Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Preşedinţi şi scriitori de Elisabeta Lăsconi

Două feluri de putere

În urmă cu decenii bune înflorea pe solul sudamerican bântuit de taifunurile şi vijeliile istoriei o specie anume de roman, cel al dictaturilor, în care se năştea un nou arhetip literar, cel al dictatorului. Eu, Supremul de Roa Bastos, Recursul la metodă de Alejo Carpentier şi Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez au avut impact diferit într-o Europă fracturată de Cortina de fier, punând într-o ecuaţie nouă relaţia dintre literatură şi politică.

Traduse la noi în deceniul opt, romanele dictatorilor formau o singură mare carte cu titlu atotcuprinzător - "Recursul Supremului Patriarh", după o butada care a circulat atunci, ele amestecau în conştiinţa cititorului, ca într-o oglindă halucinantă, realitatea imediată şi lumile ficţionale depărtate. Lectura se transforma în divinaţie înspăimântătoare a ceea ce s-ar putea petrece ori ar urma să se petreacă, după mişcările din apele ficţiunii.

Dezvăluirile ce au urmat despre dictaturile şi lagărele ce au împânzit continentele aproape că au depăşit ororile pe care literatura le înfăţişa cu mult timp înainte. De puţină vreme au început să apară romane ce trasează alte hărţi ale terorii, având chipuri, timpuri şi culori diferite, dar producând aceleaşi efecte, fie că este vorba de Argentina, de Birmania sau de Cuba (enumeraţie păstrează o ordine doar alfabetică). Toate probează că proza secolului al XX-lea are drept cronotopi lagărul şi închisoarea.

Dar alternativa dictaturii, democraţia ameninţă oare să sărăcească literatura? Mai multe romane semnalează că scriitorii continuă să scruteze lumea în continuă metamorfoză, să analizeze atent pe cei ce conduc destinele ţărilor şi ale milioanelor de cetăţeni. "Animal politic" sau "om politic", cel ce accede la putere acaparează interesul cetăţeanului de rând mai ales în campanii, al ziaristului - în mod constant. Preşdintele provoacă simpatie sau antipatie, respect sau rezervă, oricum nu trece neobservat ca personalitate.

Însă romancierul îl percepe altfel, intuieşte în Preşedinte altceva: germenele voinţei de putere ori o vocaţie de seducător sau pofta de cuceritor al masei, firea unui luptător sau diplomaţia periculoasă, carisma ori darul blestemat de a genera noi fantasme, de a acţiona asupra inconştientului colectiv într-un mod incontrolabil. În orice caz, catalizatorul unui proces de reflecţie pe teme fără număr. Simptom de normalizare a lumii în care trăim?

Pe de altă parte, scriitorul începe să devină el însuşi personaj, în romane care scrutează actul creaţiei, procesul prin care se nasc subiecte şi personaje, independenţa pe care ele o capătă. Scriitorul are mai multe "euri", trăieşte altă viaţă în actul scrisului sau poate chiar alte vieţi. Existenţa scriitorilor contemporani are o parte vizibilă: viaţa publică, interviuri în presă, apariţii la televiziune, întâlniri cu cititori în cursul unor turnee de promovare.

Partea vizibilă atrage atenţia, asigură mediatizarea scriitorului. Dar interesează şi cealaltă parte, cea ascunsă, zona de umbră în care se refugiază. Două exemple ilustrează perfect reacţia cititorilor pentru ambele părţi ale vieţii scriitoriceşti: J.D. Salinger şi Thomas Pynchon, amândoi retraşi în locuinţe necunoscute sau reşedinţe izolate, refuzând constant apariţiile publice. O asemenea atitudine a ajuns să provoace interes şi curiozitate, atât de mari încât concurează mediatizarea celebrităţilor zilei.

Însă în cazul altor romancieri, eul creator tinde să iasă la vedere, într-un mod neobişnuit şi spectaculos, altfel decât prin literatura-document sau cea a confesiunii ca memoriile, jurnale, autobiografii sau corespondenţă. Actul naşterii unui roman devine subiect de roman, romancierul însuşi cu propriul nume sau doar iniţială a numelui se află în centrul aventurii. Este altfel de formulă decât cea impusă de André Gide în Falsificatorii de bani, spre exemplu, pentru că scriitorul-personaj păstrează datele biografice sau preocupările ce-l definesc pe autor în perimetrul realităţii.

Şi Preşedintele şi Scriitorul, ca personaje literare, ilustrează un câmp al puterii interesând enorm pe cititori. Cine este omul care îşi asumă puterea politică şi care este natura lui, ce forţe posedă şi cum arată şi cum se manifestă în intimitate? Ce înseamnă un spirit creator şi cum fantasmele sale nasc istorii, ce legătură au personajele create cu al lor creator? Iată câteva întrebări ce justifică o asemenea asociere, pornind de la intuiţia că şi unul şi altul posedă o putere vizibilă sau invizibilă care îi deosebeşte de restul semenilor.


Preşedintele şi cei din preajma lui

Toate cele trei romane traduse la noi în 2009 au fost publicate în ultimul deceniu: Soţia preşedintelui de Curtis Sittenfeld - în 2008, Ultima iubire a preşedintelui de Andrei Kurkov - în 2004, iar Legături de sânge de Ceridwen Dovey - în 2007. În acest sens, ele semnalează o întoarcere a romanului contemporan spre zona politicului, cu o ţintă extrem de îndrăzneaţă: vârful puterii. Aşadar, un roman despre Prima Doamnă a Americii, altul despre ce înseamnă să fii preşedinte în Ucraina, iar al treilea, alegoric, ar putea fi plasat într-o ţară din Africa, din America de Sud sau din Asia.

Curtis Sittenfeld avertizează de la început: "Soţia preşedintelui este o operă de ficţiune, inspirată, în linii mari, din viaţa primei doamne a Americii. Soţul ei şi părinţii lui, ca şi anumiţi membri importanţi ai administraţiei sunt recognoscibili. Toate celelalte personaje ale romanului, ca şi întâmplările legate de ele, sînt produsul imaginaţiei autoarei.". Iar în final, în "Mulţumiri" indică biografii şi cărţi consultate despre Laura Bush. Scriitoarea se arată preocupată de Prima Doamnă, din perspectiva ei scrutează personalitatea şi viaţa preşedintelui.

Personajele sale au alte nume: Charlie Blackwell, nu George W. Bush, Alice, răsfăţată Lindy, nu Laura, dar personalitatea fiecăruia, familiile şi mediile din care provin fac străvezie convenţia. Romanul urmăreşte patru etape mari din viaţa personajului feminin pe parcursul celor patru părţi mari, titlurile desemnează adresele ca semn al stadiului şi statutului social, de la copilărie şi adolescenţă până la maturitatea care o propulsează într-o postură unică.

Scriitoarea americană a creat un personaj extraordinar: o tânără provenită din clasa de mijloc, modelată într-o familie liniştită, în care singura excentrică este o bunică teribil de inteligentă şi originală, într-unul din oraşele ce reprezintă America profundă şi autentică. Alice trăieşte micile experienţe ale adolescenţei (escapada cu bunica la Chicago, prietenia cu Dena, flirturile şi iluziile amoroase), până la întâmplarea care îi frânge liniştea şi viaţa împăcată cu sine: provoacă accidentul stupid de maşină şi moartea lui Andrew Imhof, cel ce ar fi trebuit să-i fie partener la balul spre care se îndreptau amândoi.

Tot ce urmează în viaţa ei porneşte de aici: încercări de a se pedepsi, retragerea în sine şi o continuă căutare a echilibrului. Întâlnirea cu Charles Blackwell, iubirea şi încrederea lui sînt compensaţiile ce o scot dintr-o viaţă banală, cenuşie, în care se scufunda lent şi de bună voie. De aici începe marea aventură, pe care Alice doar o ghiceşte, căsătoria o duce într-un clan al puterii, cu alte rigori şi ritualuri decât cele ştiute, unde trebuie să-şi afle un loc, fără compromisuri cu sine.

Mai multe romane se succed în cele 608 pagini: romanul formării unei tinere americane, romanul de dragoste şi cel al familiei, romanul intrării în viaţa politică pentru a fi alături de bărbatul pe care-l iubeşte şi mai ales romanul Primei Doamne. Cum arată în aceste pagini omul cel mai puternic al planetei într-un interval de opt ani, preşedintele care a declanşat războiul împotriva terorismului? Un tânăr uşor nesăbuit, petrecăreţ, cochetând cu băutura şi drogurile, cu mici aventuri, oaia neagră într-un clan puternic şi avut.

Politica este pentru Charles Blackwell o aventură, spaţiul în care farmecul său are şi rost şi folos. Ciocnirile celor doi soţi sînt numeroase, iar firile deosebite le accentuează: Alice este democrată din convingere şi din educaţia primită, Charles este republican. Iubirea şi căsătoria lor înseamnă şi un lung şir de negocieri şi compromisuri. Alice este cea care îi impune renunţarea la băutură, când îl părăseşte, iar salvarea datorată credinţei îi conferă lui Charlie forţa de a duce apoi bătăliile politice.

Alice îl sileşte să facă alegerile care treptat le schimbă viaţa amândurora şi îi duc la Casa Albă. Şi pe tot traseul, ea rămâne consecventă cu sine, dovadă - întrebările pe care şi le pune, intervenţiile-surpriză şi mai ales convingerile. Cel mai semnificativ aspect care îi dezvăluie personalitatea este mărturia din final cu motivele ei subiective şi obiective:

"Nu l-am votat pe Charlie ca preşedinte. L-am votat de două ori ca guvernator, însă când a candidat la preşedinţie, n-am vrut nici acest tăvălug şi nici responsabilităţile funcţiei şi am crezut sincer că adversarul lui ar fi făcut o treabă mai bună. Avea mai multă experienţă, o viziune mai nuanţată asupra tuturor problemelor importante, activa în politică de o viaţă şi nu era un tip care-şi încerca şi el norocul." (pag. 607)

Asemenea femei susţin America, ele îi transformă pe băieţandrii în bărbaţi şi-i determină să ia în serios tot: căsătoria şi familia cu toate obligaţiile, politica şi responsabilităţile ei. Au de partea lor inteligenţă şi bun-simţ, judecăţi sigure şi valori morale de la care nu se abat. Îşi cunosc şi recunosc greşelile, dar asta nu le risipeşte intransigenţa. Poate de aceea, Prima Doamnă a avut o popularitate constant superioară, iar America a iubit-o la fel de mult, indiferentă la oscilaţiile atitudinilor faţă de preşedintele republican. Ea aducea la Casa Albă cealaltă parte a lumii americane, cea democrată.

Ultima iubire a preşedintelui de Andrei Kurkov oferă imaginea unei ţări estice, Ucraina, cu o democraţie precară, iar biografia preşedintelui se derulează ca un roman senzaţional. Cele trei timpuri ale romanului realizează incursiuni în trecutul sovietic din anii 70-80, în prezentul postsovietic din 2000 şi într-un viitor apropiat, în jurul anului 2015, urmăreşte procesul formării unui tânăr care ajunge preşedinte, dus de hazard în vârful unei piramide complicate de interese, în umbra puternică a Rusiei.

Romanul cuprinde 25 de ani din viaţa Ucrainei, de la cenuşiul şi absurdul lumii sovietice la pestriţul caleidoscop contemporan: mafie şi politicieni corupţi, naţionalism afişat şi prudenţa faţă de Fratele cel Mare de la răsărit care şi-a restrâns teritoriile, nu şi influenţa şi puterea, de la vizitele obligatorii şi demonstrative la Moscova ale preşedintelui şi a escortei sale la evadările în Occident. Dacă decupajele din trecutul sovietic şi prezentul postsovietic au consistenţa realismului, cele din viitor au mai curând tentă suprarealistă sau chiar fabuloasă.

Cine se află lângă Serghei Pavlovici Bunin, cel ce devine preşedinte? Mai întâi mama şi fratele geamăn, diagnosticat ca schizofrenic şi internat într-un sanatoriu, apoi salvatorul său într-un episod dramatic, David Isaakovici, şi un cerc de prieteni, ei schiţează romanul formării unui tânăr. Îi urmează al doilea cerc de apropiaţi, în romanul carierei nebuloase şi confuze, de promovare într-o lume vag mafiotă, al treilea cerc aduce prezenţe feminine în romanul iubirii şi al căsătoriei. În sfârşit, romanul politic îl arată pe erou ca preşedinte-marionetă, prins între două grupuri de fideli, care-şi fac propriile jocuri.

Cel de-al treilea roman, Legături de sânge de Ceridwen Dovey, se deosebeşte radical de ambele: acţiunea se petrece într-o ţară fără nume - Preşedintele a fost răpit, împreună cu oamenii care lucrează pentru el (bucătarul, bărbierul, portretistul), ţinuţi captivi de cel ce a condus lovitura de stat, Comandantul. Ficţiunea se citeşte ca alegorie a puterii, mai aproape de teatrul absurdului decât de proza realistă.

În jurul celor doi deţinători succesivi ai puterii se strâng sau se lărgesc, în cercuri, vieţile lucrătorilor apropiaţi şi ale apropiaţilor acestora - soţia preşedintelui, soţia portretistului, fiica bucătarului şi logodnica fratelui bărbierului. Din rotirea cercurilor, compuse din prezenţe masculine şi feminine, se conturează imaginea deţinătorului puterii, abstractă şi concretă, familiară şi înspăimântătoare. Provocarea adresată cititorului este imensă: să refacă poveştilor din fundal, să descopere miza profundă şi să ghicească secretele tuturor.

Cele trei romane ilustrează trei tipuri şi trei vârste ale romanului: roman realist realizat prin formula unui amplu monolog ce reconstituie un destin, din care transpare puterea şi lumea americană; naraţiune rocambolescă, senzaţională, cu întretăieri de planuri, mulţime de istorioare şi personaje memorabile; ficţiune frizând absurdul, cu personaje desemnate prin profesia lor sau gradul de rudenie, prinse în plasa legăturilor de interese şi de sânge.


Scriitorul şi cei din mintea lui

Poate în loc de minte ar fi mai potrivit cuvântul imaginaţie, dar scriitorii proiectează în opera lor şi una şi alta, şi poate şi altele în plus (inspiraţie, spirit de observaţie, priza la real sau introspecţia). Aproape toate se regăsesc combinate şi recombinate în patru opere (romane, eseu şi autobiografie) care dezvăluie interioritatea sau intimitatea procesului creator, modul de viaţă sau felul de a fi cu sine al scriitorului. Toate cele patru cărţi au fost traduse în 2009, au apărut în urmă cu un an sau doi, aşa că editurile şi coordonatorii de colecţii merită din plin felicitări pentru publicarea lor cu atâta promptitudine,

Primele două au în comun proiectarea autorului în ficţiune ca scriitor: Jurnalul unui an prost de J.M. Coetzee şi Rime despre viaţă şi moarte de Amos Oz (ambele publicate în 2007). Celelalte două recurg la formula confesiunii ce dezvăluie experienţe esenţiale pentru scriitor: alergarea ca alternativă, compensaţie, disciplină a scrisului (Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă de Haruki Murakami, 2007) şi interogaţia asupra morţii (Nimicul de temut de Julian Barnes, 2008). Într-un anume fel, fiecare este şi un experiment în creaţia scriitorului, şi ele provoacă interes pentru că este vorba de mari scriitori (doar unul distins cu Premiul Nobel, dar meritându-l cu prisosinţă şi ceilalţi trei), care îşi au propriul public la noi, fani împătimiţi şi lectori devotaţi.

Jurnalul unui an prost de J.M. Coetzee este cel mai îndrăzneţ ca experiment: o partitură pe trei voci (doar două la început), care în fiecare pagină exprimă păreri, înregistrează fapte şi dezvăluie emoţii. Se desprinde şi povestea care leagă între ele rostirile diferite: un scriitor australian celebru (purtând aceleaşi iniţiale, J.C., ca autorul; proiecţie sau alter-ego?) primeşte oferta unui editor german să participe la scrierea unei cărţi - Opinii tranşante, formulându-şi părerile în probleme care îl interesează. O fată atrăgătoare, Anya, întâlnită în spălătoria blocului dactilografiază manuscrisul, treptat ea însăşi ajunge să-şi exprime ideile, infuzate de convieţuirea cu prietenul ei Alan, tânăr consultant în investiţii, cu gândire neoliberală.

Cititorul are de urmărit simultan minieseurile lui J.C. pe teme diverse (apariţia statului, democraţie şi anarhism, Machiavelli şi Al-Qaeda, muzica lui Bach şi literatura lui Dostoievski) din paragrafele de sus, cele mai consistente ale fiecărei pagini, cele două comentarii făcute de Anya şi Alan, dezvăluind atracţii şi mutaţii din viaţa fiecăruia, aşa că se construieşte povestea complicată a relaţiilor ce îi leagă pe toţi trei. J.M. Coetzee face un portret al scriitorului la senectute compus din reflecţii şi propune o meditaţie pe tema vieţii ce provoacă mereu surprize, în care a învăţa de la celălalt şi a te schimba dă turnură subiectului profund.

Rime despre viaţă şi moarte de Amos Oz are ca personaj tot un scriitor, iar subiectul este relaţia între viaţă şi literatură. De altfel, romanul se deschide cu un şir de întrebări despre scris, iar scriitorul răspunde la ele într-un mod indirect. În timpul unui eveniment literar prilejuit de apariţia unei cărţi noi, el îşi priveşte cititorii, privirea creatoare îi transformă în personaje care-l acaparează. Şi aici referinţe la propria operă (Poveste despre dragoste şi întuneric) produc tentaţia unei identificări între autor şi scriitorul-personaj.

Amos Oz reia aici din perspectiva deplinei maturităţi artistice temele care îl obsedează: viaţa, iubirea, moartea, relaţia dintre literatură şi viaţă, arta scrisului. Lista personajelor ce se întinde pe şase pagini de la final se poate corela cu istoriile schiţate şi transformă totul într-un tablou în mişcare forfotind de germenii mai multor romane. Farmecul stă în ispita cititorului de a le imagina altfel, de a continua el însuşi destinele, de a le lega între ele. Cu alte cuvinte, un roman deschis şi incitant atât la analiză, cât şi la fantazare.

Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă de Haruki Murakami aduce o mare surpriză: un autor disciplinat, riguros, care se construieşte pe sine, se urmăreşte pe durata unui an (august 2005 - octombrie 2006). Alergatul de cursă lungă descris minuţios este o alegorie prin care autorul îşi analizează propria disciplină, necesară în actul scrisului. Este o carte compusă din notaţii, ele configurează biografia interioară ce se desluşeşte printre atâtea alergări între maratoane şi călătorii, între conferinţe şi cursuri.

Ce află nou cititorul despre Haruki Murakami? Multe - o disciplină severă, asumarea conştientă a profesiei de scriitor ca act de suferinţă şi voinţă, tot aşa cum alergatul nu este privit ca hobby ci o forţare a limitelor, exploatarea tututor resurselor fizice. Este o carte despre trup, suflet şi spirit, ca şi despre legătura dintre ele. Scriitorul japonez dă aici o lecţie discretă despre ce înseamnă condiţia de scriitor şi mai ales despre condiţiile dure ce asigură succesul.

Nimicul de temut de Julian Barnes se încadrează greu într-o specie: prea eseistic pentru a fi decretat roman, prea plin de mici întâmplări, populat cu personaje fascinante ce se nasc din evocarea membrilor propriei familei ca să poată fi doar eseu. Aşadar un hibrid unic, la graniţă de specii şi de genuri, considerat de mulţi, foarte mulţi critici atât capodopera cât şi cartea cea mai personală a scriitorului britanic, infuzat de spirit francez.

Este una dintre puţinele cărţi pe care le-am citit care nu suportă condensarea în rezumat sau prezentarea, tema atotcuprinzătoare fiind moartea. În acest caz, Julian Barnes autorul se transpune în carte, îşi livrează amintirile şi lecturile. Mi-am amintit, citind Nimicul de temut, legenda care circula despre doi mari scriitori români, un poet şi un prozator: ultima lectură a fiecăruia a fost o carte a morţilor, tibetană sau egipteană. Şi, inevitabil, bănuiesc că Julian Barnes nu s-a mulţumit cu lectura unor asemenea cărţi, ci s-a încumetat să o scrie pe a sa.