Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Prima biografie a lui Perpessicius de Nicolae Manolescu

T. Tihan, Viaţa lui Perpessicius, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016, 392 pag.

La 21 octombrie trecut, s-au împlinit, general neremarcaţi, 125 de ani de la naşterea lui Perpessicius (1891-1971) iar la 29 martie, tot neremarcaţ i, 45 de la moartea lui. Cartea lui T. Tihan, Viaţa lui Perpessicius (Editura Argonaut, 2016), reprezintă mult mai mult decât o comemorare necesară: ea este o primă biografie a marelui critic şi, încă, una cât se poate de temeinică.

Cunoşteam demult preocuparea autorului clujean pentru Perpessicius, datând de prin 1970, dacă nu mă înşel, când a publicat în „Steaua” un articol despre criticul literar, reluându- şi şirul lung al comentariilor la sfârşitul anilor 1990 şi începutul anilor 2000, după ce, aflăm acum, a nutrit la un moment dat ideea unui studiu asupra operei, care l-a pus în contact epistolar cu Dumitru D. Panaitescu, fiul lui Perpessicius. Prin intermediul acestuia va avea acces la importante date şi manuscrise, inclusiv extraordinarul text până azi inedit, Pretext cehovian. În afară de Dumitru D. Panaitescu, nu sunt cine ştie ce numeroşi contributorii la viaţa şi opera lui Perpessicius. O bună parte din manuscrise, T. Tihan le-a descoperit în BAR, al cărei director Perpessicius a fost timp de o lună, şi la Muzeul Literaturii, pe care l-a fondat şi condus până la moarte, citându-le, majoritatea, acum, pentru întâia oară. Cât despre tragica poveste de dragoste a discretului Perpessicius de la mijlocul anilor 1920, biograful o reia dintr-o comunicare a lui C.D. Zeletin publicată în România literară în 2001, de care am avut eu însumi cunoştinţă printre primii, dar rămasă complet în afara interesului criticii actuale. Corespondenţa dintre critic şi iubita lui n-a intrat integral în spaţiul public nici în prezent. E, de altfel, destul, să ne uităm pe bibliografia din finalul cărţii de faţă ca să constatăm că, majoritatea comentariilor consacrate lui Perpessicius datează dinainte de 1989, inclusiv singura modestă monografie a lui Teodor Vârgolici, din 1974. După această dată, avem strădaniile unor cercetători şi biografi, care au luminat, de exemplu, copilăria şi adolescenţa brăileană a criticului, sau unele aspecte necunoscute ale activităţii lui ulterioare, dar nici o contribuţie privind opera, exceptând câteva din istoriile literare, omise de T. Tihan. E cu atât mai demn de relevat interesul acestuia pentru Perpessicius, din care, în pofida generalei ignorări, a rezultat o biografie serioasă şi admirabil scrisă.

„Să depănăm, aşadar, povestea vieţii lui Perpessicius şi să încercăm a reţine, măcar în parte, şi ceva din «cântecul» vârstelor ei”, scrie autorul din capul locului. Dar ce ne-ar putea reţine atenţia în viaţa unui om prin excelenţă al cărţii, cum a fost dintotdeauna considerat editorul lui Eminescu? Cu siguranţă, meritul principal al acestei dintâi biografii constă tocmai în a dezvălui viaţa, mai mult sau mai puţin secretă, în orice caz, extrem de discretă, a celui care a scris Menţiunile critice, prozele şi poeziile, şi care a trecut prin filtru fin moştenirea eminesciană. Cele 22 de capitole cuprind o mare parte din viaţa publică şi privată a lui Perpessicius, din anii şcolarităţii brăilene (un sugestiv tablou al oraşului de pe Dunăre, spicuit din istorici, deschide cartea) până la bătrâneţea plină de o profundă amărăciune, ca zaţul de pe fundul ceştii de cafea, după spusele biografului. În ciuda informaţiilor rare şi lacunare (chiar şi cele provenite din paginile unui jurnal intim sau din mărturisiri risipite în articole, amintiri, versuri şi proze de însuşi Perpessicius), ne facem o idee destul de clară de raporturile profesionale şi sociale şi de evenimentele personale care i-au marcat viaţa. Lipseşte (de ce?) capitolul despre lucrul la editarea lui Eminescu, atât în anii 1930, cât şi la reluare, târziu după Al Doilea Război. Şi ce interesantă ar fi fost reconstituirea acestui puzzle, în contextul revelării postumelor, care s-a aflat la originea perspectivei călinesciene din Opera lui Eminescu şi a interpretărilor postbelice, începând cu a lui Negoiţescu!

