatul, nepăsarea faţă de problemele vieţii practice sunt invocate frecvent în defavoarea eroinei: "Matilda era o femeie care are totul de-a gata, care nu ia parte la grijile bărbatului, nici vrea să-şi facă din gospodărie o îndeletnicire plăcută şi zilnică".

Stângăcia construcţiei personajului central relevă incapacitateea scriitoarei de a analiza sufletul feminin. La început, când naraţiunea urmează schema negativă propusă - femeia frivolă, lipsită de educaţie morală, "pătimaşă" - evoluţia Matildei e fixată. Romanul s-ar fi putut încheia cu scena furtului şi a fugii de acasă. Dar Sofia Nădejde a ambiţionat o construcţie amplă şi stufoasă (Patimi are 400 de pagini, adică aproape dublu faţă de romanele epocii). În partea a doua, eroina trece prin experienţa suferinţei, cunoaşte umilinţa, mizeria, nesiguranţa, mustrările de conştiinţă, regretul maternităţii ratate, autoarea încercând să nuanţeze acum portretele celor doi amanţi şi încurcându-se în iţele unui angrenaj psihologic pe care nu-l poate stăpâni.

Tema maternităţii îmbracă forma unor cugetări naive:

"Sentimentul matern stă în umbră, înlăturat, dar nu învins". "Vine o vreme când femeia cea mai rea, mama cea mai crudă, simte o groaznică mustrare de trecutul ei". "Toate acele femei cari, în vâltoarea tinereţei, nesocotesc simţirile de mamă, grozav sunt pedepsite".

"E adevărată observaţia poporului: femeia care n-a scăldat şi pieptănat copii, scaldă şi ţine în braţe căţei şi pisici".

Un singur termen din domeniul psihologiei apare în limbajul naratoarei, abuziv şi totodată stângaci: "patimă". De la titlul romanului şi până la replica finală "Patima a ucis-o", viaţa eroinei stă sub semnul acestui dat temperamental.

E dificil a căuta în mentalitatea atât de rigidă a Sofiei Nădejde, exprimată într-un stil naiv, redundant şi lipsit de nuanţe, un fir de analiză a psihologiei feminine, dar tentaţia de a o face ţine chiar de miza interesului studiului nostru despre această venerabilă şi înduioşătoare bunică a literaturii feminine de la noi.

"Patima" însemna pentru scriitoarea de la sfârşitul secolului XIX - dacă înţelegem bine - un impuls temperamental necontrolat de raţiune, o exprimare liberă a dorinţei erotice. Vechea mentalitate a dogmei morale categorice care instituie un tabu asupra vieţii intime a femeii, domină mentalul Sofiei Nădejde. Ea îşi propune să dezvăluie, înfricoşată parcă, povestea unei femei care a cedat "patimei" şi şi-a luat un amant, dar scriitoarea nu ştie cum s-o facă, n-are nici pătrunderea psihologică, nici vocabularul analitic, nici imaginaţie. Personalitatea extraordinară care a fost Sofia Nădejde în plan social, acoperind un număr impresionant de proiecte şi de realizări, era - în viaţa personală - femeie cuminte, măritată la optsprezece ani, mamă a numeroşi copii, soţie exemplară, acaparată de mulţimea îndatoririlor ce şi le-a asumat. O femeie eroică, trăind intens în exterior, pentru alţii.

Nu e de mirare că autoarea nu ştie să analizeze "patima" eroinei, sau, copleşită de pudoarea climatului său sufletesc, se sfieşte a descrie măcar un gest de apropiere fizică între cei doi amanţi, o îmbrăţişare, un sărut. Ea ştie bine doar lecţiile moralei, iar interesul pentru eroină pare mai degrabă o fascinaţie negativă. "E rău când patimile stăpânesc pe om. Înaintea lor, morală, frică de legi, totul dispare" - spune mereu naratoarea, aceste teze generale ţinând locul introspecţiei psihologice.

Un alt cuvânt cu oarecare circulaţie, alături de "patimă", e "nervi". Matilda e "o fire nervoasă" - observă cei din jur, iar amantul o găseşte "nervoasă", "ciudată", "aproape nebună". "Nervii" femeilor nu sunt o noutate în literatura epocii romantice, cu eroine care au "nevricale", "istericale", "pandalii" şi leşină frecvent.

S-ar putea ca Matilda să fie un temperament nevrotic. Dar tot atât de bine s-ar putea ca scriitoarea să se lase purtată de patetism şi de exagerare, în acelaşi stil romantic întârziat. Nu lipsesc din discursul ei avânturile poetice: "Matilda era mânată de patimă, cum un vas şubred e mânat de vântul turbat şi dacă în cale se loveşte de stânci furioase..." etc.

Pe măsură ce fenomenul "patimei" evoluează în roman, argumentul vârstei eroinei devine tot mai pertinent. Matilda e "trecută de treizeci de ani", adică "la vârsta de mijloc", după mentalitatea naratoarei, care e aceea a secolului XIX (n-a fixat Balzac vârsta critică a femeii la treizeci de ani?). Sofia Nădejde nu-şi cruţă eroina în această delicată problemă, cum fac majoritatea scriitoarelor. Dimpotrivă, Matilda e condamnată la o bătrâneţe prematură, în raport cu care dragostea ei e văzută ca o manifestare... patologică: "la amurgul tinereţii", "patima nu mai cunoaşte margini şi-i soră de aproape cu nebunia".

De fapt, scriitoarea ajunge într-un punct unde talentul ei limitat îşi epuizează până şi rezerva de naivitate, atingând ridicolul. Două exemple: în scena nocturnă a furtului, Matilda, palidă, în cămaşă de noapte, cu lumânarea într-o mână şi cheile de la seif în cealaltă, pare "a doua Lady Macbeth, dar mai crudă" (!)

Sau: Matilda o ceartă pe Maria şi-i strigă: "Căţea!". Naratoarea comentează răutatea Matildei în termeni hilari: "Era de o cruzime neînchipuită. Pe cine prindea dânsa ură, l-ar fi învinuit că mănâncă şi carne de om, atât era de pizmaşă la suflet".

Această imagine, de-a dreptul suprarealistă, a femeii-canibal, reluată şi în alt context, e culmea sublimului ridicol în materie de psihologie feminină: "E cunoscută patima femeii mai în vârstă pentru un bărbat tânăr. Femei nervoase şi rele, să mănânce carne de om, sunt supuse faţă de bărbatul mai tânăr".

Deşi în viaţa socială Sofia Nădejde a militat pentru drepturile femeii, ea nu era convinsă - în straturile profunde ale gândirii - că femeia merită a fi considerată egala bărbatului. Mentalitatea masculină dominantă i-a inoculat convingerea că femeia e "slabă", iar slăbiciunea o face "rea": "Femeia pătimaşă e de o mie de ori mai fără inemă decât bărbatul pătimaş".

În cheie psihanalitică, romanul Sofiei Nădejde e expresia automutilării femeii în conflict cu propria-i sexualitate. Scriitoarea aceasta dintr-un veac puritan e copleşită de ideea manifestării sexuale a femeii şi o condamnă ca pe o "rătăcire" sau chiar viciu. În oglinda fermecată a romanului, autoarea cea virtuoasă vede chipul unei femei dornică să-şi afirme viaţa simţurilor şi, înspăimântată, o reneagă.

Nu cu mult diferit gândea şi Hortensia Papadat-Bengescu, femeie superinteligentă, dar incapabilă să conceapă viaţa trupului femeiesc în afara păcatului. "Fecioara despletită" va fi emblema dispreţuită a căderii în păcat, iar femeile "pătimaşe" ca Ada Razu sau Nina din Logodnicul vor fi blamate deschis. În forme subtile, prin expresia unui talent analitic excepţional, marea doamnă de la Sburătorul se va arăta infinit mai crudă faţă de semenele ei decât naiva Sofia Nădejde.

*
* *

Inedit, în acest roman antifeminist, este un episod cu titlul "Casa de sănătate" care surprinde o experienţă dramatică din viaţa intimă a femeii: avortul. Sunt, probabil, paginile cele mai autentice din întregul roman.

O clinică clandestină le adăposteşte pe victimele amorurilor neîngăduite (ambientatul medical specific anticipează parcă scena vizitei lui Nory la "Asistenţa socială", unde se refugiază "fecioarele despletite" să-şi lepede bastarzii). Deşi naratoarea continuă să peroreze moralizator, pe tema decăderii femeilor şi a uciderii vieţii, un ton din subconştientul ei feminin o bruiază. Femei de toate categoriile - unele foarte tinere, altele mature; unele sărace, altele înstărite; unele frivole, altele serioase - sunt egalizate prin suferinţă şi umilinţă, confruntându-se brutal cu propria condiţie biologică.

Momentul sarcinii nedorite este pentru femeie un moment crud al adevărului despre limitele ei biologice şi sociale. Bărbatul e perceput ca un privilegiat şi un opresor, şi femeile se răzvrătesc. Severa moralistă Sofia Nădejde se înmoaie, îşi uită discursul patriarhalist şi se solidarizează cu semenele în accesul de revoltă împotriva bărbaţilor: "Era un contagiu această critică înverşunată, această ură împotriva bărbatului. Era ura robului împotriva stăpânului". Tema slăbiciunii femeieşti, reluată în acest context feminist, pierde accentul triumfalist-masculin, care proclama că femeia e "rea", şi se încarcă de sentimentul compasiunii: "Suntem slabe şi nenorocite".

Clinica sordidă din mahala apare ca spaţiu al intimităţii feminine patronat de un personaj emblematic: moaşa. Ne putem imagina că acum un veac ignoranţa femeii privind cunoaşterea propriului trup conferea moaşei un statut de competenţă şi popularitate foarte ridicat. (Nu întâmplător, în lumea saturată de femei a Hortensiei Papadat-Bengescu personajul circulă în multe exemplare.) În plus, cum spun feministele din zilele noastre, moaşele se evidenţiază faţă de medicul-bărbat prin aceea că "deţin o cunoaştere prin experienţă de tip specific" care le conferă accesul la "faptul perspectival" al naşterii, travaliului, avortului etc. (Mihaela Miroiu, Convenio. Despre natură, femei şi morală. Editura Polirom, 2002, p. 101) Moaşa bondoacă şi grasă, ca buna Lina, le iniţiază pe femeile din clinică în problemele delicate ale consecinţelor amorului, acordându-le nu numai asistenţă medicală, ci şi sprijin moral. Ca un adevărat consilier-psiholog, ea o învaţă pe Matilda să-şi conştientizeze condiţia de femeie în raport cu bărbatul şi să-i atenueze dezavantajele. Egoismului masculin trebuie să i se opună o formă de rezistenţă ascunsă, vicleană. Acum cuvântul "patimă" prin care se explică sursa dramelor feminine capătă o rezonanţă latent-polemică: "patima" e sexualitatea pe care societatea n-o îngăduie femeii decât în cadrul căsătoriei şi în vederea maternităţii.

O clipă doar, scriitoarea depăşeşte obedienţa faţă de canonul gândirii patriarhaliste.