Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Premii literare italiene în 2008 de Doina Condrea Derer


Premiul Strega -
Paolo Giordano

Cele şapte capitole ale cărţii lui Paolo Giordano, Singurătatea numerelor prime (La solitudine dei numeri primi, Mondadori, 2008), având fiecare indicat anul revelant pentru cei doi protagonişti, sunt precedate de o remarcă citată din Sylvie (1853) de Gérard de Nerval privind ridicolul modei trecute. Şi eroina debutantului Paolo Giordano îmbracă la un moment dat rochia de mireasă a mamei, trădând prin gest şi comentariu, asemenea eroinei lui Nerval, aceeaşi reacţie de atracţie-respingere. Relevarea ambivalenţei îşi are rostul ei în ambele opere concentrate asupra psihologiei personajelor.

Volumul lui Giordano, câştigător al râvnitului premiu Strega, surprinzător de bine construit şi scris, având în vedere vârsta şi profesiunea autorului (fizicianul torinez s-a născut în 1982), urmăreşte pe durata 24 de ani întârziata şi dificila maturizare a doi tineri: 1983 este anul indicat pentru prima întâmplare cu consecinţe psihice mai grave chiar decât cele fizice, din primul capitol, 2007 pentru cel din urmă.

Ceea ce particularizează scrierea lui Giordano este modalitatea sintetică de narare făcută de asemenea manieră încât să te oblige să umpli marile goluri dintre evenimente, dându-le astfel ponderea cuvenită, descoperindu-le impactul.

Suspensul este asigurat de la primele două capitole care sintetizează, fiecare în parte, experienţe traumatizante suferite în clasele primare: faptele, circumstanţele şi cam atât. De jenă că se scăpase pe ea, Alice, trimisă la schi de ambiţiosul său tată (surd la aversiunea ei pentru sport), vrând să coboare muntele neştiută de nimeni, a căzut în zăpadă, fără să se mai poată ridica. Cum, când, în ce stare a fost găsită, de cine, cum au reacţionat ai ei nu se spune. O vom regăsi peste două capitole, adolescentă, cu un defect uşor, dar dureros, la mers, anorexică şi complexată. }intă facilă a unor farse egalându-le în cruzime şi vulgaritate (criza şcolii!) pe cele cazone, Alice a trecut de la admiraţie, la teamă şi dezamăgire faţă de căpetenia grupului agresiv de colege. Un nou hiat şi o vedem în studenţie, când, în loc să se consacre studiului, cum ar fi dorit tatăl, se dedica noii pasiuni (devenită apoi profesie), fotografiatul.

Aceleaşi cadenţe temporale (şcoala elementară, liceul, facultatea) şi aceeaşi parcimonie factuală: evenimente puţine, disparate, dar decisive, şi în cazul lui Mattia. Pe când era în clasa a treia, temându-se de manifestările ciudate ale surorii gemene, grav tarată din naştere, Mattia, a lăsat-o singură pe o bancă în parc, în loc să o ia la serbarea unui coleg de clasă. La întoarcere nu a mai găsit-o. Vocea clasicului povestitor omniscient lasă cititorul cu imaginea băiatului disperat la gândul că surioara s-a înecat în râul din apropiere, răsucindu-şi aproape inconştient un ciob în carnea din palmă. Nu ştim dacă şi cum s-a întors acasă, cum au reacţionat ceilalţi la dispariţia fără urmă a nefericitei copile.

Îl reîntâlnim pe Mattia în adolescenţă, cu mâinile acoperite de cicatrice, tentat în continuu să repete gestul masochist din copilărie. Elev eminent, superdotat pentru ştiinţele exacte, dar refuzând comunicarea, interrelaţionării în familie şi în afara ei.

Întâlnirea la o petrecere dintre Alice şi Mattia, pusă la cale de colegele de liceu ale fetei, va fi prima dintr-o lungă serie, prelungită pe mai mulţi ani. Numai în prezenţa celuilalt, fiecare dintre cei doi tineri încerca să iasă din izolarea aproape autistă. Rana încă deschisă a fiecăruia suporta doar prezenţa unui suflet la fel de lovit, dar nu era în măsură să înlăture şi ultima barieră; nici chiar după ce, într-un târziu, Mattia şi-a descătuşat suferinţa relatându-i amicei tragica întâmplare la originea căreia se aflase. Relaţia lor a fost pe punctul de a deveni - dar nu a devenit - iubire declarată.

Tânărul introvertit, care reducea aproape toate imaginile vizuale la figuri geometrice supuse regulilor fizice, constata că el şi Alice erau ca două numere prime gemene, atât de aproape unul de altul, dar separate de cel interpus între ele. Firele care îi legau de propriile drame, dar şi între ei, i-au condiţionat şi pe vremea îndelungatei despărţiri ulterioare. Lăsân­du-se ca întotdeauna purtat ca un abulic de împrejurări, Mattia dăduse curs ofertei de a lucra în cercetare în­tr-o ţară nordică. Jignită de plecarea lui, Alice a ac­ceptat cererea în căsătorie a unui tânăr medic, dar dezorientarea şi anorexia ei au dus cuplul la eşec. Crezând că o femeie cu manifestări ciudate ale cărei trăsături îi aminteau de Mattia, observată într-o bună zi, ar putea fi geamăna dispărută în copilărie, Alice şi-a chemat prietenul. Cuprinsă însă de dubii, a renunţat să-i spună motivul. În schimb, revederea i-a ajutat pe amândoi să constate că, aşa cum gândea el, "potenţialitatea îşi epuizase resursele", că dispăruseră "liniile invizibile ale câmpului care îi unea mai înainte prin aer". Numai aşa au ajuns să accepte maturizarea psihică, împinsă dincolo de firesc. Totul se schimbase: el nu îşi mai găsea locul în casa părintească, nici alături de ea. Dar putea, în sfârşit, să accepte viaţa, să trăiască şi pentru geamăna dispărută şi în relaţii normale cu lumea.

Cum ansamblul nu se poate închega, nu poate avea rotunjime fără participarea imaginativă a cititorului, ar merita depistată suita de mijloace strategice folosite deliberat de autor. Alături de construcţia în salturi, dar liniară, cu intervale albe, de câţiva ani, un rol deloc neglijabil îl joacă frazarea strânsă, esenţializată şi, mai ales, prezenţa episodică, estompată a părinţilor, factori fără doar şi poate fundamentali în contorsionarea psihologiei copiilor, victime ale unor experienţe grave.

Puţine, mai degrabă schiţate, sunt şi celelalte personaje, toţi tineri, rar câte un profesor, care lasă de asemenea loc închipuirii noastre să completeze tabloul. Aşadar, o operă de ficţiune într-adevăr deschisă, dar cu o deschidere firească, ferită de echilibristica pur tehnică, în goană după inovaţii.



Premiul Campiello -
Benedetta Cibrario

Dacă după nu foarte multe pagini ale cărţii Benedettei Cibrario, Roşu carmin (Rossovermiglio, Feltrinelli, 2008) distinse cu Premiul Campiello, cititorul înţelege de ce o scurtă frază din Frumoasa din pădurea adormită precedă incipitul, pentru cele preluate din Baronul în copaci de Italo Calvino lucrurile nu sunt la fel de evidente. Revenind după ultima filă a romanului la pagina iniţială pe care nu scrie motto, deşi conţine nu unul, ci două, cititorul va avea confirmarea că senzaţia vagă de uşoară nostalgie pentru o lume apusă nu e lipsită de temei.

Reparcurgând experienţele lungii sale vieţi, protagonistei-narator, o contesă din Piemont, retrasă ostentativ din tinereţe pe dealurile din jurul Sienei, îi revin în minte fraze din basmul lui Charles Perrault, prin care îşi caracterizează etapele existenţiale, deşi - cum numai din ultimele pagini va rezulta - finalul nu e chiar de poveste. Dar nefiind nici versiunea răsturnată a obişnuitului happy-end din literatura pentru cei mici, romanul se salvează de la prea ingenuu, de la excesiv de facil.

Plasarea în prim plan a aristocraţiei piemonteze, urmărită în ultimele şapte decenii ale veacului trecut, categorie socială aproape eludată din proza postbelică italiană, construirea câtorva tipuri umane convingătoare reprezintă punctele de atracţie ale romanului; ele sunt potenţate de finalul care infirmă opinia fermă a protagonistei despre toate cele întâmplate, opinie indusă cititorului, cum se întâmplă îndeobşte în romanele poliţiste, deşi Rossovermiglio nu are aproape nimic în comun cu ele, ci mai degrabă cu cele în foileton de la finele secolului al XIX-lea, destinate cu precădere publicului feminin.

Trama, mai simplă chiar decât a basmelor, este depănată alert la persoana I de protagonistă. Câteva scene de familie din primii ani de viaţă în opulenţă, respectând regulile rigide ale înaltei societăţi (grupate în jurul celei mai longevive dinastii din Italia) reînvie o ambianţă şi un moment istoric. Acţiunea propriu-zisă începe în momentul în care părinţii îi cer ex abrupto tinerei de nouăsprezece ani să îşi aleagă dintr-o listă cu cinci nume pe cel al viitorului soţ.

Departe de ideea măritişului, fără un interes deosebit pentru modă şi mondenităţi (aspecte asupra cărora scriitoarea a zăbovit nu doar cu plăcerea documentaristului), ci doar pentru cavalcade solitare, fetei i-a lipsit curajul - nu şi dorinţa - de a se împotrivi. Victimă a educaţiei care o privase, ca pe toţi de rangul ei, de naturaleţe, s-a supus; femeile din familie nu încetau să repete şi să arate că într-un mariaj nu despre iubire este vorba şi că în toate circumstanţele, chiar şi tragice, afectele trebuie ocultate. A acceptat şi derutată, într-un fel, de faptul că între cei cinci posibili pretendenţi figura un tânăr plăcut, manierat, iubitor de cai, contele Villaforesta. însă ideea însă că mariajul - rezultat al unui aranjament bazat pe calcule materiale şi de reprezentare - fusese o coerciţie, i-a obnubilat percepţia. Într-atât încât, în ciuda unor tentative ale soţului de a se apropia de ea, s-a închis în sine, căzând parcă în letargia pădurii adormite. Ulterior, spiritul rebel, dorinţa de transgresare, de a încălca regulile i-au fost sporite de afrontul adus de consortul care, dezarmat de răceala ei, se afişa vindicativ cu o femeie de condiţie inferioară.

Privirea şi puţinele cuvinte adresate la un dineu de un fascinant şi enigmatic necunoscut (Treunnersperg, zis Trott) vor trezi în tânără, deschisă doar acum efuziunilor, vibraţii nebănuite. La întâlnirea următoare, tot fortuită, de peste câţiva ani, îi va cădea în braţe. În ciuda asigurărilor lui de a o căuta, a reapărut când nu mai era chiar în floarea vîrstei.

Fără nici un reazem real, tânăra contesă, provenind din cea mai conservatoare şi snoabă societate, în interbelicul Italiei catolice, plin de restricţii pentru femei, a lăsat totul pentru a se izola pe dealurile superbe din Toscana, la proprietatea părăginită, lăsată moştenire de îndrăgitul şi spiritualul ei frate, decedat prematur. Contrar propriilor aşteptări, cu ajutorul devotat al unui cuplu din partea locului, contesa a reuşit să facă funcţională, ulterior prosperă, ferma cu vii şi măslini.

Dar şi istoria (pusă în surdină, ca fundal, la care se fac mai degrabă aluzii) îşi schimbase cursul. Spre deosebire de vârstnicii aristocraţi, în anii '30, urmaşii lor, fără să renunţe la eticheta devenită pentru ei o a doua natură, nu mai priveau "cu dezgust", industriaşii; din contra, erau receptivi la schimbările aduse cu dinamismul lor. În plus, în timpul ultimei conflagraţii, unii s-au făcut discret, dar eficient, utili celor ce luptau împotriva dispreţuiţilor fascişti; deşi, în general, nobilii preferaseră rolul de spectatori ai prefacerilor. Invitaţi de contesă la proprietatea sa izolată de pe dealuri, mulţi din vechii ei cunoscuţi au aşteptat cu nefondată încredere rezultatul referendumului din 1946 care avea să instaureze republica, desfiinţând odată cu monarhia şi statutul castei lor.

Cam tot pe atunci, după mai bine de un deceniu, reapăruse Trott, schimbat, dar cu aceeaşi putere de atracţie asupra contesei; cu toate că femeia nu îşi ascundea că, de fapt, prin ea, el se căuta pe sine însuşi, pe cel din trecut. Şi-ar fi dorit ca el să o fi căutat doar de dragul ei şi nu pentru a se ascunde, "speriat, laş, dezorientat." Afectuos, ambiguu şi mai evaziv ca oricând, Trott s-a impus în casa şi în viaţa contesei. Răstimpul, foarte scurt, de preaplin al iubirii pentru ea, când fericitul cuplu începuse, la sugestia şi cu ajutorul lui, transformarea fermei într-o societate viticolă de clasă, a fost curmat de plecarea lui pe ascuns, la fel de misterioasă ca şi rarele-i apariţii.

Naraţiunea din partea a doua a cărţii este structurată anume pentru a crea impresia că reconstituirea propriului drum fusese făcută de contesă la vârsta când, deşi pierdea uneori noţiunea timpului scurs, păstrase pregnante întâmplările de demult. Ordinea aleatorie a aducerilor aminte obligă cititorul să plaseze la locul cuvenit pietrele mozaicului, pentru a înlănţui faptele în succesiunea lor temporală. Rezultă că aristocrata se consacrase în continuare enologiei, secundată de aceleaşi fidele ajutoare şi de administratorul Doni, fiul lor, în realitate al ei şi al lui Trott. Scrutându-şi viaţa, nutrea în continuare convingerea că, în ciuda dificultăţilor, cântărise lucrurile cu luciditate şi procedase în consecinţă cu hotărârea necesară din clipa în care se sustrăsese jurisdicţiei familiale.

În plină senectute însă, uimită, incredulă, apoi bulversată, a trebuit să se confrunte cu optica diferită a lui Villaforesta, soţul care, după decenii de tăcere, îi scria că deciziile ei, departe de a fi fost rodul discernământului şi al tăriei de caracter, îşi aveau sorgintea în temerile şi în nesiguranţa ei viscerală. Derutată, hiperbolizase nemulţumirile din tinereţe şi nu luase seama la soluţiile avute la îndemână. Ceea ce ea considerase un act de protest şi de cutezanţă nu era decât fugă laşă de realitate.

Tardiv, derulând filmul primelor impresii ale relaţiei cu Villaforesta, contesa a ajuns să se convingă că, imatură, atribuise răcelii, dezinteresului şi desconsiderării gesturile şi deciziile doar stângace sau neinspirate ale tânărului soţ. Tot aşa cum îl acceptase fără rezerve pe Trott, bărbatul căruia îi datora, totuşi, puţinele, dar intensele clipe de iubire şi senzualitate. Ieşirea lui din viaţa contesei se datora faptului că Villaforesta îi oferise lui Trott o rentă cu condiţia să părăsească fără explicaţii scena.

Descoperind că din depărtare, discret, constant, soţul veghease asupra ei, îşi spunea că doar el nutrise afecţiunea după care tânjise şi că, într-adevăr, contrar aparenţelor, în împrejurările majore dăduse bir cu fugiţii. La fel se întâmplase când, disperată, la sugestia unei amice, îşi declarase copilul, pe Dino, pe numele familiei de la fermă. La adânci bătrâneţi, când totul îi era evident, lucrurile nu mai puteau fi schimbate: trezirea frumoasei din pădurea adormită, când constata că trăise "somnul ireal din basme, fără mari bucurii sau dureri", venise prea târziu.

Aşadar o naraţiune cu teză: retrospectiv, întâmplările marcante ale vieţii, însuşi cursul acesteia pot să nu corespundă imaginii pe care şi-o construieşte subiectul. Dar interesul romanului - atât cât suscită - nu se datorează tezei, nici prea naivei construcţii contrapuntice faţă de cunoscutul basm, ci luminii proiectate asupra unei lumi dispărute, repudiate nu fără părere de rău, cum probabil i se întâmplase lui Cosimo, baronul din copaci al lui Italo Calvino, care urmărise dintre ramuri fastuoasa serbare de dincolo de geamurile părinteşti, până când "lumânările din sfeşnice se stinseseră una câte una."



Premiul Bancarella -
V.M. Manfredi

Arheologul Valerio Massimo Manfredi a recidivat intrând în spaţiul beletristicii cu romanul Armata pierdută (L'armata perduta, Mondadori, Milano 2008), încununat anul trecut cu Bancarella, premiul inaugurat în 1953 cu Bătrânul şi marea al lui Hemingway. El se impusese în trecut nu doar cu studii ştiinţifice, ci printr-o consistentă operă narativă din care fac parte trilogia Alexandros, tradusă în numeroase limbi, şi Ultima legiune, transpusă cinematografic de Dino De Laurentis.

De data aceasta specialistul în topografia antichităţii a translat în ficţional datele rezultate din trei expediţii ştiinţifice (în 1980 a reparcurs traseul celebrilor 10000 de luptători greci din secolul V a.C. ) şi din identificarea pe teren a unor vestigii istorice în 1999.

În plus, cum recunoaşte scriitorul italian în ampla notă postpusă romanului, a preluat faptele din jurnalul atenianului Xenofon, Anabasis, participant la evenimentele consemnate, chiar şi în calitate de comandant, atras fiind mai mult de arta militară şi de neprevăzut decât de învăţăturile maestrului său Socrate. Bogatei informaţii etnografice a luptătorului şi memorialistului antic, fundamentală pentru reconstituirea cotidianului şi atmosferei timpului, Manfredi i-a adăugat propriile impresii trezite de relief şi de climă suprapuse celor atât de viu redate de ilustrul înaintaş.

Trama respectă datele strict istorice privind temerara încercare din anul 401 a. C. a lui Cirus cel Tânăr de a-şi detrona fratele, pe Artaxerxe, stăpânitorul imensului regat persan. Armatei de mercenari asiatici, Cirus îi adăugase un corp format din 13.000 de voluntari greci, ce aveau să descopere cu întârziere că nu despre reprimarea acţiunilor răzleţe ale unor triburi era vorba, ci de o miză riscantă ce avea să se sfârşească rău: armata aspirantului uzurpator a fost înfrântă lângă Babilon iar acesta tras în ţeapă.

V. M. Manfredi evocă punctual lungul traseu, dus şi întors, străbătut pe un teritoriu tot atât de vast pe cât de ostil de luptătorii greci, singurii care au rezistat atacului final survenit după multe hărţuieli, confruntări şi comploturi. "Retragerea celor 10.000" (cum este numit marşul supravieţuitorilor de-a lungul Tigrului, prin munţi, prin podişul Armeniei până la marea Pontică, suportând arşiţa, gerul, foamea şi bolile) este nu doar reconstituită etapă de etapă, ci folosită drept punct nodal al tuturor întâmplărilor personajului colectiv - armata - şi al destinelor individuale.

Deşi relatarea este atribuită Abirei, o tânără siriană care şi-a însoţit iubitul grec, "frumos ca un zeu", Xeno, predomină imaginea militarilor în timpul campaniilor. Era aproape cotidiană schimbarea taberei, a condiţiilor de viaţă, teama de duşman, de moarte, teamă tradusă nu doar în urletele cu care porneau la atac sau în ferocitatea bestială, ci şi în nevoia de a se refugia înainte şi după luptă în braţele unei femei. Se desprind însă şi câteva personaje-tip: oameni glaciali în cruzimea lor (Menon), tineri tandri, îndrăgostiţi de femeia dorită, dar implacabili când trebuie să aleagă la rece între ea şi propriul viitor (Xeno), înţelepţi resemnaţi. Tăriei acestora li se contrapune calinitatea câtorva personaje feminine. Fraza lui W.W. Tarn "Dacă faptele celor zece mii au fost extraordinare, cele ale femeilor care i-au însoţit au fost incredibile", pusă drept motto, ne orientase de altfel atenţia spre acestea. Întruchipând senzualitatea, puterea de sacrificiu sau devotamentul faţă de bărbatul alături de care vor străbate laolaltă cu toţi ceilalţi imperiul, asistând la sângeroasele bătălii, tinerele deţin un rol însemnat în economia cărţii; cu deosebire Abira din Beth Qadŕ cu biografia căreia începe şi se încheie romanul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara