Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
„Prezent Trecut, Trecut Prezent” de Paul Diaconescu


Nostalgia

Un "fir" mă leagă de ţară 24 de ore din 24: internetul. În zilele întunecoase ale Nordului, deschid Google Map şi mă "plimb" pe plăjile litoralului, "urc" spre Deltă, "intru" pe canalul Sulina şi, trecând în Google Earth, "planez" cu viteza fostului Concorde peste Bărăgan până la Bucureşti, unde cobor la o altitudine convenabilă ca să disting pieţele, bulevardele, parcurile prin care am hălăduit odată. Dar cel mai ades "deschid şi răsfoiesc" paginile ziarelor, revistelor, avid de noutăţi, întâmplări, evenimente şi, dacă se poate, veşti bune. Rare. Rare sunt şi mesajele primite de la prietenii tot mai puţini şi tot mai obosiţi, care, ca să nu mai facă efortul de a scrie măcar un rând, îşi manifestă prezenţa recurgând la un subterfugiu: "redirecţionează" spre mine texte, imagini din sutele, miile, milioanele ce plutesc pe valurile acestui cyber-ocean. Un semn de "atenţie" care nu costă nici un efort. Unul din aceste mesaje conţinea câteva zeci de poze în alb-negru sub titlul: "Cu câtă nostalgie le privim şi câte amintiri răscolitoare ne trezesc aceste imagini!"

Am "rulat" albumul în jos, în sus, am înclinat ecranul să văd mai bine, să m-am lămurit: era vorba de Bucureştiul interbelic. Dar cui îi poate "răscoli amintiri" asemenea imagini? Nu cumva aveam de a face cu o glumă? Căci ar trebui să fii un super-senior intrat binişor în vârsta a IV-a ca să poţi avea amintiri din anii 20-30 ai secolului trecut. Şi apoi, despre ce nostalgie poate fi vorba când pozele erau însoţite de titluri precum: "Prin unele cartiere caprele hălăduiau în voie", "}iganul cu ursul nu era ceva neobişnuit", "Lampagiul", "Un măgar-putere" etc. etc. Nu e cazul să definim nostalgia. E un sentiment pe care oricine îl încearcă, mai des sau mai rar, un sentiment pe care l-a încercat deja primul om, dar şi noi, următorii, regretând Paradisul.

Sentimentul e străvechi, cuvântul e însă cu mult mai nou. Alăturând două cuvinte greceşti, un tânăr elveţian, student în medicină, a creat termenul în 1678, denumind astfel ceea ce s-a considerat a fi o boală. În acea vreme "boala" se manifesta printre tinerii ostaşi aflaţi în lungi campanii departe de ţara lor. "Dorm prost, sunt abătuţi, n-au poftă de mâncare, - suna un diagnostic al vremii - inima lor bate neregulat, sunt tăcuţi, apatici, singuratici şi, în cele din urmă, devin complet nepăsători faţă de tot ce-i înconjoară".

Mai târziu, "dorul de casă" a căpătat sensuri mai largi: aleanul după întâmplări şi trăiri din vremi trecute, din adolescenţă, copilărie. O cercetătoare de la Harvard, descoperă chiar că nostalgia poate deveni un fel "ipohondrie a inimii", un soi de deviere morbidă, iraţională şi sugerează două cazuri: obsesia nostalgică a dictatorilor după o grandoare trecută, (exemplu: sângeroasele conflicte din Iugoslavia ultimului deceniu al secolului XX) şi pasiunea bizară după epoci de mult apuse. Filmul Jurrasic Park a fost urmat de altele pe aceeaşi temă, iar mai recent dinozauri-roboţi, imitând cât mai fidel alura şi dimensiunile acestor monştri dispăruţi cu 60 de milioane de ani în urmă, apar în spectacole organizate în mari săli şi arene de sport. Spectacole care, prin decor, jocuri de lumini, sunete, zgomote şi, mai ales, răgete preistorice, sunt menite să înfricoşeze spectatorii.

Această "nostalgie" a spaimelor trăite de strămoşii lui pitecantropus erectus îmi aminteşte de alte surprize (şi nu prea) pe care mi le rezervă internetul: regretul, uneori limpede, alteori străveziu, după "epoca de aur", după comunismul pur şi dur sub care am trăit o bună parte a secolului trecut, regret ce apare în diverse "forumuri", "bloguri" şi alte intervenţii, mai ales anonime. Nu cumva este vorba la aceşti autori de o "nostalgie a fricii"?

Există numeroase definiţii date nostalgiei. Poate că acestor ultimi nostalgici li s-ar potrivi cel mai bine definiţia dată de Jean Baudrillard, pentru care nostalgia ar fi o: "fantasmatică reabilitare parodică a reperelor pierdute".


Răbdarea

"Cu răbdarea treci marea". De-atâtea ori am auzit vorba asta, spusă şi răspusă în copilărie, dar, cu toate că m-am născut doar la câţiva paşi de stâncile în care mureau valurile, n-am trecut niciodată marea. Cum s-o treci doar cu răbdarea? "Graba strică treaba" era altă vorbă de multe ori repetată. S-ar putea spune că, fiind născuţi poeţi, bunii şi străbunii noştri au iscat asemenea vorbe de dragul rimelor. Dar nu e adevărat. Mari experţi în trecerea mărilor, grecii, au găsit astfel de ziceri cu milenii în urmă, iar romanii au descoperit, la rândul lor, calităţile grabei lente - festina lente - dusă mai departe de urmaşii lor cu acel qui va piano, va lontano. Să mergi încet ca să ajungi departe? Ce non-sens pentru grăbiţii de noi!

Când, în primele săptămâni ale anului 1990, Silviu Brucan a declarat unui ziarist englez că vor trece 20 de ani până ce românii vor "învăţa" democraţia, am sărit ca arşi împotriva unei atari calomnioase inepţii. Douăzeci de ani!? Drept cine ne ia? Noi, europeni get-beget, născuţi şi nu făcuţi; noi, care de la paş'opt... Am tradus cu înfrigurare interviul apărut, dacă nu mă-nşel, în "The Independent", soţia mea a cules ecourile din presa scandinavă şi a trimis unui post de radio un text plin de indignare care a şi fost difuzat.

Apoi, indignarea, indignările noastre şi-au găsit alte motive, mai grave. Şi odată cu ele s-au adunat şi anii până la - iată! - anul 20 (fără două luni), anul profeţiei lui Brucan. Au fost ani plini, chiar foarte plini de evenimente care, nu o dată, erau (sau păreau) palpitante, tăindu-ne respiraţia, înălţându-ne în speranţe, aruncându-ne (mai des) în dezamagiri adânci. Pentru ca azi să deschidem televizorul şi să asistăm, umiliţi, la dezbateri în parlamentul U.E. pe tema ajutoarelor acordate României şi Bulgariei, dezbateri în care politicieni de diverse orientări se întreabă, în esenţă, de ce să mai fie ajutate nişte aşa-zise democraţii atâta vreme cât banii se pierd prin desişurile (şi buzunarele) unei administraţii corupte?

Uniunea Europeană a dat şi ea dovadă de răbdare. Dar, cu toată răbdarea n-a reuşit să "treacă marea" de manevre, manipulări, mişculaţii politice; "marea" de contracte îndoielnice, falimente dubioase, afaceri necurate; "marea" de promisiuni şi angajamente neonorate. Să sperăm că răbdarea U.E. şi a F.M.I. n-a ajuns la limită, dar... Dar ce facem cu răbdarea noastră?

În ultimul interviu acordat de Soljeniţîn ziaristului suedez care a reuşit s-aducă în Occident manuscrisul Arhipelagului Gulag, marele scriitor a făcut o afirmaţie surprinzătoare şi greu de acceptat: "Degradarea morală a unei societăţi, a instituţiilor şi membrilor săi se produce cu mult mai repede decât redresarea lor. Comunismul sovietic a durat şaptezeci de ani. Revenirea la o societate normală, curăţată, eliberată de păcatele şi sechelele nefastei orânduiri, va dura dublu" - a spus Soljeniţîn, fără să clipească, cu convingerea unui lucid şi bun cunoscător al istoriei comunismului şi al sufletului omenesc. Pe Brucan nu l-am crezut. Cum am putea, oare, să-l credem pe Soljeniţîn? Tocmai noi, care suntem cunoscuţi în lume ca un popor cu sânge viu, popor de oameni iuţi la minte, plini de idei ingenioase.

Într-o altă viaţă şi într-un ziar ce se numea "Informaţia Bucureştiului" publicasem un cursiv intitulat "Agitometrul". Era vorba despre un imaginar aparat care ar fi putut măsura "agitaţia la români". Acea stare-nestare de perpetuă mişcare, acea vânzoleală nepotolită, acea grabă împiedicată de nenumărate beţe-n roate. Dar ce legătură poate fi între răbdare şi agitaţie? Poate fi atunci când e vorba de o "răbdare agitată" sau, dacă vreţi, de o "agitaţie răbdătoare" din care nimic bun nu poate ieşi. La sfârşitul interviului său, Soljeniţîn adăugase o precizare: revenirea la o societate normală după trauma comunismului nu se poate realiza doar cu răbdare, aşteptând pogorârea din ceruri a unor mentalităţi şi comportamente noi, ci printr-o răbdare activă, printr-o mişcare lentă, dar sigură, fără ezitări şi ocolişuri, către această înnoire morală. Adică, un efort colectiv în toate domeniile vieţii sociale, de la învăţămînt şi educaţie la justiţie şi administraţie, efort de moralizare a tuturor instituţiilor de care depinde progresul unei ţări.

Nu ştiu dacă putem accepta previziunile lui Soljeniţîn. Să recunoaştem, totuşi, că vorbele lui sunt un îndemn către o altfel de răbdare, mobilizatoare, care nu suportă evenimentele, ci le influenţează, care nu frânează mersul înainte, ci îl accelerează. Cu alte cuvinte, nu răbdarea generaţiei mai vârstnice, însoţită de frică, tăcere, lipsă de speranţă şi de iniţiativă, dar nici "agitaţia răbdătoare" din ultimele două decenii.