Dacă tragem o linie între public şi privat, nu pot să nu remarc încă o dată că noutatea principală a biografiei lui T. Tihan constă în dovedirea faptului, la care nu s-a gândit niciodată înainte critica literară, că Perpessicius a avut cu adevărat o existenţă variată şi bogată, plină de momente de dramatism, întortocheată istoric, începând cu pierderea folosinţei braţului drept pe câmpul de luptă din Primul Război Mondial, ceea ce l-a obligat să înveţe să scrie cu stânga, lucru care nu i-a reuşit niciodată pe deplin, scrisul epistolelor lui luând aspectul unor hieroglife greu descifrabile, adresate unor iubite de care nu aveam nici cea mai mică idee. E vorba de el, homo aestheticus, pe care l-am crezut mereu, cel mult, un epicureu livresc.(!)

Portretul interior al criticului este, pe cât de neaşteptat, pe atât de remarcabil desenat în liniile lui mari şi deopotrivă în amănunte. Nucleul îl constituie episodul tragic al iubirii pentru piteşteanca Victoria Secoşanu, dezvăluit de C.D. Zeletin în textul pe care mi l-a încredinţat pentru România literară cu 15 ani în urmă. Dar T. Tihan nu numai că are o interpretare proprie, diferită de a colegului nostru, poet şi psihiatru, aflat în posesia scrisorilor dintre cei doi îndrăgostiţi, dar încearcă să elucideze sentimentele şi comportarea lui Perpessicius, după ce, rănită irevocabil, Victoria îşi dă, pur şi simplu, foc într-un cavou din oraşul ei, stropindu-se cu benzină. (Biograful nu pare să observe coincidenţa care face ca Pretextul cehovian, – un jurnal în care Perpessicius îşi relatează un alt amor, un sfert de veac mai târziu, pentru o jună întâlnită, culmea, tot la BAR, ca şi Victoria,– să fi fost scris la...Piteşti, urbea tragediei dintâi, unde criticul petrecea acum o lună de concediu, împreună cu soţia şi fiul său!).

Interpretarea nenorocirii şi a firii protagoniştilor îmi ridică unele semne de întrebare. Mi se pare că a-l socoti pe Perpessicius „libertin” sau doar „epicureu” ori „hedonist” înseamnă a sări în extrema cealaltă, după ce viaţa lui erotică a părut discretă, misterioasă, dacă nu de-a binelea inexistentă. Că el a considerat relaţia cu Victoria doar o „aventură”, în timp ce ea trăia o pasiune, e un pic exagerat, chiar şi în măsura în care biograful, citându-l, e drept, pe C.D. Zeletin, ne spune cum „sfâşia (el) plicurile” scrisorilor de la ea, reproducându-i, totodată, pasaje emoţionante dintr-o ultimă epistolă. E foarte posibil ca Victoria să fi fost greu de suportat în patima ei. Ceea ce nu înseamnă decât că Perpessicius se comporta, ca atâţia bărbaţi, în împrejurări similare, întrun mod laş, ascunzându-i iubitei lui că e căsătorit şi că are un fiu de zece ani, ceea ce era de natură să-i şocheze sentimentele. O dovadă în sprijinul ideii din urmă este felul în care şi-a delegat un prieten la înmormântarea Victoriei, alegând să stea la fereastra unui restaurant de peste drum de Bellu, încremenit, dar, cu siguranţă, nu nepăsător, înşirând pe o foaie de hârtie cuvinte al căror sens e departe de a fi clar şi pe care i le-a lăsat spre păstrare prietenului său. N-am nici cea mai mică îndoială că se simţea mai vulnerabil decât fusese vreodată în viaţa lui. Acest tragic episod este, din fericire, singular, celelalte, relatate de T. Tihan, sunt atât de puţin numeroase şi, în general, platonice, încât îmi vine greu să admit că Perpessicius a fost un „amant etern”, cum se gratulează el însuşi într-o poezie. Un permanent îndrăgostit, poate. Dar nu un libertin sau, nici măcar, un epicureu sau un hedonist. Un om care îşi trăia viaţa în imaginaţia lecturilor, probabil.

Observaţiile mele nu vor să scadă nici un dram din valoarea acestei minunate biografii, pe care Perpessicius o merita ca puţini alţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara