Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Premii literare la Chișinău de Mircea V. Ciobanu

Chiar dacă și în acest an capodoperele au ales să apară pe alte meleaguri decât Basarabia, juriul Uniunii Scriitorilor din Moldova a respectat tabietul și a oferit premii. Pentru niște cărți onorabile, mă grăbesc eu să adaug, cel puțin pe partea de literatură pe care o cunosc. Or, capodoperele autentice sunt deasupra tuturor distincțiilor (și nu sunt, categoric, condiția obligatorie pentru acordarea unor premii).
Gala din acest an (de câtva timp premiile US din Moldova sunt decernate pe 15 iunie) a fost anticipată de o scurtă și energică polemică pe o rețea de socializare. Pretextul a fost un articol al scriitorului și jurnalistului Iulian Ciocan pe site-ul „Europei libere”. Replica a venit de la Maria Pilchin, membru al juriului (alături de Vladimir Beșleagă, Alexandru Burlacu, Mihai Cimpoi, Nicolae Negru, Claudia Partole, Maria Șleahtițchi).
Ciocan are dreptate… din simplul motiv că scrie despre acest eveniment. Anulându-l ca valoare (printr-un serial de „adevăruri” valabile pentru toate timpurile): „evenimentul nu poate avea importanța pe care i-o atribuie Uniunea”; „nu avem aici atâția autori valoroși câte premii se acordă”; „se decernează premii și unor autori mai modești sau a căror performanțe ridică serioase semne de întrebare”; „Premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova nu prea sunt luate în serios de multă vreme”; „puzderia de premii din fiecare an diluează substanțial valoarea laureaților” – el îi face, indirect, publicitate: multă lume a aflat de la I.C. că în acea zi vor fi înmânate premii.
Maria Pilchin are dreptate când ripostează: „Părerea mea e că trebuia să aștepți rezultatele.” Mai jos, scriitoarea (membru al juriului din acest an), repetă de câteva ori că articolul lui Iulian Ciocan e perfect valabil pentru toți anii…, dar în nici un caz pentru ultimul: „Anul acesta chiar nu e tutti frutti.” Și: „Tableta ta e bună pentru toți anii, dar anul acesta am observat la membrii juriului un soi de aplicabilitate, atenție” (aici am zâmbit, or tutti frutti nu a fost de evitat, iar aprecieri meritorii – cu „aplicabilitate” –, pe anumite segmente, au existat în toți anii).
Rolul premiilor e să provoace comentarii. Să pună în discuție ierarhiile (proaspete și momentane, eventual efemere). Odată cu decizia juriului – oricare ar fi – comentatorii, cârtitorii și contestatarii de serviciu constată fie confirmarea unei „certitudini”, fie o deviere de la „canonul” din mintea comentatorului. Este ideală situația (nu despre ea vorbim acum) când decizia juriului aduce pe tapet o valoare autentică, nouă, necunoscută la moment, dar confirmată apoi în timp, dar și certificată de competențele unui juriu impecabil.
Câteva premii acordate de juriul de la Chișinău genurilor „clasice” nu au trezit dubii (nici măcar contracandidații nu s-au revoltat). La proză, cartea lui Dumitru Crudu Salutări lui Troțki a avut o presă bună (inclusiv cronici în România literară), a fost nominalizată la premiile revistei „Observator cultural”, astfel încât putem vorbi de un premiu meritat. O bună presă (România literară, „Contrafort”, „Revista literară”) a avut și cartea lui Teo Chiriac Sufletul meu de până la Big Bang. Nu a trezit suspiciuni nici cartea lui Adrian Ciubotaru Sfârșit de secol românesc. Decadența și decadentismul în literatura română sau cea de traduceri din Daniil Harms a lui Leo Butnaru (care domină solitar foișorul traducătorilor).
Dar singularitatea nu e întotdeauna indiscutabilă ca valoare. La dramaturgie au fost nominalizate două cărți și am impresia că au fost chiar unicele cărți de acest gen apărute în 2016. De mai multă vreme la categoria „Cartea pentru Copii și Tineret” sunt premiate doar cărți pentru copii, ceea ce mă face să mă întreb dacă e de competența juriului Uniunii Scriitorilor. După retragerea lui Arcadie Suceveanu, premiul i-a revenit – cred că pe bună dreptate – lui Iulian Filip, dar într-o cvasiabsență a concurenților, pe segmentul final. La „Publicistică” (un gen jurnalistic?) premiul l-a luat Ioan Mânăscurtă pentru cartea Deslușirea semnelor, de fapt, un volum de eseuri! Premiile pentru Debut l-au luat două autoare tinere dar deja cunoscute (Tatiana Țâbuleac pentru romanul Vara în care mama a avut ochii verzi și Violina Galaicu pentru eseul Filonul bizantin în cultura muzicală națională. Premii meritate, dar e necesară precizarea că ambele autoare nu sunt debutante! Or, printr-o decizie neinspirată a Consiliului USM, fixată se pare și în regulamentul juriului, scriitorii care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor nu pot fi premiați decât la categoria „Debut”!
Revenind la polemiștii mei. Iulian Ciocan refuză, de câțiva ani, să-și depună cărțile pentru premiile USM. Credeam că el consideră această uniune a scriitorilor basarabeni o instituție prea insignifiantă pentru valoarea sa (acum un an sau doi, Vasile Gârneț scria că Iulian Ciocan a refuzat nominalizarea „cu superbie”), dar atunci mă miră acest interes „jurnalistic” pentru premiile Uniunii. Scriitorul și jurnalistul justifică astfel refuzul: „am convingerea fermă că instituția cu pricina decernează prea multe premii. Iar aceste nenumărate premii dăunează literaturii de calitate.” Sunt perfect de acord cu prima afirmație și am să revin mai jos la numărul premiilor. Dar faptul că multele premii dăunează literaturii n-are nicio treabă cu realitatea. Literatura de calitate e în genere nu numai imună, ci și reticentă la premii. Cu premiile în genere e simplu de tot: le accepți (dacă nu ți-i antipatic cel care ți-l acordă), dar nu te umfli în pene după asta!
Premiile nu certifică valori, ele nu elimină polemicile asupra calității operelor, prin rostirea „verdictului suprem”. Dimpotrivă, premiile (toate!) provoacă discuții. Partea tristă – și aici Maria Pilchin nu are dreptate în principiu, iar Iulian Ciocan are dreptate… involuntară – e că acest text este, se pare, singurul care a luat în discuție acest subiect al premiilor. Un membru al juriului ar trebui să salute însuși faptul apariției acestui text. Atât doar că Iulian Ciocan, în loc să emită „adevăruri absolute” (și irelevante!) în genul: „opera unor premianți e de-a dreptul liliputană, valoarea altora e foarte discutabilă, ba chiar inexistentă” (dar I.C. a candidat și el la premiile unor reviste literare… care au promovat și ele suficiente efemeride „de valoare discutabilă”), fie ar fi putut să aștepte până în seara zilei în care i-a apărut articolul și să se pronunțe la subiect, cu datele problemei pe masă, fie (încă mai bine!) să se pronunțe asupra cărților concrete nominalizate, făcute public din timp. Or, juriul ar fi vrut, probabil, să se lase „influențat” de opiniile critice privind cărțile de pe „lista scurtă”. Nominalizările se dau publicității ca să se testeze impactul! Și atunci, în loc de cârcoteala abstractă a unui veșnic nemulțumit, juriul se alege cu un expert în plus, pe care eventual îl consultă întru realizarea cauzei comune. Altfel… pentru ce ne mai dăm cu părerea?
În fine, despre „multele” premii. Până la urmă, instituția care le acordă (Uniunea Scriitorilor, o revistă literară sau o asociație culturală) numește genurile pentru care se acordă mențiuni și aici nu există prea mult câmp de discuție (polemicile apar, de regulă, doar în jurul genurilor de frontieră: eseu, memorialistică, publicistică etc.). Ceea ce se întâmplă la US de la Chișinău e regretabil întrun alt sens: există prea multe premii acordate de Consiliul Uniunii, care le diluează pe cele ale juriului (și care produc confuzii). Multe dintre acestea sunt un soi de mențiuni de consolare și atunci juriul are tot dreptul să se nedumirească: ierarhia valorică, cea construită adesea după lecturi repetate, polemici în cadrul juriului… se risipește din „bunăvoința” membrilor Consiliului (de altfel, instanța care a ales, prin vot, componența juriului!). Și atunci concursul valoric își pierde consistența.
Iar comentariile (fie și însoțite de cârcoteli, de nemulțumiri sau învinuiri de parti-pris-uri) sunt nu numai firești, nu numai inevitabile, ci și binevenite. Uneori ele reprezintă singurele discuții despre literatură, despre aparițiile recente și despre ierarhiile literare (recente și ele)… dincolo de perimetrul de iradiere al revistelor literare.
Or, topurile și premiile – chiar dacă angajează experți calificați – sunt parte a spațiului monden, a jocurilor mondene (altfel, de ce se mai fac gale televizate?). Mai mult, împreună cu distincțiile de stat, titlurile onorifice și clasamentele revistelor glamour, premiile nu sunt parte a literaturii. Ele sunt opinia însumată (telegrafic, pentru ne-cititorii grăbiți, cum ar veni) a câtorva scriitori (colegi de breaslă cu candidații la premiu, nu o înaltă și neprihănită instanță) asupra unor apariții relativ recente. Pentru uzul celor curioși… din interes sportiv. Faptul că aceste premii dau un spor palmaresului personal și CV-ului… nu schimbă datele problemei. Cititorul (inclusiv, lectorul competent și eficient care este criticul) alege întotdeauna textul.
Pentru profesioniști există versiunea analitică a aprecierii: exegeza scrisă. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara