Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Premii literare italiene 2015 de Doina Condrea Derer

Strega, Bancarella, Bagutta, Campiello sînt patru, dar nu singurele, premii care gratulează eforturile scriitorilor, sporind interesul publicului pentru cărţi.

Rîvnitul Premiu Strega i-a fost acordat de cei 400 de membri ai juriului (între care şi foştii laureaţi) lui Nicola Lagioia pentru romanul La ferocia, Einaudi, 2014. Titlul (poate mai potrivit de tradus în română cu adjectivul Feroce) trimite la cruzimea omniprezentă: în lumea noilor afacerişti, a politicienilor în conivenţă cu forurile administrative, academice, medicale, jurnalistice, dar şi în familie. Puterea de sugestie a scrierii se datorează construcţiei narative, unde vocile cînd se succed, cînd se întretaie, pentru a revela o nouă faţetă a personajelor sau faptelor. Se adaugă fluxul conştiinţei diferiţilor emiţători prinşi în vîrtejul evenimentelor sau doar martori ocazionali. Descrierea unui eveniment trecut, reconstituit mental de un personaj concomitent cu redarea segment de segment a acţiunii cu totul independente la care ia parte la un moment dat, departe de a fi derutantă, devoalează cele mai adînci resorturi psihologice.

Subiectul, urzeala şi personajele cărţii trezesc comparaţii cu numeroase altele, de acum clasice. Figura arivistului - antreprenor în problematicul Sud al Italiei recente -, adusă în prim plan de Lagioia, de exemplu, versus acelaşi tip uman, salahor, însă, ca Mastrodon Gesualdo al veristului Giovanni Verga. Ori figura inadaptatului de azi faţă în faţă cu cel din romanele lui Svevo, cu protagonistul din Indiferenţii lui Moravia etc.

Trama volumului La ferocia sintetizează povestea de succes fulminant şi de doborîre a unui speculant imobiliar. Venit la Bari dintr-un fund de ţară cu cîteva ajutoare şi mai grobiene decît el, dar hotărît să parvină, Vittorio va fi preferat, tocmai pentru aceasta, de absolventa de liceu curtată de bărbaţi din lumea bună. Aşadar, o mezalianţă răsturnată faţă de cele din secolele precedente. Marile şantiere (de la cele ce compromit coasta sudică a Adriaticei sau „muşcă” din parcul Naţional din zonă la cele din Spania ori Turcia), iniţiate şi luate în antrepriză de Vittorio prin corupere sau şantaj, comportau maşinaţiuni extenuante cu mare risc penal. Puşi să semneze acte notariale unde figurau doar tranzitoriu ca proprietari ai unor imobile abia ridicate, fiii acestuia puteau bănui doar vag starea de fapt. Vittorio îl alăturase copiilor legitimi, de cum se născuse, pe Michele, fiul unei amante decedate la naştere. Consumat de efort şi de boală, el va constata că, în ciuda patrimoniului acumulat pentru ai lui, familia nu se închegase. Fiul ajuns oncolog de renume, un om dezabuzat, va jubila citind analizele medicale ce prevesteau sfîrşitul apropiat al propriului tată, detestat doar pentru că nu i se putea opune cînd îi cerea să gireze încîlcite combinaţii financiare. Cinică, în ciuda vîrstei fragede, se va dovedi şi mezina, după moartea tragică a surorii ei. Şi-au manifestat făţiş dezacordul faţă de familie Clara, fiica mai mare şi fratele ei vitreg, Michele. La început prin îngrijorătoarea apropiere dintre ei (pe cînd ceilalţi îl făceau pe bastard să se simtă un intrus) şi prin incendierea casei cînd adolescentului i se impusese un control psihiatric. Ulterior, ea, prin autodistrugere cu extravaganţe, droguri, partide masochiste cu vîrstnicii din protipendada urbei; el, căruia inteligenţa şi reflexivitatea îi accentuaseră alienarea, printr-o tot mai mare închidere în sine şi prin manifestări schizoide. Neadaptat, dar nu abulic, asemenea protagoniştilor svevieni sau celui din Indiferenţii, el va reacţiona necruţător, proporţional cu frustrările acumulate. Faptul este anticipat de episoadele contrapunctice, aparent de sine stătătoare, concentrate minuţios asupra unor vieţuitoare (gîze, reptile, mamifere) ieşite la atac sau încleştate în lupta pentru supravieţuire. Este mai ales cazul intercalărilor referitoare la pisica lui Michele, dezarmată de afecţiunea cu care fusese crescută. Cînd însă, rătăcită într-un oraş necunoscut, a fost atacată de un şobolan cu mari şanse să o doboare, felina a găsit resursele să riposteze. Deloc întîmplător, într-una din primele pagini ale romanului, un şobolan asemănător fixa femeia goală, însîngerată (Clara), ce păşea noaptea, după o orgie, în mijlocul şoselei, unde peste puţin avea să fie lovită mortal de un camion în trecere. Asemenea neajutoratei sale pisici, şi retractilul Michele îi va distruge pe ai săi, ce continuaseră să-şi salveze afacerile şi aparenţa de onorabilitate, făcînd să treacă moartea surorii dragi drept sinucidere. Capul familiei procedase în stilul obişnuit: corupînd prin interpuşi camionagiul ghinionist, rămas invalid după accident, medicul legist, un cocainoman detracat şi notabilităţile dedate desfrîului. Învingîndu-şi pasivitatea pînă atunci autoindusă, după ce mersese în răspăr pe firul vinovăţiilor pentru a afla adevărul, Michele a recurs la armele celor culpabili, singurele cu sorţi de izbîndă. Ameninţîndu-l cu dezvăluirea unui contract incriminatoriu, sustras din biroul verosului său tată, el l-a constrîns pe funcţionarul de la Protecţia Mediului să efectueze corect controlul, ce avea să scoată la lumină ilegalităţile. La falimentul scandalos ce a urmat face aluzie un scurt Epilog, cînd, după doi ani de păgubos abandon, vilaoglindă a ultimei prosperităţi este luată în primire de noul proprietar, încrezător în viitorul lui. Va fi reluat ciclul?

Născut la Bari în 1973, Nicola Lagioia a debutat cu postmodernul Trei sisteme pentru a te debarasa de Tolstoi (Tre sistemi per sbarazzarsi di Tolstoj, minimum fax, 2001). După Occidentul pentru începători (Occidente per principianti, Einaudi, 2004), el a înregistrat primele recunoaşteri ale criticii cu Aducînd totul acasă (Riportando tutto a casa, Einaudi, 2011), încununat cu trei premii diferite: Viareggio-Repaci, Vittorini şi Volponi.

O construcţie complexă şi-a propus şi Sara Rattaro, cîştigătoarea premiului Bancarella, cu romanul Nimic nu-i pe lume ca tine (Niente è come te, Garzanti, 2014). Este vorba însă doar de o alternare regulată a intervenţiilor la persoana I a celor doi protagonişti, întrerupte de două categorii de intercalări. Pe de o parte, în cursive, de panseuri moralizatoare ale personajelor, iar, uneori, ale vocii auctoriale. Pe de alta, de extrase concise din cronici de ziar (poate reale) ce semnalează sustragerea de către unul din părinţi a minorilor în cazul destrămării cuplului binaţional. Din România sînt citate două cazuri; din Egipt, Liban, Danemarca sau din vreo ţară est-europeană, doar cîte unul. Abateri ce ţin de jurisdicţia internaţională se află prin urmare la originea acestui roman psihologic.

Titlul patetic al romanului este dat de fraza adresată propriei fiice (Margherita) de tatăl (Francesco) ţinut departe de ea timp de un deceniu. Prezentarea întîmplărilor începe de la jumătate, cu decesul într-un accident rutier al mamei Margheritei, după zece ani de cînd, fără explicaţii, fugise cu un bărbat din Italia în Danemarca natală, luîndu-şi fetiţa de patru ani avută cu Francesco. Din relatările fiicei şi ale tatălui, cu aparenţa unor epistole confesive, se încheagă povestea. Trecînd peste umilinţa şi durerea suferite ca soţ încă îndrăgostit de frumoasa daneză, apoi peste resentimentele faţă de ea, Francesco se luptă pentru a putea să-şi întîlnească fata. Recunoaşterea legală a acestui drept, ca în mai toate cazurile semnalate de cronicile de ziar inserate, nu a însemnat şi posibilitatea reală de a beneficia de el, autorităţile tutelare daneze şi italiene neacordîndu-i sprijinul necesar. Cînd, după numeroase călătorii zadarnice, tatăl ar fi putut să-şi răpească fiica, aşa cum plănuise din disperare, nu a făcut-o gîndindu- se la trauma pe care ea ar fi resim- ţit-o, smulsă pentru a doua oară din cuib. Decesul mamei a făcut posibilă repatrierea fetei, acum adolescentă. Nu şi o intrare uşoară pe făgaşul firesc. Daneza nu rezistase tentaţiei comune în astfel de cazuri de a-l culpabiliza fără temei pe fostul soţ, inculcîndu-i Margheritei ideea că Francesco le repudiase pe amîndouă. Durerea încercată pentru moartea tragică a mamei, ostilitatea violentă a unor colege din noua clasă din Italia, hipersensibilitatea devenită maladivă, explică rezistenţa adolescentei în faţa tentativelor paterne de a comunica realmente unul cu celălalt. Dar cum povestea este - ca în basme -, cu happy-end, „eroii” nu sînt lipsiţi de ajutoare, de actanţi secundari: o baby sitter înţeleaptă şi tovarăşa de viaţă a lui Francesco, o chimistă deşteaptă, punte salvatoare între tată şi fiică. Formula finală şi au trăit pînă la adînci bătrîneţi lipseşte, nu însă şi cererea în căsătorie a chimistei, cerere agreată de fată.

Romanul Sarei Rattaro a primit în 2015 premiul Bancarella (Taraba), cel ce oferă laureaţilor o ceramică înfăţişîndu-l pe sfîntul Ioan al lui Dumnezeu, protector al librarilor, nu doar al bolnavilor, al corpului medical ş.a. Instituit în 1953, premiul, inaugurat atunci de Hemingway, le-a fost acordat de-a lungul anilor unor prozatori sau ziarişti cu o notorietate efemeră, dar şi lui Umberto Eco, Indro Montanelli, Enzo Biagi, Carlo Cassola, Andrea Camilleri.

Pentru stufosul roman Pămînturi rare (Terre rare, Bompiani, 2014), Sandro Veronesi a fost desemnat în 2015 laureat al premiului Bagutta, premiu creat în 1927 de Riccardo Bachelli şi de alţi zece literaţi ce i-au dat numele străzii milaneze unde se întîlneau în trattoria cu specific toscan. Veronesi a adăugat astfel un nou „trofeu” celor precedente: Campiello şi Viareggio-Repaci obţinute pentru La forza del passato, Bompiani, 2000 (Forţa trecutului, Rao, 2008), urmate de Strega, Prix Fémina étranger şi Prix Méditerranée pentru Caos calmo, Bompiani, 2005 (Haos calm, Rao, 2007).

Disecînd gest de gest, oricît de banal, detaliind descrierile, aglomerînd factologicul, Pietro, protagonistulpovestitor al ultimului roman, ajunge doar în încheiere să scoată la lumină o culpă refulată aproape două decenii. Procedeul - retardatio nominis - eludează însă veritabila coborîre în abis; lucrurile sînt mai degrabă enunţate sub forma unei tîrzii (nu şi tardive) confesiuni-declaraţii de dragoste. Rămas văduv, cu o fetiţă de circa 10 ani, Pietro, un om de afaceri de succes, foarte stimat (cum îşi dorea) în Milano, s-a mutat la Roma unde şi-a redimensionat voit standardul de viaţă. Dar ca întotdeauna, tot ceea ce a făcut profesional (ca dealer de maşini recuperate de la rău-platnicii ce le luaseră în leasing) şi ca părinte (al propriei fiice, dar şi al celor doi copilaşi ai iubitei de condiţie mult inferioară lui) a stat sub semnul responsabilităţii şi corectitudinii. Va intra însă în mai multe încurcături cînd, debusolat, va afla că asociatul lui implicase societatea într-o reţea mafiotă cu români ce vindeau maşini furate. Momentul a coincis cu fuga fetei lui (acum de 18 ani) la mătuşa din Milano, de teamă că va trebui să stea sub acelaşi acoperiş cu iubita tatălui. Cum Pietro nu fusese la curent cu afacerile necurate ale asociatului său şi, spre norocul lui, aflase, după multe tribulaţii, că procurorii nu îl incriminau, povestea părea încheiată. Dar pentru ca şi aici deznodămîntul să fie fericit şi toată lumea împăcată, Pietro decide să revină definitiv în Milano şi îşi face mea culpa în faţa femeii iubite cu adevărat. Pe aceasta o părăsise cu mulţi ani în urmă, pentru a se căsători cu sora ei, mama singurei sale copile. Semnalele presărate în text ar trebui să pregătească cititorul pentru lovitura de teatru; mai ales, propoziţia cu tonalitate gnomică din partea iniţială a cărţii, despre greşala bărbatului care are acelaşi tip de relaţii cu două surori.

Dincolo de intriga cu ramificaţii secundare, dar cu personaje bine surprinse (părinţii, fratele, cumnata protagonistului, oameni din lumea interlopă etc.), reies multe lucruri interesante despre societatea prezentă: a întreprinzătorilor destoinici, cinstiţi, alături de a speculanţilor mafioţi internaţionali, a victimelor băncilor, a falimentelor, a celor ce-şi caută scăparea de rigorile legii pe alte continente, a amantelor politicienilor, dar, vai, şi a părerii negative, comune multor italieni, în ceea ce-i priveşte pe imigranţii români. Se adaugă şi alte aspecte intrate în cotidian: incomunicabilitatea în cadrul familiei nucleare, căsătorii peste hotare între lesbiene, mame cu copii avînd taţi diferiţi, drogaţi recuperaţi ori recidivişti, diferenţe pregnante (nu doar de exprimare) datorate extracţiei sociale.

În plus, aflăm cîte ceva şi despre tendinţele în materie de scriitură: translatarea unor elemente ce ţin de discipline exacte pentru a le plia metaforic. Dacă Paolo Giordano preluase din matematică numerele prime (La solitudine dei numeri primi, Mondadori, 2008), Veronesi a preluat din chimie grupul elementelor denumite pămînturi rare. La fel, inserarea de cugetări, maxime, proverbe. În cazul dat, toate cele 15 capitole au în chip de motto cîte un citat din autori diferiţi (Confucius, papa Francisc, David Foster Wallace...). Unele citate preanunţă conţinutul paginilor succesive; altele anticipează „morala”, învăţătura ce se poate trage din ele. Registrele lor stilistice, cînd neutre, cînd grave sau ironice, se alterneză. Ori, pentru a lua un alt exemplu, recurgerea cu parcimonie, pentru a accentua individualizarea personajelor, după caz, la graiuri sau la jargon.

Juriul celei de a 53-a ediţii a Premiului Campiello, care a pornit de la opţiunile a 300 de Cititori Anonimi, a decretat drept cîştigător romanul Ultimul sosit (L’ultimo arrivato, Palermo, Sellerio, 2014) al lui Marco Balzano, deţinător în trecut al mai multor premii: Gozzano (pentru versurile de debut, Amănunte în contrasens/Particolari in controsenso, LietoColle, 2007), Giuseppe Dessì şi Corrado Alvaro, plus menţiunea specială a juriului Brancati-Zafferana Opera prima (pentru romanul Fiul fiului/Il figlio del figlio, Avagliano, 2010), Flaiano (pentru romanul Gata pentru orice plecare/Pronti a tutte le partenze, Sellerio, 2013). Centrul Naţional de Studii Leopardiene îl premiase, în schimb, în 2008, pentru un eseu despre marele recanatez şi Lumea Nouă.

Ultimul sosit aparţine literaturii italiene care în anii recentei crize economice a revenit la mult tratata temă a imigraţiei interne din postbelic ce a favorizat boom-ul italian. Deloc surprinzător, şi după încheierea celei de a doua revoluţii industriale (a prestaţiilor repetitive la banda de asamblare), oraşul modern trezeşte aceeaşi reacţie negativă. Asta, chiar dacă, la mijlocul secolului 20, detestatul loc de muncă, accesibil multora (deşi nu tuturor, cum rezultă din proza mai veche, a lui Ottiero Ottieri, Paolo Volponi, Luciano Bianciardi ş.a.), le-a asigurat beneficiarilor un trai decent şi un incontestabil salt sociocultural. Acestui trecut, cu lumini şi umbre, Marco Balzano îi contrapune şomajul masiv actual cauzat de scăderea drastică a necesarului de forţă de muncă.

Noutatea în cadrul temei imigraţiei interne de după 1945, dinspre zonele sudice paupere spre nord-vestul peninsulei, rezidă în atenţia acordată miilor de minori trimişi în oraşele prospere de familiile lor, cu nădejdea că îşi vor croi singuri o viaţă mai bună. (Foarte rar, s-a întîmplat şi în România, în timpul secetei din 1946-47, însă cu speranţa că familii milostive nu vor lăsa copiii pe drumuri.) Din Nota postpusă romanului de autorul milanez, născut în 1978, aflăm că proza lui ficţională porneşte de la interviurile luate personal pensionarilor trecuţi prin această epopee la vîrste fragede.

Protagonistul-narator, Ninetto, zis Pieleşioase, luase calea pribegiei la 9 ani, împins de tatăl semiabrutizat, dar conştient că singura licărire de mai bine pentru unicul său fiu era să-şi încerce norocul în Nord. În satul sicilian natal copilul avusese parte de foame şi de suferinţă: după un atac de apoplexie, mama lui zăcea afazică într-un sanatoriu mizer. La peste 50 de ani, în închisoarea din Milano, el începe să-şi rememoreze întîmplările vieţii. De la tonul, poate prea şarjat ingenuu iniţial, relatarea lui trece la unul tot mai firesc. Din primele aduceri aminte se desprinde figura învăţătorului, ce-i insuflase dragostea pentru poeziile „domnului Pascoli”, chiar şi ideea că ar putea compune versuri. El revede cu ochii minţii satul cu oameni flămînzi, tovarăşii de joacă, adulţii din preajmă, trenul ce-l dusese la Milano, bloculcă min dezolant din localitatea-satelit, ocupat de sicilieni şi calabrezi, unde îşi găsise un prim adăpost, prăvăliile în căutare de trepăduşi care să muncească la negru, fabrica unde fusese angajat la 15 ani. Statutul de lucrător îi permisese, asemenea celor ca el, să-şi întemeieze din adolescenţă o familie, să completeze cele trei clase primare cu altele făcute la seral. Întreprinderea, sindicatul (căci de partidele politice se ţinuse departe), oraşul din anii dinamismului industrial îi revin cu pregnanţă în minte cînd descoperă, după mulţi ani de închisoare, amploarea transformărilor survenite: anchilozarea economică, obligativitatea cv-ului (multiplicabil prin fotocopiere – pentru cei ce speră într-un prea puţin probabil debuşeu), prezenţa micilor comercianţi indieni şi chinezi, singurii la care mai putea găsi un job pe termen scurt etc.

Suspendarea timpului acoperind perioada detenţiei (despre care nu aflăm aproape nimic) este expedientul literar folosit pentru a focaliza discrepanţa dintre înainte şi după, recte, dintre perioada boom-ului şi cea actuală. În plus, lunga paranteză corespunzînd încarcerării menţine vie pînă la ultimele pagini curiozitatea cititorului privind motivul pentru care protagonistul autodiegetic, un om, în fond, realizat, ajunsese după gratii. Deşi nu lipsesc cîteva indicii obiectuale sau comportamentale, precum nelipsitul briceag sau excesiva gelozie cînd era vorba de soţie şi de fiica adorată. Pasajele referitoare la frămîntările ce-l măcinau pe Ninetto, a cărui singură, ultimă dorinţă era să fie acceptat din nou de toţi ai lui, pentru a se bucura de prezenţa micuţei nepoate, îşi găsesc justificarea cînd misterul este dezlegat: crezînd că fata lui era agresată, cînd, de fapt, era sărutată de un tînăr, el îl înjunghiase grav pe acesta, viitorul lui ginere.

Ultimul roman al lui Marco Balzano, de factură tradiţională, nu a trecut neobservat, nu doar pentru că a aruncat lumină asupra unei pagini de istorie azi aproape necunoscută, ci şi pentru că puţinele personaje create şi dificila lor interrelaţionare sînt convingătoare.

Trei dintre cele patru romane maisus amintite frapează prin finalul optimist-triumfător, ceea ce surprinde în contextul beletristicii italiene moderne. Necunoscîndu-le însă pe celelalte, cu sau fără mari recunoaşteri, ar fi însă hazardat să se tragă vreo concluzie în această privinţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara