Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Preţul dorinţei de a traduce de Marina Vazaca

După Babel, nevoia practică a oamenilor de a se înţelege unii cu alţii, pentru a face comerţ, pentru a călători, pentru a face război şi apoi pace, a fost însoţită şi de dorinţa lor de a se cunoaşte mai bine. Din această dorinţă, pentru realizarea căreia pătrunderea în alt univers lingvistic este, se ştie, indispensabilă, dar mai ales din nostalgia pierdutei limbi universale s-a născut una dintre cele mai fertile utopii ale modernităţii - aceea a bibliotecii totale, care să cuprindă Cartea, rezultat al traducerii tuturor operelor în toate limbile, într-o reţea infinită. Este utopia fermecată datorită căreia avem cu toţii acces la marile texte ale omenirii, este utopia în care trăim, şi pe care o întreţinem continuînd să traducem. Pentru a înţelege fenomenul atît de viu reprezentat de practica intelectuală a traducerii ar trebui să ne îndreptăm atenţia nu atît spre nevoia şi utilitatea de a traduce, îndeajuns dovedite, cît mai ales spre dorinţa de a traduce. Această dorinţă se află undeva la nivelul dilemei insolvabile fidelitate/trădare pe care se întemeiază traducerea (dilemă asupra căreia s-a glosat enorm), şi constituie însuşi principiul intern de relansare a ei: în absenţa unui etalon care să certifice în absolut calitatea unei traduceri, marea luptă a echivalării de sensuri se va relua necontenit, în numele unui ideal de perfecţiune, desigur, dar şi al nevoii de a adînci cunoaşterea limbii celuilalt şi, pe de altă parte, de a extinde orizontul propriei limbi şi de a-i activa toate resursele.
În această perspectivă abstractă şi teoretică, traducătorul apare ca o persoană dintre cele mai interesante, care poate atrage mult rîvnite asemănări: fiind în esenţă mediator, îl are de partea lui pe Hermes; sau, ca neobosit purtător şi ocrotitor de sensuri, se poate aşeza în rînd cu sublimii mesageri care sînt îngerii; nici figura lui de "slugă la doi stăpîni" nu e lipsită de interes, mai întîi pentru că ni-l dezvăluie legat cu un dublu jurămînt de fidelitate, faţă de spiritul limbii din care traduce şi faţă de spiritul propriei limbi; şi apoi pentru că această din urmă metaforă lasă loc cel puţin încă unei interpretări, în sensul că cei doi stăpîni pot fi la fel de bine cititorul, ca instanţă receptoare, şi mai ales editorul, în ipostaza lui de comanditar, traducătorul depinzînd mult mai mult de politica şi de comanda editorială decît scriitorul producător de texte originale.
Oricum, în peisajul cultural românesc, situaţia traducătorului este aparent mai mult decît reconfortantă. Dacă e să judecăm după oferta editorială din librării şi de la toate marile tîrguri de carte, unde traducerile, din toate limbile şi din toate domeniile, predomină copleşitor, traducătorul pare a fi una din persoanele cele mai ocupate şi mai solicitate. Că se traduce mult este firesc şi, cît priveşte cultura română, fenomenul se revendică de la o tradiţie practic neîntreruptă, una din puţinele păstrate, - unul din puţinele noastre "proiecte" culturale neîntrerupte -, şi cu care ne putem mîndri. O tradiţie născută în epoca modernă, cînd, aşa cum o atestă toate Istoriile literaturii, literatura originală s-a format în paralel cu recuperarea prin traducere a celei occidentale. Atunci, ca şi acum, s-a tradus enorm şi divers, excepţional, mediocru sau execrabil, dar, una peste alta, cu cîştiguri importante, decisive pentru îmbogăţirea în ritm foarte alert a limbii române. Acum, ca şi atunci, pentru limba română, deschisă brusc unor teritorii pînă nu demult inaccesibile, traducătorul competent face şi oficiul de "arbitru al bunului gust" şi al dreptei măsuri în materie de împrumuturi lingvistice; de multe ori, el este cel care girează, prin folosirea în premieră, intrarea în dicţionar, cu acte în regulă, a unor cuvinte noi, după cum pe altele le respinge şi le discreditează, făcînd apel la resursele propriei limbi pe care le combină novator.
Nu trebuie uitat nici faptul că, înainte de 1989, traducerea s-a numărat printre formele redutabile de rezistenţă la agresiunea răului, că literatura clasică ne-a consolat mereu, oferindu-ne repere sigure de valoare, şi că traducerea ei a fost un refugiu pentru numeroşi scriitori care, neputîndu-şi publica opera, s-au menţinut în formă traducînd; că pe lîngă literatura clasică, multe texte de literatură contemporană au reuşit atunci să treacă de vigilenţa cenzurii pentru a produce la apariţie adevărate sărbători clandestine, ca cele prilejuite în anii 1980 de romanele lui Bulgakov, sau de proza autorilor sudamericani.1 În ultimii cincisprezece ani, realizările cele mai remarcabile s-au înregistrat în domeniul recuperării operei autorilor interzişi, în primul rînd a românilor din exil, precum Ionescu, Cioran sau Eliade, dar şi a celei unui autor din categoria titanilor, cum ar fi Soljeniţin; asta în paralel cu o adevărată cursă a tuturor editorilor de a ţine pasul cu noutatea de ultimă oră, de la best selleruri şi titluri consacrate cu mari premii literare pînă la unele reprezentînd doar curiozităţi sau excentricităţi.
Rămîne de discutat dacă în privinţa traducerilor există politici editoriale coerente, chiar şi la cele mai mari case. Îmi permit o singură observaţie în această direcţie, şi anume că după dispariţia Editurii Univers, în forma în care a funcţionat pînă spre sfîrşitul anilor 1990, au dispărut şi proiectele ample de traducere şi retraducere a marilor clasici ai literaturii universale în ediţii critice, stabilite de echipe de traducători şi istorici literari. Cu toate acestea traducerile de literatură clasică nu lipsesc, sînt însă de cele mai multe ori reeditări ale vechilor traduceri fără nici un fel de revizuire (şi nu discut aici de editurile obscure care se susţin amatoristic doar din reeditări), cărora li se alătură din cînd în cînd unele noi - în mod evident rod al unor iniţiative individuale, şi nu al unei politici editoriale -, dar care apar la edituri mici, cu o prezenţă mai greu sesizabilă pe piaţă.
Avînd în vedere discuţiile la care s-ar preta oferta editorială, mă întreb dacă nu cumva se traduce în mare măsură întîmplător şi de-a valma, doar pentru că traducerea rentează: le asigură editurilor o vitrină atrăgătoare şi "loviturile de piaţă" aşteptate, pe seama unor autori deja lansaţi şi consacraţi, prin urmare aşteptaţi de public, şi, aspect deloc neglijabil, pe seama unei munci de înaltă calificare - traducerea - pe care nu o plătesc decît simbolic. Deşi nu puţine sînt situaţiile cînd la succesul unei cărţi contribuie şi numele traducătorului. Iar el, traducătorul, solicitat şi ocupat, şi aparent de invidiat, nu este pentru cei care îl cunosc îndeaproape decît o fiinţă de neînţeles: pentru că perseverează într-o activitate care nu îi aduce decît un infim profit material şi doar arareori, dacă are noroc ca aceasta să nu treacă neobservată cu desăvîrşire, un oarecare capital de notorietate, niciodată proporţional cu performanţele sale. Dar să zicem că acest aspect ţine mai mult de o discreţie specifică şi deplin asumată, de însoţirea traducătorului cu Hermes sau cu îngerii, şi mai puţin de absenţa unei instanţe critice specializate şi consecvente în a urmări şi comenta traducerile din peisajul literar. În lumea eterată a ideilor e de prost gust să aduci în discuţie aspectul material al lucrurilor. Şi totuşi cifrele trebuie lăsate să vorbească: la ora actuală, pentru o pagină (2000 de semne) editurile din România plătesc unui traducător între 1,5 şi 3 euro! Nu ştiu dacă se mai fac diferenţe pentru traducerile din limbi clasice şi pentru cele din limbi rare, sau pentru traducerile de poezie. Oricum, traducerea este, cred, singurul domeniu în care preţurile au rămas la nivelul anilor 1990. Spre comparaţie, am la îndemînă, puse la dispoziţie de Centrul naţional al cărţii al Ministerului Culturii şi Comunicării din Franţa, tarifele practicate de editorii francezi: începînd din 1996, pentru o pagină de 1500 de semne, un traducător francez primeşte cel puţin 15,5 euro (se mai menţionează sumele de 17 şi 18,5 euro, ultima sumă nefiind prezentată ca una maximă). La o asemenea diferenţă, comentariile sînt de prisos. Poate că ar fi timpul ca secţia de traducători a Uniunii Scriitorilor să reflecteze serios la această situaţie şi să încerce să ia atitudine publică, în calitatea sa de unic for susceptibil să pledeze cauza unei categorii de profesionişti neinstituţionalizaţi, solidarizîndu-i. Şi, readucîndu-i în atenţia publică, să spună că felul în care sînt trataţi aceşti profesionişti ai culturii se răsfrînge de fapt asupra tuturor celor care se dedică educării prin cuvînt.
Ar mai fi poate de amintit răspunderea morală pe care o presupune exercitarea activităţii de traducere, cu atît mai mare cu cît calitatea unei traduceri nu poate fi apreciată, cum spuneam, cu nici o unitate precisă de măsură. Numele traducătorului, care semnează un text întotdeauna perfectibil, pus alături de numele autorului, care semnează un text întotdeauna "perfect", în sensul că orice creaţie originală se declară la un moment dat încheiată şi devine irepetabilă, este singura garanţie că el, traducătorul, şi-a folosit la cote maxime calităţile care i se cer: pregătire lingvistică excelentă, răbdare, atenţie, discernămînt, perseverenţă dusă pînă la obstinaţie, talent literar dozat cu discreţie. Alături de răspunderea morală, toate aceste calităţi se cer negreşit răsplătite şi material. Pentru că, oricît de irepresibilă şi misterioasă ar fi dorinţa de a traduce, oricît de vie s-ar menţine ea în rîndul traducătorilor, nu este de ajuns pentru a le asigura şi demnitatea pe care ar trebui s-o aibă practicînd această profesie. Iar demnitatea unei categorii de profesionişti se exprimă, incontestabil, şi prin cota ei de piaţă. Nu e de ajuns să fii apreciat (atunci cînd eşti şi dacă eşti), trebuie să fii şi preţuit, la propriu. Din această perspectivă, traducătorii alcătuiesc acum în România o categorie care continuă să se lase umilită şi dispreţuită.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara