Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Premiul Cervantes 2012 – José Manuel Caballero Bonald de Dana Diaconu

Destinat scriitorilor din spaţiul hispanofon, din peninsulă şi din continentul latino-american, Premiul Cervantes urma să revină, în 2012, conform tradiţionalei alternanţ e, unui reprezentant din fosta metropolă, după ce laureatul anterior fusese poetul chilian Nicanor Parra.

Anul acesta, juriul a decis ca premiul să fie acordat lui José Manuel Caballero Bonald1, aflat de mai multă vreme pe o listă de propuneri, alături de alte figuri reprezentative, printre care şi aceea a colegului său de generaţie, strălucitul romancier şi eseist Juan Goytisolo. Ceremonia de decernare va avea loc la 21 aprilie în istorica aulă a Universităţii din Alcalá de Henares. Preşedintele juriului, Darío Villanueva, critic literar şi secretar general al RAE (Academia Regală Spaniolă), a relevat meritele celui premiat, definindu-l ca „romancier poet” permanent prezent în actualitate, interesat în primele sale opere de problemele sociale ale Spaniei postfranchiste, un creator în domeniul limbii, apreciat pentru meritele sale şi în ţările din America Latină.
Născut la 11 noiembrie 1926, în localitatea andaluză Jerez de la Frontera, patria artei flamenco şi a faimoaselor vinuri, dintr-un tată cubanez şi o mamă provenind dintr-o familie aristocrată franceză, José Manuel Caballero Bonald avea să cunoască îndeaproape ţările de origine ale părinţilor, în special Cuba, unde a trăit din 1965 până în 1968, după un “autoexil” tot de trei ani (1959-1962), în Columbia, în timpul căruia a funcţionat ca profesor de literatură spaniolă la Universitatea Naţională din Bogotá. A călătorit şi în multe alte ţări din lume, inclusiv, prin anii ’70, în România. Experienţa latinoamericană, pe fondul nonconformismului funciar al scriitorului, îi modelează viziunea şi personalitatea în sensul unei mai mari deschideri, ce îl va determina cu atât mai mult să excludă convenţionalismul şi rigiditatea în abordarea problematicii identitare, să preţuiască metisajul lingvistic şi artistic din America Latină ca expresie a bogăţiei şi diversităţii culturii hispanice. În repetate rânduri, chiar şi în interviul acordat după ce a fost anunţată hotărârea juriului, Caballero Bonald şi-a reafirmat apartenenţa spirituală, nu la una, ci la “mai multe patrii, în care m-am statornicit mai mult sau mai puţin”, mărturisind că Bogotá este una dintre patriile sale preferate. Concepţia sa în această privinţă fusese pe larg prezentată de scriitor, în urmă cu trei ani, la Congresul al XI-lea al Fundaţiei ce-i poartă numele. Cu acel prilej, în contextul dezbaterilor despre natură şi literatură, scriitorul atrăgea luarea aminte că, în opera sa, natura este mult mai importantă decât patria. Pe aceasta o definea ca fiind “ceea ce se vede de la fereastra casei unde trăieşti pe gustul tău” şi adăuga: “Iar eu am mai multe patrii. Scriitorul este întotdeauna legat de un anumit peisaj şi de acolo nu iese. Întotdeauna se întoarce la el.” În cazul său, peisajul care îl fascinează, în viaţa reală şi în creaţia literară, este teritoriul mlăştininos al bălţilor de la vărsarea râului Guadalete, cel dintre localităţile Cádiz şi Huelva, numit Doñana şi devenit în ficţiunile lui imaginara şi mitica Argónida.
