Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Prietenul meu, Ivasiuc de Daniel Cristea-Enache

Daniel Cristea-Enache: Când scriu întrebările pentru „runda” aceasta, suntem în 4 martie, la fix 40 de ani de la cumplitul cutremur din 1977. În acea nenorocire și-a pierdut viața, printre mulți alții, un scriitor de care ați fost apropiat: Alexandru Ivasiuc.
Ce amintire îi păstrați originalului intelectual, fost deținut politic care, în închisoare, îi învăța engleză pe colegii de „lot”? Cum explicați că astăzi se vorbește relativ puțin despre el și cărțile sale?
Nicolae Manolescu: Sașa, pentru unii, Alec, pentru mine (nu mai știu de ce), Ivasiuc și-a găsit moartea, în împrejurări încă neclare, în seara de 4 martie 1977, sub dărâmăturile blocului Scala, acum patruzeci de ani, zi cu zi, când scriu aceste rânduri. Din câte ne va spune directorul IML, a fost printre primele victime ale cutremurului. Corpul lui se afla spre marginea trotuarului, acolo unde ajunseseră primele sfărâmături de beton și cărămizi. Întâmplarea a făcut să trec, o oră mai târziu, într-un autobuz, exact prin locul cu pricina. Nu-mi amintesc dacă începuseră lucrările de salvare. Ar fi fost culmea să fiu martor la descoperirea trupului tumefiat, pe care l-am recunoscut abia a doua zi la morgă. Problema este că nimeni nu știa de ce se afla Ivasiuc pe bulevard, în dreptul cofetăriei. Nu-l cunoșteam ca iubitor de prăjituri, nici de galanterii. Dacă se ducea acasă, nu e clar ce făcea într-o stație de troleibuz, care se afla, e adevărat, pe direcția străzii pe care locuia, Pictor Iscovescu, doar că ar fi fost prima oară când ar fi călătorit cu mijlocul respectiv de transport. Tot ce știu este că fusese invitatul unei tinere la o festivitate la CC al UTC. Îmi propusese să ne vedem după ce se va fi eliberat și când eu însumi îmi voi fi încheiat orele de curs la Facultate. Îl refuzasem, fiindcă nu mă mai simțeam în stare după o zi întreagă de lucru. În dimineața următoare, a sunat Tita Chiper la noi ca să ne spună că Alec nu ajunsese acasă. Cea care a primit telefonul a fost Dana Dumitriu, de care mă despărțisem seara trecută, ea întorcându- se acasă după ce trecusem pe la mama ei (care locuia în blocul Leonida, la doi pași de Casata și Scala, care se prăbușiseră), iar eu alergând în Drumul Taberei să văd ce face fiul meu, în vârstă de 12 ani, care locuia la fosta mea soție. Am început imediat căutarea, pe la spitale, telefoanele funcționând foarte prost, și descoperind în cele din urmă corpul lui Alec la morga de pe Splai. Eram împreună cu Breban și cu fratele prietenului nostru, venit de la Brașov. N-am aflat niciodată nimic în plus față de ce am descoperit în acele zile. Am mai povestit aceste lucruri în Viață și cărți.
L-am întâlnit prima oară pe Ivasiuc la trei ani după eliberarea lui din D.O., adică în 1967. Fusese arestat în 1956, când pusese la cale împreună cu Marcel Petrișor un apel către studenți de a se aduna la Universitate ca să protesteze contra reprimării Revoluției din Ungaria. Nu știu cum își comunicaseră intențiile, nici pe ce contau, fapt este că nu venise nimeni în afara lor și fuseseră imediat luați pe sus de Securitate. Scrii tu însuți, în cartea despre I.D. Sîrbu, despre aceste evenimente. După șapte ani nu știu pe unde și apoi pe Insula Mare a Brăilei (unde se aflau Papu, Pavlovici, care a povestit totul în Tortura pe înțelesul tuturor) și alții, a fost expediat la Lătești, în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu, unde a dat de Balotă și de Marino, fiind eliberat după încă doi ani. Când l-am întâlnit eu, era slab ca un țâr (încă!) și n-avea niciun dinte în gură. Ne-am plimbat pe bulevardul Magheru, el vorbind tot timpul, gesticulând și întorcând din când în când capul spre mine, cu o privire fixă, care mă alarma. Cu acea ocazie, mi-a dat prima lui carte, romanul Vestibul. Am scris prima cronică la ea: „Un astfel de roman consacră un scriitor”. (În colecția Ivasiuc interpretat de..., întâietatea mi-a răpit-o Paul Georgescu, autor al unei cronici în „Viața Românească“. Profit de întrebarea ta ca să mă repun în drepturi: data din revista unde Paul era redactor-șef adjunct ieșise pe piață cu două luni întârziere, ca de obicei. Așa că primul text publicat a fost al meu, într-un săptămânal, care își respecta periodicitatea. Ai notat, sper!) Și ne-am împrietenit pe viață. Chiar și când nu i-a mai plăcut neapărat ce scriam despre romanele lui. Mai ales că exista totdeauna o diferență între ce-i spuneam după ce-mi povestea romanul și ce scriam în cronică. Ivasiuc era un povestitor extraordinar, dar, în scris, povestirea nu ocupa decât un loc secundar, cum era la modă în anii 1960-1970. Pe deasupra, era absorbit de romanele sale exclusiv în faza de concepție. Pe măsură ce scria, se plictisea și începea să conceapă un nou roman. Pe scurt, cam dădea rasol la scris. Râdeam de el, comparându-l cu nepoata mea în vârstă de treipatru ani pe care o duceam la Grădina Zoologică din Sibiu fără să ajungem să vedem vreodată vreun animal, fiindcă înainte de a ne apropia, nepoata mea se răzgândea și nu mai voia la lup, ci la maimuțici, și tot așa. Ironia nu l-a determinat niciodată să-și schimbe felul de a scrie. Nici cronicile mele pline de obiecții.
Ivasiuc nu e singurul romancier din generația noastră care pare uitat. Știi bine că l-am rugat pe Tudor Cristea să comenteze romanele lui Țoiu, D.R. Popescu, George Bălăiță și, acum, Ivasiuc, în România literară, fiindcă niciunul dintre voi, critici din generațiile următoare, nu le mai acordați atenție. L-am recitit pe Ivasiuc integral pentru Istoria critică. Romanele lui țin, orice credeți voi. Sunt, de altfel, singurele noastre romane politice, gen care se limita la Gorila lui Rebreanu înainte de Război, și era rarisim ilustrat după, prin câteva romane ale lui Paul Georgescu sau Țoiu. Îți mărturisesc, dar să rămână între noi, că unul din motivele pentru care am scris Istoria critică a fost acesta: de a nu lăsa o întreagă literatură să fie dată uitării. Oare de ce afirmă urbi et orbi tinerii critici că astăzi nu se mai pot concepe istorii literare și, încă, de autor? Probabil că în lipsa lor de memorie nu sunt ei înșiși capabili s-o facă. Și transformă o neputință într-o regulă!
Îți mulțumesc că mi-ai dat prilejul să-l reîntâlnesc pentru câteva ore pe prietenul meu, Ivasiuc. Astăzi, 4 martie 2017, ora 21 și 24.

Fragment din volumul Convorbiri cu Nicolae Manolescu, în curs de apariție la Editura Cartea Românească. Lansarea va avea loc la Târgul Gaudeamus, sâmbătă, 25 noiembrie, ora 14. Invitați: Mircea Mihăieș, Gabriel Chifu, Răzvan Voncu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara