Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Premieră la Opera Naţională Bucureşti – „Bărbierul din Sevilla“ de Rossini de Mihai Alexandru Canciovici

Publicul bucureştean aştepta demult o nouă producţie a „ Bărbierului din Sevilla” de Rossini după istorica montare a lui George Teodorescu din 1955 care a ţinut afişul peste o jumătate de veac şi a adus în scenă tripleta de aur a teatrului liric românesc: Magda Ianculescu, Nicolae Herlea şi Valentin Teodorian.

La premieră, sub bagheta maestrului Mihai Brediceanu şi în decorurile lui Ion Ipser, care s-au mai modificat ulterior, au evoluat mari voci ale timpului: Iolanda Mărculescu paralel cu Magda Ianculescu, Şerban Tassian şi Alexandru Vârgolici în Figaro, Mihail Ştirbei şi Valentin Teodorian în contele Almaviva, Silviu Gurău şi mai târziu Constantin Gabor, în Bartolo, George Niculescu-Basu, Nicolae Secăreanu în Don Basilio, Maria Snejina în Berta. În 1955 debutează Nicolae Herlea în Figaro. Să nu uităm că în 1963 Opera Română a participat la un turneu la Paris la Théâtre des Champs-Élysées cu acest spectacol memorabil.

Bărbierul lui Rossini a cunoscut de-a lungul anilor nenumărate distribuţii cu mari artişti ai scenei, printre care i-am enumera doar pe câţiva dintre ei, din lipsă de spaţiu: Matilda Onofrei, Elena Simionescu, Silvia Voinea, Lela Cincu, Mihaela Stanciu, dar şi mezzosoprane în Rosina: Oana Andra, Antonela Bârnat, Mihaela Işpan, Maria Jinga; Florin Diaconescu, Valentin Racoveanu, Călin Brătescu, Bogdan Mihai în Almaviva, başii Valentin Loghin, Nicolae Florei, Pompei Hărăşteanu în Basilio, Mihnea Lamatic, Ştefan Schuller în Bartolo şi mulţi alţii foarte valoroşi. În Berta a cântat în distribuţia de aur Maria Săndulescu.

De altfel, s-a imprimat la Casa Electrecord integrala operei cu Magda Ianculescu, Nicolae Herlea, Valentin Teodorian, Constantin Gabor, Valentin Loghin, Maria Săndulescu, avându-l la pupitru pe maestrul Mihai Brediceanu.

În noua producţie, aflată sub bagheta dirijorului italian Marcello Mottadelli, tânărul regizor italian Matteo Mazzoni ne propune un spectacol nou, atipic, care sparge tiparele unor înscenări tradiţionale şi aşa cum mărturiseşte el în caietul program: „mesajul producţiei, pe care eu aş vrea să-l lansez în România şi în întreaga lume, este că teatrul liric se poate face în mod diferit. Tradiţia noastră s-a dus mai departe şi vreau să demonstrez cu această producţie că se poate face un spectacol de operă absolut actual, absolut contemporan, prin decoruri şi costume, folosind un alfabet de gesturi, unul actoricesc”.

Pledoaria sa mi se pare normală în dinamica evoluţiei operei de la tradiţie la modernitate.

Aş avea, însă, câteva amendamente la această aserţiune pe care le voi analiza din punctul meu de vedere. Mi-aş fi dorit ca acest spectacol să fie unitar stilistic, aflându-se sub amprenta unei producţii contemporane. Ceea ce se întâmplă în el este după opinia mea bulversant pentru spectatorul mai puţin avizat şi cunoscător. În tabloul I facem cunoştinţă cu lumea personajelor rossiniene: Figaro şi Almaviva, cu peruci ale timpului, într-o atmosferă clasică, pentru ca apoi, să fim transportaţi într-o realitate a zilelor noastre, ca şi când, de fapt, n-ar fi fost aceeaşi de la început. Se produce un efect aproape şocant: ne aflăm în casa lui Don Bartolo, dispusă prin decor pe două nivele cu mai multe camere (excelent este decorul şi foarte funcţional) unde se află o bucătărie modernă, o baie, un salon cu TV plasmă şi tot felul de obiecte cât mai noi într-o gospodărie.

Mărturisesc că multe dintre gagurile comice ale regizorului nu mi s-au părut de bun gust, dar, poate, el le-a folosit pentru a da un coté modern şi actual care să satisfacă publicul tânăr din sală. De pildă, Bartolo este spălat de subreta Berta în cadă, Don Alonso, „trimisul” lui Don Basilio pentru a face lecţia de muzică cu Rosina, vine ca un rapper cu o chitară electrică, soldaţii intră din sală sub aspect de trupe antitero, Figaro soseşte pe motocicletă, etc. Sunt intruziuni moderne care se repetă în multe producţii, e adevărat că ele stârnesc râsul spectatorilor.

Personajele, aşa cum le prezintă şi în program, şi-au modificat caracterele, sunt proiectate în lumea de astăzi. Mi-este greu să mai descopăr în ele modelele rossiniene. De pildă, Don Basilio, în concepţia regizorului, devine un muzician „fără post”, scăpătat, înfometat şi gurmand, şterpeleşte spaghette din frigiderul lui Don Bartolo pe care le mănâncă cu mâna. Sunt găselniţe şi semne ale unui alfabet folosit de Mazzoni pentru a crea o atmosferă cât mai actuală în care publicul să se regăsească în personajele de pe scenă.

Spectacolul are şi virtuţi incontestabile: este foarte viu, cântăreţii devin actori, îşi pun talentul dramatic în funcţie şi se implică în desfăşurarea dramaturgică a operei. Scenele de ansamblu sunt foarte bine făcute, corul bărbătesc este obligat să facă şi balet (aici m-a impresionat că mişcarea coregrafică este foarte bine coordonată cu muzica).