În istoriile literare, José Manuel Caballero Bonald este considerat ca aparţinând aşa numitei generaţii a anilor ’50, alături de poeţii Ángel González, Claudio Rodríguez, Carlos Barral, Jaime Gil de Biedma, José Agustín Goytisolo, Antonio Gamoneda şi de prozatorii Ignacio Aldecoa, Jesús Fernández Santos, Juan Marsé, Carmen Martín Gaite, Ana María Matute, Juan Goytisolo, Rafael Sánchez Ferlosio. Debutul său literar, în poezie cu volumul Las adivinaciones (1952) şi ulterior, în proză, cu romanul Dos días de septiembre (1962), prefigura o carieră literară remarcabilă. Până acum, la decernarea Premiului Cervantes, aşa cum au stabilit comentatorii atenţi la jocul cifrelor, numără 60 de ani de poezie şi 50 de proză, de-a lungul cărora a fost distins cu numeroase premii2. Pe lângă poezie şi proză, José Manuel Caballero Bonald a publicat eseuri (despre literatură, pictură, inclusiv pe teme, fireşti pentru un fiu al Jerezului, de artă flamenco şi oenologie), precum şi scrieri memorialistice. După ce evocă anii de ucenicie, în volumul Tiempo de guerras perdidas (1995) şi în La costumbre de vivir (2001) - reunite ulterior sub titlul La novela de la memoria, 2010 –, el revine în 2012 cu o insolită autobiografie-poem, Entreguerras, şi anunţă că această scriere-testament literar, „ca un compendiu al literaturii şi vieţii mele”, va fi urmată de un nou volum, cuprinzând eseurile sale literare, adunate sub genericul Oficio de lector (Îndeletnicire de cititor), semn al opţiunii sale pentru lectura cărţilor unor scriitori pe care îi admiră.
José Manuel Caballero Bonald se consideră poet înainte de toate, în fapt poetul convieţuind fecund cu prozatorul. De exemplu, în Agata ochi de pisică, romanul cel mai valoros în opinia sa, imaginile poetice potenţează fluxul narativ. Pe de altă parte, chiar şi versurile lui presupun un fond narativ, o poveste. Atât în poezie, cât şi în proză, este evidentă factura barocă a creaţiei acestui scriitor. Andaluz şi pe jumătate latinoamerican, José Manuel Caballero Bonald este tentat de originalitatea şi insolitul barocului, în gândire, atitudine şi expresie. Prin asocieri şi enunţuri ingenioase integrate unui joc al intertextualităţii, în care predomină aluziile la textele maeştrilor tutelari, Góngora şi Quevedo, sunt abordate eternele teme ale artei şi literaturii: timpul, memoria, iubirea.
Încă de la început, José Manuel Caballero Bonald a aderat la dezideratele generaţiei sale, privind tematica socială, literatura angajată, inconformismul şi respectul pentru tradiţia literară spaniolă. S-a declarat şi a rămas întotdeauna un “dezobedient”, un “infractor” faţă de norme, convenţie, conformism sau gregarism, dar implicarea sa etică nu l-a împiedicat să aleagă drumul propriu spre o angajare în acelaşi timp estetică. Opera lui se distinge prin originalitatea viziunii artistice şi exigenţă stilistică, atât în poezie, cât şi în roman. Expresivitatea limbajului, a fiecărui cuvânt şi gustul pentru „liturghia sonoră”, pe care îl remarcase criticul spaniol José-Carlos Mainer, îl apropie de cele două şcoli ale barocului spaniol, conceptismul şi culteranismul. Quevedo şi Góngora sunt maeştrii lui tutelari. Prin interesul pentru forma estetică, ca şi printr-un anume sincretism artistic, de tip baroc, care reuneşte elemente specifice mai multor estetici literare (baroce, realiste, naturaliste, moderniste, avangardiste), José Manuel Caballero Bonald se apropie de maeştrii literaturii latino-americane. Ceea ce este cu deosebire evident în romanul Agata ochi de pisică, în care revine obsedantul său topos, cel al atât de mitizatei Argónida, de la începuturile colonizării. Impactul mediului ambiant asupra personajului, formele primare de vieţuire a unei umanităţi încă nedesprinse de animalitate şi instinctualitate, într-un spaţiu al barbariei, al iraţionalului, al logicii magice şi al fatalităţii, atestă certe afinităţi cu scriitorii săi preferaţi: latino-americanii Alejo Carpentier, Juan Rulfo, Gabriel García Márquez.

1 Volume de poezie: Las adivinaciones (1952), Memorias de poco tiempo (1952- 1954), Las horas muertas (1959), Pliegos de cordel (1960-1964). Descrédito del héroe (1977), Doble vida (1988), Diario de Argónida (1997), Manual de infractores (2005), Seix Barral, La noche no tiene paredes, (2009) .Antologii de poezie completă: Vivir para contarlo (1969) şi Somos el tiempo que nos queda (2004). Romane: Dos días de septiembre (1962). Toda la noche se oyeron pasar pájaros (1981), En la casa del padre (1988), Campo de Agramante (1992. În limba română s-au publicat romanele Două zile de septembrie, traducere de Silvia Vâscan, Editura Univers (1970) şi Agata ochi de pisică, traducere şi postfaţă de Darie Novăceanu, Editura Eminescu (1979). De asemenea, în revista „Poesis Internaţional”, nr.4, 2011, a apărut, în variantă bilingvă, un interviu cu José Manuel Caballero Bonald, realizat de Claudiu Komartin şi o selecţie de poezii traduse de Rodica Grigore.
2 Dintre cele mai importante, Premiul naţional de literatură spaniolă, 2005, Premiul naţional de poezie, 2006, Premiul Criticii, 1974.


Propria-mi profeţie este memoria mea

Mă-ntorc la odaia unde stau singur
în fiecare noapte, depozit al zilelor
prăbuşite în iremediabila lor oglindă.
Acolo, printre mărturii cu mâinile legate,
zace neclintită viaţa mea, tributurile schimbătoarelor strădanii.
Lemnul,
tremurul lămpii, geamul vizionar, fragilele
rosturi ale mobilelor, păstrează
printre rudimentele lor neîntreruptul
reflux al anilor, densitatea
carnală a memoriei, întreaga
confluenţă simultană
a uitărilor şi dorinţelor ce mă asediază.
Lume recuperabilă, toate câte le-am trăit
se-adună impregnând pereţii
de unde iar se nasc cele trecătoare.
Reconstruite rafale ale istoriei
grămădesc imperfecţiunile iubirii.
(Oh întunecata mea odaie, brusc diafană
sub felinarul timpului imprecator).
Răsună urme de lumină înlăuntrul
nopţii. Sunt singur şi mâinile mele
când respinse, când dăruite,
ating hârtii (acea iubire, acel vis), uitate siluete, profeţii frustrate.
Acolo viaţa-mi o sfredeleşte
memoria în fiecare zi.
Imagine acum a exterminării mele,
înfiripă din nou toate câte au murit.
Propria-mi profeţie este memoria mea:
Speranţa de a fi ceea ce deja am fost.

Din Memorias de poco tiempo (1954)



Summa vitae

Din tot ce am iubit în zile nestatornice
îmi mai rămân doar
urme,
hăţişuri,
conjecturi,
semne îndoielnice, vagi informaţii:
de exemplu, ploaia prin ferestruica
unei mansarde triste din Paris,
umbra trandafirie a flamboianţilor
împodobind cu dungi casa părintească din
Camagüey,
acele taciturne rămăşiţe din Babilonia
alături de somptuoasele mlaştini ale Eufratului,
un arhaic crepuscul în insulele Galapagos,
înceţoşatele confuzele fantome
ale unui memorabil lupanar din Cádiz,
o dimineaţă fără greşeli
în faţa mormântului lui Ibn’Arabi într-o
suburbie a Damascului,
trupul Manuelei întins printre trestiile din
Doñana,
cafeneaua aceea din Bogotá
unde mergeam adesea cu prieteni care
au murit,
gemânda încordare a velaturii
în volta aceea înainte de primul naufragiu…
Asemenea lucruri simple şi minunate.
Dar din toate acestea
ce-aş mai putea
salva, păstrând în amintire după atât de
volubilele
apariţii ale uitării?
Nimic decât o umbră
încrucişându-se în noapte cu umbra mea.

Din Manual de infractores (2005)


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara