Numărul curent: 41

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Primim de ---


O mică rectificare

Vineri, 27 noiembrie, la Târgul de carte "Gaudeamus", Călin Vlasie şi Ion Bogdan Lefter îmi oferă volumul omagial Nicolae Manolescu 70, în care inseraseră şi un articol al meu mai vechi despre sărbătorit. Ajuns acasă pe seară, îl răsfoiesc împreună cu alte cărţi primite în cursul zilei. Văd la sumar titlul unui capitol "Student la Bucureşti. Exmatriculat!" din cadrul unui lung interviu "strict autobiografic" luat de Ion Bogdan Lefter şi mă grăbesc să-l citesc pentru că despre aceeaşi perioadă şi despre acelaşi eveniment trist scrisesem şi eu în evocarea apărută în România literară o zi mai devreme (vezi Rom. lit. nr...).

La sfârşitul capitolului vine vorba şi despre mine: "Mircea Martin stătea la doi paşi, vizavi de Primărie, pe Strada Labirint, care se chema Mitropolit Ghenadie Petrescu. Când plecam la Facultate mă vedea prin perdeluţă şi aştepta să trec şi pe urmă pleca el. Mi-a povestit mai târziu: ŤMi-era frică să mă vadă lumea cu tine!ť"... Am o primă reacţie de surpriză neplăcută, de contrarietate, de iritare chiar. Nu i-am povestit niciodată aşa ceva lui N. Manolescu, nu aveam cum să-i spun aşa ceva! Recitesc apoi cele trei fraze şi mă liniştesc, ba chiar mă înveselesc... Totuşi, inexactitatea rămâne acolo, consemnată negru pe alb, într-o carte care va rămâne şi ea. O rectificare cred că se impune, în ciuda lipsei previzibile de consecinţe practice.

Altceva i-am "povestit" eu, mai târziu, lui Manolescu şi textul meu din România literară (scris, evident, înainte de apariţia acestui volum) stă mărturie. De ce nu aveam cum să-i povestesc ceea ce afirmă el că i-aş fi povestit? Mai întâi, oricât de mare şi de generalizată ar fi fost teroarea din acei ani (şi a fost!), e greu de imaginat că ea ar fi putut viza, direct şi personal, doi studenţi, veniţi din provincie, care n-au comis nici un act subversiv şi care, în plus, erau total necunoscuţi pentru cei din jur. Singurele persoane de care s-ar fi putut să-mi "fie frică" erau gazdele mele, dar acestea nu-l cunoşteau pe Manolescu şi, sunt sigur, nici alţi locatari ai apartamentelor din vecinătate. Cred că amicul meu comite aici un mic anacronism, deplasând prea departe în trecut reputaţia sa ulterioară.

Mai departe, e adevărat, în acea perioadă, aveam foarte mult timp liber, căci eram şi eu exmatriculat din Facultate - fapt pe care N. Manolescu omite să-l pomenească. Dar, oricât de lipsit de ocupaţie aş fi fost, ipoteza că stăteam la geam aşteptând să treacă prin faţa lui colegul meu spre a pleca şi eu după aceea mi se pare - eufemistic vorbind - hazlie. Las' că oricum n-aş fi putut să-l văd trecând pentru că, "vizavi de Primărie, pe Strada Labirint", toate ferestrele locuinţelor dădeau spre curte, nu spre stradă. Desigur, amănuntul acesta riscă să pară nesemnificativ, trivial în raport cu o memorie imaginativă plăsmuind un personaj ce-şi petrece timpul la "perdeluţă" (diminutivul face toţi banii!), aşteptând trecerea altui personaj - la ore, oricum greu previzibile, ale dimineţii sau ale după-amiezii.

Nu vreau să bănuiesc nici un fel de rea-intenţie în această relatare inexactă. Ce să fie atunci: gol de memorie, alunecare ficţională, neatenţie în exprimare? Cum de-şi aminteşte Nicolae Manolescu aşa ceva, rămâne pentru mine, oricum, greu de înţeles. Ce-mi aminteam eu, am scris în evocarea de săptămâna trecută. La urma urmelor, scriem (şi) despre noi atunci când scriem despre alţii.

Mircea Martin


O precizare

În România literară nr. 47 din 27 nov. a. c., am publicat articolul Con amore!

Corectura în redacţie este făcută aiurea. Versul din Eminescu citat de mine (Trecut-au anii...), cunoscut de toată lumea încă din şcoala primară, este transcris greşit. La fel se întâmplă şi cu vechea zicală, Voie ca de la Banul Ghica.

Greu de iertat e însă omisiunea frazei Cei care îl iubesc au dreptate, în dactilograma mea aşezată după fraza Cei ce sunt, pe bune, supăraţi pe el au dreptate.

Acum, nu că m-aş pierde cu firea când un cuvinţel, acolo, sare de sub pixul corectorului şi se pierde în gunoiul de sub masă. Dar, vorba bătrânului mahalagiu de pe Călăraşi, unde am stat o vreme în gazdă, în urmă cu vreo sută de ani, june studinte abia picat în Bucale: puiule, te iubesc ca pă copilu' meu, da' asta nu să poate...

G. Bălăiţă


N.R. în ceea ce priveşte cunoscutul vers eminescian el este transcris greşit, înainte de noi, de autorul articolului, împreună cu care împărţim vina.