Numărul curent: 48

Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Anchetă:
Premiile USR de ---


De curând au fost publicate nominalizările la Premiile USR. Dintre aceste nominalizări, ce carte/ cărţi credeţi că ar trebui să se regăsească, negreşit, între cele premiate? De ce?

Cosmin Ciotloş:

La secţiunea poezie, un adevărat El Classico. Cartea Alcool a lui Ion Mureşan e o carte bună. Foarte bună. Despre nimic, de Mircea Cărtărescu, scriam, la apariţie, că „nu pot înţelege de ce [...] părerea autorului despre manuscrisul acestei cărţi era, în Jurnal, mai degrabă rezervată. Epilogul de pe ultima copertă nu e nici el cu mult mai entuziast. (Poate pentru a evita orfismul găunos cu care încă se vorbeşte la noi despre poezie.)” Mie volumul mi se păruse (şi încă mi se pare) o revelaţie.
Între o poezie ce pare antrenată de ocoşul Mourinho şi una care-l are în teren pe uluitorul Messi, e de la sine înţeles către care înclin.


Luminiţa Corneanu:

Mai întâi de toate, aş vrea să subliniez că sunt câteva cărţi care cred că ar fi trebuit să se regăsească negreşit între cele nominalizate şi mă limitez la a aminti Rădăcina de bucsau a lui O. Nimigean şi Sebastian în vis a lui Radu Vancu, pe care le-am trecut în lista mea de cărţi ale anului 2010, la începutul lunii ianuarie, atunci când am răspuns la ancheta României literare.
Altminteri, dintre cărţile rămase în cursă, cred că un premiu i s-ar cuveni fără dubiu lui Ion Mureşan, pentru cartea Alcool, pur şi simplu pentru că, atunci când o citeşti, ai certitudinea întâlnirii cu un mare poet şi fiindcă nu mai ştiu pe nimeni, între contemporani, care să perceapă atât de acut banalul existenţei şi perspectiva lui „dincolo”. Deşi competiţia la poezie mi se pare cea mai strânsă, iar lista nominalizaţilor, cea mai solidă, dacă aş avea un vot de dat, acesta ar fi.


Gabriel Coşoveanu:

Gabriela Adameşteanu dă, prin Provizorat, unul dintre cele mai consistente romane ale ultimelor decade, prin asta înţelegând gravitate, construcţie solidă, cu superstiţia logicului, simţuri în alertă maximă strunite de o luciditate amară, pe care numai un suferind veritabil o poate dobândi. Sufletul feminin nu a mai avut demult parte de o analiză atât de incomod-percutantă, cu elemente ce ascultă doar de regula coincidentia oppositorum. Ambiguitatea şi volativul domină, rezultă că totul, dar absolut totul este provizorat, şi îţi vine să vorbeşti cu păcat, adică necritic, făcând observaţia pasageră că doar o romancieră are acces deplin în infernul cotidian al purtătoarelor de viaţă.
Andrei Oişteanu îmi pare, iarăşi, de neocolit, prin Narcotice în cultura română, o incursiune în imperiul necontrolabil (atât medical, cât şi epistemologic) al agenţilor „desprinderii” de Realia, cu aer filmic din speţa evocărilor pe axa diacronică, încât te determină, aproape, să vezi cauzalităţi acolo unde nu sunt decât coincidenţe (post hoc ergo propter hoc), ceea ce, oricum, poate fi fascinant: te plimbă de la strămoşii traci la primii noştri romantici, trecând prin dedulcirile fanariote, până la interbelici şi la valurile noi de optzecişti, nouăzecişti et alii. Vorbim de un volum pasionant, prin natura lanţului de curiozităţi sau grozăvii supuse lupei critice, dar şi prin ţinuta academică ireproşabilă şi tonul echilibrat, absolut necesar atunci când miza o reprezintă subiecte „periculoase”, din sfera explorării limitelor umane.


Gabriela Gheorghişor:

Amor intellectualis. Romanul unei educaţii, de Ion Vianu. Pentru că este o carte cu valoare documentară despre istoria noastră recentă, îndeosebi aceea literară, şi despre tribulaţiile umanului în vremuri de restrişte (drama unor generaţii de intelectuali străluciţi într-o „vreme a ruinei cetăţilor“: vârsta de fier a comunismului românesc). Pentru că are un schelet ideatic ferm, un contrafort educativ, mărturisind despre beneficiile şi limitele sublimului amor intellectualis în faţa terorii istoriei, despre măreţia şi slăbiciunile omeneşti, prea omeneşti ale maeştrilor, despre forţa catalizatoare a lui amor intellectualis magistri şi necesara „despărţire“ de maestru a discipolilor. Pentru că încearcă să înţeleagă trecutul fără să arunce anateme. Pentru cursivitatea povestirii şi excelenţa portretistică, pentru subtilitatea investigaţiei psihologice şi naturaleţea valorificării referenţialului cultural-livresc. Pentru claritatea, eleganţa şi frumuseţea clasică a stilului. Pentru că este literatură, nefiind, totuşi, o carte de literatură.


Florin Irimia:

Orice alegere este subiectivă prin excelenţă, aşa încît nu are rost să medităm prea mult asupra selecţiei juriului, ce l-a făcut să meargă pe Gde Bucharest al lui Constantin Stan în defavoarea Rădăcinii de bucsau de Ovidiu Nimigean, pe Ambasadorul invizibil al lui Danilov, şi nu pe Amor intellectualis al lui Ion Vianu, sau de ce Noapte bună, copii!, al lui Radu Pavel Gheo, nu a fost inclus (singura explicaţie, dacă ar fi să caut neapărat una, e că toate cărţile menţionate ca alternativă, au luat deja câte un premiu naţional important, ceea ce nu-i un argument). Totuşi, dacă situaţia ar fi stat pe dos, mi-aş fi pus aceeaşi întrebare retorică, poziţionând diferit ordinea titlurilor. Privind lista scurtă (la cea lungă, dacă a existat una, nu am avut acces), nu este greu de stabilit nici dacă romanele au valoare sau nu – fără îndoială că au, absolut toate – şi nici cine va lua premiul. Dacă în România s-ar putea paria pe cărţi, cum se pariază pe cai, mi-aş pune toate economiile pe volumul lui Radu Mareş, Când ne vom întoarce. Are toate calităţile unui campion, în universul paralel al ficţionalului: amploare (temporală), adâncime (a personajelor), ascuţime (a detaliilor). Dar este adevărat că uneori favoriţii au fost cei care au terminat ultimii. Vom vedea.


Irina Petraş:

Mă întreb dacă funcţionează, la cele două jurii, regula autosesizării – dreptul şi chiar datoria de a lua în discuţie şi cărţi (foarte) bune şi în mod repetat bine cotate de critică, dar care, din vreo neglijenţă a autorului/ editurii/ poştei, n-au fost înscrise în cursă (aşa să se fi întâmplat cu Nimigean?). Apoi, îmi pare cam firavă autoritatea Juriului de premiere dacă e obligat să se limiteze strict la lista Juriului de nominalizare, fără nicio posibilitate de abatere (argumentată, desigur) de la ea. Mi-a mai rămas spaţiu cât să spun că, ignorând situaţia bizară că sunt eu însămi nominalizată, alegerea mea înclină „grav” spre clujeni (am scris/ spus de ce!): Ion Mureşan (deşi, pentru mine, nici Robert Şerban nu e departe de podium), Radu Mareş (şi fiindcă Gabriela Adameşteanu a fost deja premiată), Radu Ţuculescu, Ion Pop, Rareş Moldovan, plus ambele debuturi clujene (Anca Haţiegan şi Ligia Tudurachi). Fără clujeni pe listă, la „speciale”, ezit între Ileana Mălăncioiu şi Ion Vianu. La Naţional, G. Dimisianu.


Simona Vasilache:

„Iar eu floare aruncată/ Pe alt ţărm, mă voi usca”. Rânduri ale lui Bolintineanu, contrazise de cartea lui Mihai Dinu despre el. Ţărmuri sunt mai multe. Al Bosforului, pe care vreun june îşi cântă iubirea neînţeleasă în rime aproape de neînţeles pentru noi, al limbii franceze, în care Bolintineanu şi-a tradus Florile Bosforului (devenite Brises d’Orient, revizuite de Henri Catel, poet minor, dar versificator subtil) şi, mereu schimbător, al receptării. Mihai Dinu ancorează la fiecare, cu metodă de stilist şi libertate de poet. „Glasul gândurilor” (filtrul de lectură e, spune Mihai Zamfir în prefaţă, al cititorului de Eminescu), acela care însoţeşte, tacit, orice (re)citire de poezie, începe să se audă şi poate fi analizat. Este, cred, o premieră în critica noastră (dacă nu-l număr pe prefaţator…), care rareori intră în atari detalii. Punem la socoteală şi că Bolintineanu este unul din poeţii cei mai dataţi, zvârliţi fără regrete istoriei literare, nicidecum recuperaţi empatic. Da, gustul se schimbă, spune Mihai Dinu, şi e nevoie, după o vreme, de o traducere din română în română. Mediată de franceza lui Catel, operaţia îi face lui Bolintineanu un serviciu incredibil. Pe aceeaşi structură de adâncime, Mihai Dinu aşază versuri de-un romantism modernizat. Arătând cum se poate regenera – cred că ăsta e, şi în sens etimologic, cuvântul – poezia, când pare că nu mai e nimic de făcut. Un simplu joc, livresc, erudit, blindat cu analize prozodice, sau un răspuns, pasionat, pro domo, la întrebarea, mai cuprinzătoare şi mai dramatică, de ce poezie? Fiindcă poezia fixează, în structuri cvasi-algebrice, o limbă (trecerile prin franceză şi prin Eminescu, agenţi de fixare, să zic aşa, nu sunt fără temei). Deschizându-i, apoi, posibilităţi infinite de update. Unul foarte reuşit, utile cum dulci, e al lui Mihai Dinu însuşi.


Răzvan Voncu:

Ca de fiecare dată în ultimii ani, nominalizările la Premiile USR au reuşit, în mare măsură, să ofere o hartă fidelă a celor mai bune cărţi apărute în 2010. Ceea ce face dificilă misiunea juriului... şi aproape imposibilă postura criticului invitat, de dragul jocului intelectual, să aleagă o singură carte, dintre multele care merită să câştige.

Nu am citit, recunosc, toate cărţile nominalizate. Însă accept provocarea redacţiei şi răspund franc: cartea care cred că nu ar trebui să lipsească de pe lista Premiilor USR este Un alt Bolintineanu, de Mihai Dinu, nominalizată la secţiunea Critică şi istorie literară, eseu. În opinia mea, este cea mai bună carte de critică a anului 2010 şi, totodată, una dintre cele mai bune cărţi despre poezie, poetică şi poeticitate, apărute vreodată în critica noastră. Aceasta, pentru că, în loc să metaforizeze în jurul poeziei, Mihai Dinu îi disecă magistral esenţa, pe parcursul unui itinerariu exegetic ingenios şi îndrăzneţ.



Premiile Uniunii Scriitorilor sunt susţinute financiar de SC. Queen Investments INC SRL