Amplasarea pe două planuri (sus şi jos) a acţiunii este benefică, uneori, însă, se produc şi distorsiuni ilogice: Figaro, care ar trebui să se afle alături de celelalte personaje, prezente la parter, cântă la etaj.

Am văzut primele două spectacole. Mărturisesc cu sinceritate că premiera cu echipa italiană m-a dezamăgit din punct de vedere muzical într-o mare măsură.

Mezzosoprana Marina Comparato avea o voce inegală, fără strălucirea pe care o solicită personajul Rosinei, a avut câteva momente bune, dar, într-un cuvânt, n-a fost eroina rossiniană pe care mi-o doream.

Tenorul Alessandro Luciano, în Almaviva, a fost o mare dezamăgire. Acutul era forţat şi nu era bine impostat, avea probleme, extrem de inegal, poate, doar actoriceşte a mai salvat prestaţia sa.

Basul georgian Ramaz Chikviladze avea un acut bun, dar un mediu cu dificultăţi. M-aş fi aşteptat să aibă acea forţă specială pentru Don Basilio. A rămas doar onest şi atât.

Mi-a plăcut, însă, basul italian Roberto Abbondanza în Bartolo, a fost personaj, a interpretat pe glas rolul, era egal şi foarte implicat în desfăşurarea comediei.

Baritonul nostru Iordache Basalic are o revenire spectaculoasă, după o dispariţie inexplicabilă. Stăpâneşte foarte bine rolul, pe care, de altfel, l-a interpretat de nenumărate ori în vechea producţie. Este jovial, mobil, se mişcă cu dezinvoltură şi a jonglat cu glasul în aceeaşi măsură. Este într-adevăr un Figaro.

O plăcută impresie mi-a făcut soprana Ana Donose de la Iaşi în Berta, a fost o pată de culoare în spectacol şi a cântat bine celebra arie, fiind şi o bună actriţă.

Într-o linie corespunzătoare a fost şi baritonul Ionuţ Gavrilă în Fiorello şi sergentul.

Din punctul meu de vedere, distribuţia a doua a fost la mare înălţime oferindu-ne o premieră, muzical vorbind, de prim rang.

Mezzosoprana Maria Jinga care a interpretat de nenumărate ori rolul Rosinei în vechea montare a excelat printr-o voce amplă, frumoasă care şi-a găsit traseul adevărat de a ne oferi o Rosină convingătoare în ipostaza unei tinere de astăzi, aşa cum şi-o dorea regizorul. A cântat cu strălucire cavatina, dar şi duetele cu Figaro şi Almaviva.

Contele Amaviva a fost tenorul clujean Tiberius Simu, o prezenţă agreabilă pe scenă, un bun actor. Are o voce frumoasă şi chiar dacă unele pasaje din actul I l-au dezavantajat, le-a surmontat cu inteligenţă muzicală impunând, în final, o bună impresie.

Baritonul Adrian Mărcan m-a impresionat prin frumuseţea vocii sale, cu un ambitus excelent. A fost un personaj remarcabil, viu, cu efecte comice de bun-gust. O plăcută surpriză.

Vicenţiu Ţăranu, care a cântat mult Figaro în vechea montare, ne-a oferit un Bartolo de zile mari. Vocea sa s-a dezvoltat, cântă cu ştiinţă, este un interpret de forţă, dar şi un muzician care poate întruchipa atât de bine personaje diferite ca stil.

Basul Horia Sandu este un Don Basilio memorabil, atât în vechea echipă cât şi în montarea actuală. Are un glas penetrant, frumos, egal, este un artist care ştie să-şi dozeze efectele. A făcut o creaţie într-un personaj atât de diferit conceptual, după opinia mea, faţă de prototipul arhetipal al lui Rossini.

Soprana Nicoleta Maier, de la Galaţi, a interpretat-o pe Berta, conferindu-i pitoresc, dar şi comic în acelaşi timp. Are o voce frumoasă, fără stridenţe în acut. O surpriză deosebită.

Ca de fiecare dată, în orice apariţie, baritonul Daniel Filipescu (Fiorello şi sergentul) este de acolo, are un simţ artistic remarcabil şi se integrează imediat în echipă.

Dirijorul italian Marcello Mottadelli, deşi se afla, după spusele sale, la primul contact cu capodopera rossiniană, a reuşit să imprime orchestrei ritm, să conlucreze cu soliştii pentru a oferi o variantă corespunzătoare lucrării.

Regizorul Matteo Mazzoni, pe lângă prima sa calitate, a semnat scenografia (excelentă, aşa cum am mai spus), mişcarea scenică şi lighting design, iar conceptul video: Fabio Massimo Iaquone şi Luca Attilii. Coregrafia a aparţinut Andreei Gavriliu.

Maeştrii de cor: Stelian Olariu şi Daniel Jinga, au condus corul bărbătesc cu exigenţă şi spirit de omogenitate.

Chiar dacă unele intenţii regizorale au fost în dezacord cu opinia mea faţă de un spectacol contemporan, consider că premiera aceasta a constituit o reuşită prin noutatea şi chiar prin dorinţa regizorului de a ieşi, într-un fel, din spiritul tradiţiei. Pledoaria sa din program pe mine m-a convins, păcat că pusă în pagină pe scenă ea comportă şi unele distorsiuni pe care le putem sau nu accepta.

Cred că, în timp, va trebui să ne obişnuim cu un nou mod de abordare a teatrului liric pentru a depăşi mentalitatea conservatoare în tratarea acestuia.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara