Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Prezenţe maghiare la Tîrgul de Carte Bookfest András Forgách: „Artistul trece mereu o graniţă“ de ---

András Forgách (n. 1952, Budapesta) a studiat istorie şi filozofie la Universitatea ELTE, pe care a absolvit-o cu teza „James Joyce şi «cotitura lingvistică» în filozofie”. Pînă în 1984 a lucrat ca secretar literar în cîteva teatre din Ungaria, ulterior funcţionînd ca scriitor, traducător şi grafician liber-profesionist. A debutat în 1991 cu un volum de teatru conţinînd piesele Vitellius şi Ospătarul, prezente şi în ediţia apărută anul acesta în limba română la Editura Curtea Veche în traducerea Anamariei Pop. Vitellius a primit în anul apariţiei premiul criticii, iar Cheia, care dă titlul ediţiei româneşti, pusă în scenă din 2005, a primit premiul pentru cea mai bună piesă. A mai publicat două romane, Aki nincs (Cel care nu este, 1999) şi Zehuze (2007), şi două volume de eseuri, Valami Figaro-féle alak (Un gen de figură- Figaro, 1993) şi Gonosz siker (Succes diabolic, 2000), primind în total opt premii pentru activitatea literară şi dramatică. A tradus din repertoriul unor Tennessee Williams, Beaumarchais, Marlowe, Jean Genet, Shakespeare, Cehov, Wedekind, Joe Orton, David Gieselmann, Harold Pinter, Sarah Kane ş.a.

Într-un interviu anterior, realizat de Iulia Popovici, spuneai că pentru tine diferenţele dintre textul de ficţiune şi cel dramatic sînt mai puţin importante decît asemănările. Şi, după ce ieri am ascultat fragmentul din romanul tău Zehuze, tradus de Anamaria Pop extrem de oral şi de animat, sînt curioasă dacă şi în texte de ficţiune îţi propui cumva să redai puterea textului dramatic sau pur şi simplu aşa scrii.
Pentru mine, cea mai importantă e limba. Nu limba maghiară, ci limba sau limbajul în care aleg să scriu. Prima frază va determina tot ce urmează. Trebuie doar să găsesc prima frază sau primul paragraf şi muzicalitatea lor specifică. Apoi trebuie să am de la bun început o idee despre întreg, ca şi cum m-aş afla în mijlocul unui peisaj fără nicio hartă, cînd încep să inventariez obiectele care compun peisajul şi să-mi creez în minte o panoramă sau o cineramă a sa şi a lucrurilor care-l compun; pe măsură ce scriu, focalizez fiecare dintre aceste componente în parte. Dar ca să mă hotărăsc că mă interesează subiectul trebuie să am o idee unitară de la bun început, aproape ca o revelaţie, ca o viziune, abia apoi detaliez pe componente. Cînd m-am apucat să scriu romanul Zehuze, am avut în cap toată cartea, deşi această imagine de început era alta decît ce-a ieşit pînă la urmă. Cînd mă aşez să scriu sînt ca un muzician de jazz, improvizez cît pot de mult, doar că, spre deosebire de muzică, în scris improvizaţia rămîne, aşa că, după ce las deoparte ce-am scris, mă pot întoarce la ea, peste o săptămînă sau o lună sau un an. Important e ca prima versiune să fie completă. Apoi vine a doua etapă, ceva mai dificilă, în care îmi revine sarcina de-a măsura acest peisaj, de a crea o hartă detaliată. E o sarcină ceva mai tehnică, iar greutatea vine din faptul că trebuie să nu-mi pierd inspiraţia. Apoi, în etapa a treia, scriu versiunea finală. Doar că, dacă lucrezi cu întreaga carte de la bun început, pui în ea tot felul de lucruri, iar pe acestea le mut şi le rescriu pînă cînd, uneori, rezultă ceva complet diferit de punctul din care-am plecat. Uneori mut finalul la început, mai ales cînd scriu piese de teatru, pentru că e puternic, dă tonul a ce va urma şi mă obligă ca ceea ce urmează să fie la fel de puternic; mă folosesc de el ca de-o cărămidă, pe care pot să construiesc.

Pare o metodă foarte intuitivă şi foarte dependentă de stări şi dispoziţii.
Da, sînt o persoană schimbătoare, sînt născut sub semnul Racului, iar racii sînt foarte schimbători, pentru că sînt influenţaţi de Lună. Am un bun simţ al formei, o mare capacitate de empatie şi un foarte bun simţ al imitaţiei. Pot să imit stilul oricui.

Aşa ai şi început să scrii teatru, imitînd clasicii, nu?
Absolut. I-am imitat pe Molière, Shakespeare, Cehov. Voiam să-i explorez şi pe ei, şi pe mine. Pentru mine e esenţial să mă regăsesc în produsul final, cu ideile, cu gusturile şi cu prostiile mele.

Ai gîndit aceste exerciţii ca pe o revizitare a clasicilor, cum se spune acum, sau ca pe un exerciţiu de stil?
Mai degrabă ca pe-un exerciţiu de stil. Îl recitesc frecvent pe Shakespeare. Majoritatea oamenilor nu recitesc prea des clasicii, nici măcar oamenii din lumea teatrului, nu-l recitesc pe Shakespeare decît atunci cînd trebuie să-l pună în scenă, dar eu îl citesc pur şi simplu. Într-o vară i-am citit de două ori operele complete. A fost o experienţă foarte interesantă, pe care aş vrea s-o repet, deşi nu e prea simplu, pentru că îţi ia ceva timp. Dar în felul ăsta pot să am acea imagine unitară a dramaturgiei lui Shakespeare, ca un peisaj, pe care, evident, cînd scriu nu-l reiau întru totul, pînă la urmă devine ceva complet diferit, dar într-una din piesele mele, Vitellius, tradusă acum în româneşte, personajul principal se comportă ca un erou shakespearian. Vitellius a fost un monstru, am citit despre el în istoriile lui Suetoniu şi Tacitus, dar în finalul piesei mele a devenit un Hamlet, care cîntăreşte problemele omenirii. Întîmplarea face că în timp ce scriam prima variantă a acestei piese traduceam o piesă germană celebră, Lulu, de Frank Wedekind, o piesă foarte senzuală, care m-a influenţat apoi cînd am rescris Vitellius, aşa că piesa nu e integral shakespeariană, ci are şi ecouri din Wedekind.

Sună ca o tehnică postmodernă.
A decurs instinctiv în felul acesta, nu m-am considerat niciodată postmodern, ci mai degrabă conservator, dar pentru că scriu foarte haotic şi intuitiv, poate că sînt oarecum postmodern, mai ales că folosesc referinţe, citate, intertextualitate... Dar nu sînt decît un fiu al veacului, produsul epocii mele. Regizorul care-a pus în scenă Cheia, care a fost un mare succes în Ungaria şi pe care-o consider cel mai fericit moment din activitatea mea teatrală, mi-a spus că a găsit în piesă ecouri din Beckett, din teatrul absurdului, de care eu nu eram conştient; eu am scris o piesă simplă, cu doi oameni care stau într-o cafenea, unul vrea cheia, celălalt...

Da, dar cu toate acestea e o piesă puternică, îţi întinde nervii. Cred că literatura ta a fost descrisă – nu ştiu exact dacă acesta a fost cuvîntul folosit – ca un spaţiu al liminalităţii.
Într-adevăr, mă recunosc în descriere. Pe la nouăsprezece ani am elaborat o ars poetica în care scriam că artistul trece mereu o graniţă, o limită. Ulterior am descoperit că numai din astfel de situaţii am învăţat ceva nou despre mine şi despre lume, trecînd printr-o situaţie prin care mi-aş fi imaginat că nu pot sau nu vreau să trec.

Te hotărîseşi deja, la nouăsprezece ani, să devii scriitor?
Am vrut dintotdeauna să fiu scriitor, de cînd aveam paisprezece ani. Tatăl meu a fost jurnalist, bunicul – traducător şi poet. Sora mea mai mică, Zsuza Forgács, e şi ea scriitoare. Apropo, numele Forgách are o mică istorioară: aşa cum a fost scris în cazul meu, greşit, la starea civiă, înseamnă „rumeguş”; scris Forgács, e numele celei mai vechi familii artistocratice din Ungaria. Doar că noi nu sîntem înrudiţi cu acea familie. Aşadar, sora mea e mai degrabă o scriitoare feministă, explorează temele feminismului, luptă împotriva prostituţiei şi pentru reprezentarea femeilor în viaţa publică. Iar fratele meu mai mare, Peter Forgács, e realizator de film, foarte cunoscut în Ungaria, autorul unei serii de documentare cu titlul Ungaria privată, în care a colecţionat filme de familie din anii ’30-’40, reconstituind un întreg univers. Apoi a făcut acelaşi lucru şi în alte ţări. Am şi lucrat împreună.

Cînd te-am ascultat ieri, la lansare, vorbind despre politică, mi-am imaginat că eşti un scriitor foarte implicat social, dar, citindu-ţi piesele, aş zice că acest lucru nu e foarte evident în scrisul tău.
Nu scriu niciodată explicit despre politică. În cazul lui Zehuze n-am avut de ales, trebuie să fie o carte politică, pentru că în ea e vorba despre evreii care au venit să construiască socialismul în Ungaria, despre problema socialistă, problema sionistă, problema etnică. Astăzi în Ungaria problema antisemitismului e una reală, e vorba de segmente foarte mari ale populaţiei, care nu că sînt efectiv antisemite, dar ar putea fi convinse foarte uşor să devină. Pentru că n-au răspunsuri sofisticate la asemenea noţiuni şi pentru că se confruntă cu probleme personale: sînt săraci, n-au perspective să se dezvolte, văd că alţi oameni au mai mult succes, sînt frustraţi etc. Aşa că te trezeşti cu oameni de la care nu te-ai fi aşteptat spunînd despre ceva că „e din cauza evreilor”. În acest moment încep să devin politician, deşi nu sînt aşa ceva, dar am o părere foarte puternică despre guvernul actual. Îl privesc însă nu doar din punct de vedere politic – pot să fac un pas înapoi şi să mă gîndesc: bine, nu-mi place felul în care distrug o mulţime de structuri care finanţau arta, fiindcă ăsta e primul lucru pe care l-au făcut, dar prin faptul că distrug anumite structuri fac loc unor structuri noi; dacă în ţara mea sînt oameni talentaţi, îşi vor face loc, îşi vor crea propriile structuri. Aşa că nu privesc problema sub raport strict politic, îngust, în sensul că mă enervează. Mă enervează, da, pentru că în industria filmului, în teatru, în literatură au distrus nişte structuri care funcţionau destul de bine; acum aproape că e deşert. Să vedem ce se va întîmpla. Va veni ploaia şi vom vedea ce fel de vegetaţie apare după-aceea.

Dar nu din cauza acestor preocupări politice ai scris romanul Zehuze.
Nu, romanul l-am scris pentru că m-a năpădit dintr-o dată imaginea a două femei, mama şi bunica mea. Mama s-a născut în 1922 în Palestina, pentru ea lumea aceea era fantastică: soare, măslini, portocali, lămîi, peşte, aromele. Iar la 25 de ani a plecat de acolo, împreună cu tatăl meu, printre altele pentru că nu le convenea situaţia politică din Palestina, războaiele de acolo. Şi a ajuns într-o ţară în care nu erau portocali, nu erau măslini, nu erau toate aromele cu care crescuse, nu era deşert, nu era soare.

Au venit în Ungaria pentru că famila ta se trăgea de aici.
Da, bunicii mei veneau din Ungaria. Bunicul meu a avut şapte fraţi care au plecat cu toţii în Palestina; trei dintre ei au şi rămas acolo, dar patru s-au întors aici. Mama a plecat şi ea. Apoi brusc n-a mai putut să se întoarcă, pînă în 1965 în Palestina, dar în carte mint şi spun că nu se mai întoarce niciodată, că e ca într-o închisoare – de aici începe ficţiunea. S-a trezit într-o lume care s-a dovedit foarte curînd că nu avea să fie un paradis, decît dacă te amăgeşti singur. În toate scrisorile pe care i le scria bunicii mele, mamei ei, spune că vrea să se întoarcă, iar bunica îi spune că nu se poate, că trebuie să rămînă acolo să construiască socialismul.

Dar erau amîndouă conştiente că socialismul eşuase.
Bunica mea n-a recunoscut niciodată acest lucru, iar mama l-a recunoscut foarte tîrziu. Biologic, fizic, spiritual, patria ei era acolo, în Palestina, iar patria bunicii mele era aici, în Ungaria. Aşa arată cartea. Bunica mea se gîndeşte la Ungaria, iar mama la Palestina. Eu asta am văzut în momentul în care mam hotărît să scriu cartea. Bunica mea vorbea mereu despre mîncărurile ungureşti, mama mea vorbea despre mîncărurile din Palestina, evreieşti şi arabe, şi nici n-a învăţat vreodată să gătească mîncăruri ungureşti. Eu unul mă înnebunesc după mîncarea ungurească.

Vorbeşti ebraică?
Da, m-am hotărît să învăţ ebraică pentru că mama care, cînd eram mic, nu vorbea bine ungureşte, la culcare ne spunea „laila tov, motek”, ceea ce în ebraică înseamnă „noapte bună, iubitule”, şi ne cînta cîntece ebraice, pe care nu le înţelegeam, dar cum cîntecul cîntat de mamă înainte de culcare e cel mai important cîntec din lume, m-am hotărît să învăţ ebraică, ceea ce nu e deloc uşor.

Dar n-ai planuri să pleci în Israel.
Am fost acolo de cîteva ori, familia mea e foarte primitoare, dar politic mă simt străin de Israel, din cauza acestui război perpetuu, iar pe plan cultural ţara e mult mai limitată decît Ungaria, cel puţin deocamdată. Arta trebuie să fie critică, dar acolo, pentru că armata şi războiul sînt atît de importante, dacă eşti critic aproape înseamnă că eşti trădător. Exagerez, în ultima vreme mai ales au ieşit mulţi scriitori israelieni foarte buni, dar cînd mergeam acolo simţeam această limitare care nu-mi plăcea deloc.

... şi cu care în Ungaria nu ai de-a face?
Ba da, din cauza ascensiunii naţionalismului. Chiar şi în plan artistic, unii sînt de partea naţionalismului şi consideră că nu există decît un singur adevăr, dar aceştia nu sînt cei mai buni. Şi eu cred că Orbán reprezintă ceva, dar mie nu-mi place ce reprezintă el, politicianul care accede la emoţiile bazale ale naţiunii, conservatorismul, retorica populistă. Ştiu că asta face parte din jocul politic, numai că a ales lucruri cu care nu sînt de acord, chiar dacă unii oameni se simt reprezentaţi de el.

Tu te afli într-un punct anume pe spectrul politic?
Acum nu. În primii zece ani de după schimbarea de regim am fost oarecum liberal, asta era tradiţia familiei, dar n-am fost niciodată foarte activ politic, n-am fost niciodată membru al unui partid, pentru că nu-mi place genul acesta de angajament. Problema mea e că în viaţa politică din Ungaria nu există nimeni care să reprezinte o viziune coerentă, cu care să fiu de acord. Au fost perioade cînd politicienii erau mai inspiraţi, mai oneşti şi mai interesanţi, dar acum viaţa politică din Ungaria e un teatru de proastă calitate.


Interviu realizat de Ana Chiriţoiu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara